După cuvântul scris, fotografia este una din cele mai puternice tipuri de magie pe care specia umană poate să o producă. O fotografie poate îngheța trecutul, să îl păstreze pentru eternitate, sau poate să ofere confort celor dragi, în momentul în care ești departe, peste mări și țări. Îndrăgostiții își fac fotografii în speranța că timpul nu-i va uita. Dar ăsta nu-i singura lor calitate. Fotografiile au puterea extraordinară de a schimba mentalități sau de a oferi introspecție, care se manifestă oriunde te-ai afla: pe Pământ sau în spațiu. 

Am luat 10 (zece) fotografii preferate care au legătură cu astronomia și spațiul cosmic. 10 astfel de fotografii care au avut darul ne a schimba felul în care înțelegem atât Universul din care facem parte cât și pe noi, ca indivizi sau ca specie, pe care o să ți le arăt și o să îți și explic de ce mă trec fiorii de fiecare dată când mă uit la ele. Hai să n-o mai lungim. Iată-le.

Cel mai vechi album foto din posesia noastră este cerul nopții.
[Edward Walter Maunder]

 Grupul de galaxii Cheshire Cat

In the centre of this image, taken with the NASA/ESA Hubble Space Telescope, is the galaxy cluster SDSS J1038+4849 — and it seems to be smiling. You can make out its two orange eyes and white button nose. In the case of this “happy face”, the two eyes are very bright galaxies and the misleading smile lines are actually arcs caused by an effect known as strong gravitational lensing. Galaxy clusters are the most massive structures in the Universe and exert such a powerful gravitational pull that they warp the spacetime around them and act as cosmic lenses which can magnify, distort and bend the light behind them. This phenomenon, crucial to many of Hubble’s discoveries, can be explained by Einstein’s theory of general relativity. In this special case of gravitational lensing, a ring  — known as an Einstein Ring  — is produced from this bending of light, a consequence of the exact and symmetrical alignment of the source, lens and observer and resulting in the ring-like structure we see here. Hubble has provided astronomers with the tools to probe these massive galaxies and model their lensing effects, allowing us to peer further into the early Universe than ever before. This object was studied by Hubble’s Wide Field and Planetary Camera 2 (WFPC2) and Wide Field Camera 3 (WFC3) as part of a survey of strong lenses. A version of this image was entered into the Hubble’s Hidden Treasures image processing competition by contestant Judy Schmidt.

Gravitația este unul din fenomenele alea naturale care îți domină viața în fiecare fracțiune de secundă. O știi prea bine. Dar cât de bine o știi cu adevărat? Uite, de exemplu, unul din cele mai fascinante efecte al ei este cel numit lentile gravitaționale, în care gravitația funcționează efectiv ca o lentilă din sticlă, deviind lumina. Despre asta este vorba în fotografia de mai sus, făcută de telescopul Hubble, care pare că are o față care zâmbește, față ce poartă numele binecunoscutei Cheshire Cat din Alice în Țara Minunilor [Hey, Lovely!]. Nu e photoshop, îți explic imediat.

Ochii și nasul “feței” respective sunt un grup de galaxii care sunt foarte foarte masive, au masă extraordinar de mare. Cum un obiect masiv are și o atracție gravitațională pe măsură, îți dai seama cam cât de mare este ea în momentul în care nu avem UN obiect masiv, ci TREI obiecte masive adunate laolaltă.

Dar ce-i cu zâmbetul și conturul “feței”? Ei bine, ele sunt formate din alte patru galaxii aflate fix în spatele ochilor și nasului (probabil la milioane de ani-lumină distanță), care trimit lumină către noi. Cum cele trei galaxii masive din față stau în calea luminii trimise de cele patru din spate, ele distorsionează lumina și o deviază. Despre asta am vorbit mai pe larg în postarea Gravitatea gravitației.

 Galaxia Andromeda

650137main_pia15416b-43_full

Da, știu, fotografia asta făcută de NASA este oricum incredibilă, dar hai să vedem ce avem de fapt în față. Galaxia Andromeda este cea mai apropiată galaxie majoră de noi și deși este aflată la 2,5 milioane de ani-lumină de noi, poate fi văzută cu ochiul liber, devenind astfel cel mai îndepărtat obiect cosmic pe care îl putem vedea cu globii noștri oculari.

Și mai e ceva: fiind aflată la 2,5 milioane de ani-lumină de noi, înseamnă că luminii emise de ea i-au trebuit 2,5 milioane de ani ca să ajungă la ochii tăi. Efectiv o vezi cum arăta acum 2,5 milioane de ani! Înainte să apară oamenii pe Pământ.

Și apropo, este o galaxie absolut imensă: are cam 1 trilion de stele (spre deosebire de 100 miliarde cât are Calea Lactee) și are un diametru de 220.000 de ani-lumină. Hai să facem un exercițiu: ia o farfurie de undeva și înclin-o fix ca galaxia Andromeda din fotografia de deasupra. La scara asta (cu centimetri) nu e nimic ieșit din comun, dar gândește-te în felul următor: vezi că o parte a farfuriei e mai aproape de tine decât cealaltă? Așa se întâmplă și cu galaxia din fotografia de mai sus: partea de jos mai aproape de noi se află cu vreo 220.000 de ani-lumină în fața părții din spate.

Cum deja am stabilit că noi atunci când ne uităm la Andromeda o vedem cum arăta în trecut, iată una din cele mai remarcabile chestii ale fotografiei respective: vedem în același timp cum arăta galaxia și acum cam 2,5 milioane de ani (partea de jos, care e în față) și acum vreo 2,7 milioane de ani (partea de sus care e mai în spate cu 220.000 de ani)!

 Micul dejun al echipajului Apollo 11

main_1200

O scenă banală cu niște oameni care iau micul dejun, niște ochiuri cu șuncă. Da, este cea mai importantă masă a zilei, dar ce mai e de văzut aici? Este vorba de Donald Deke Slayton (dreapta prim-plan) care se uită peste niște diagrame, înconjurat de Edwin Buzz Aldrin, Michael Collins și Neil Armstrong, echipajul misiunii Apollo 11. Era 16 iulie 1969, iar peste câteva ore echipajul Apollo 11 (Aldrin, Collins și Armstrong) avea de prins o rachetă către una din cele mai mari realizări din istoria omenirii: peste 5 zile, Buzz Aldrin și Neil Armstrong urmau să devină primii oameni care au pus vreodată piciorul pe Lună.

Este o imagine incredibilă tocmai pentru banalitatea ei și că nu îți dă nici un indiciu că peste câteva ore trei dintre oamenii din ea aveau să intre pentru totdeauna în istorie.

 Pluto

pluto-01_stern_03_pluto_color_txt2000

Ziua de 14 iulie 2015 a fost efectiv una din cele mai fericite zile din viața mea, ziua în care nava New Horizons a trecut pe lângă planeta pitică Pluto, să o studieze. Am mai scris despre asta în postarea New horizons și probabil că nu îți pare cine-știe-ce, dar îți explic imediat de ce am inclus și fotografia asta. Planeta pitică Pluto a fost descoperită prin 1930 de astronomul Clyde Tombaugh și până relativ recent a fost considerată a fi o planetă.

Problema este că spre deosebire de celelalte planete, nimeni nu știa cum arată Pluto de aproape. Tot ce aveam erau niște fotografii pixelate cu un disc strălucitor sau un disc încețoșat (cele mai bune fotografii făcute de telescopul Hubble), așa că momentul în care o mică navă a trecut pe lângă acest corp ceresc și i-a făcut în fugă cele mai detaliate fotografii de până acum, a devenit garantat un moment istoric. Pentru mine a fost ca și cum s-a descoperit o nouă planetă, am fost printre primii norocoși din istorie care au apucat să o vadă pe Pluto de aproape, în toată splendoarea ei.

 Titan

flyingrollin-1O fotografie, oricât de pixelată ar fi, tot face cât 1000 de cuvinte. Deși extraordinare, fotografiile de pe Marte (făcute de Curiosity, Spirit, Opportunity etc.), Venus (făcute de sondele Venera) sau Lună (făcute de misiunile Apollo ș.a.) sunt totuși destul banale în sensul că sunt făcute în curtea din spatele casei, adică foarte aproape de Pământ, de acasă.

Sonda Huygens din duo-ul Cassini-Huygens avea să schimbe asta: trimisă de ESA (European Space Agency), aceasta a aterizat în anul 2005 pe unul din cele mai îndepărtate locuri pe care am apucat să aterizăm vreodată (indiferent că vorbim de oameni sau roboți). Locul cu pricina este Titan, cel mai mare satelit natural al planetei Saturn, aflat la 1,4 miliarde Km de noi.

Așa arată o lume aflată la 1,4 miliarde de Km de noi, o lume care asemenea Pământului, are coaste, valuri, lacuri, mări, oceane și ploi. Dar e cu schepsis: toate astea (în afară de coaste, d’uh!) sunt formate din hidrocarburi lichide (gaz metan, de exemplu), care pe Pământ le găsești în natură exclusiv sub formă de gaz. Asta ne arată că pe acolo e foarte foarte frig. Adică vreo -179°C.

 Urma de pe Lună a cizmei lui Buzz Aldrin

339971main_pg63_as11-40-5878_full

Da, e o urmă de picior pe Lună (a lui Buzz Aldrin, mai exact, din timpul misiunii Apollo 11), dar fotografia asta este un manifest, un statement. Fotografia asta spune:

Noi, oamenii, am crescut. A venit timpul să ne luăm zborul din leagănul care ne-a ținut atâta timp în confort și siguranță. Un ocean nesfârșit se întinde în fața noastră și a venit timpul să îl explorăm.

Până în vara lui 1969, Luna a fost timp de mii de ani un tărâm de basm, ceva nepalpabil. Din momentul acela, însă, totul s-a schimbat: omul a intrat pe acel tărâm de basm, dovedind că nimic nu îi poate sta în cale.

 Bruce McCandless în spațiu

vpoespi

Și totuși, oricât de ambițioși am fi, e important să nu uităm niciodată în ce ape ne scăldăm. Universul este imens și indiferent, iar noi suntem niște ființe mici și insignifiante care își fac veacul în el. Probabil nicăieri nu se vede mai bine asta decât în această fotografie a lui Bruce McCandless în timpul unei ieșiri în spațiu: se afla la 97 de metri de Shuttle Orbiter Challenger, fără corzi care să îl țină legat de navă. Avea doar un jet pack în spate. Acesta avea să spună mai târziu într-un interviu pentru revista Smithsonian Magazine:

Am vizorul de la cască lăsat în jos și nu îmi poți vedea fața, asta însemnând că ar fi putut fi oricine acolo. Este mai degrabă nu o reprezentare a lui Bruce McCandless, ci a omenirii.

 Apus marțian

pia19400-16

Fascinant la toate fotografiile cu planeta Marte e că nu par cu nimic deosebite față de cele făcute pe Pământ. Are un aer de familiaritate care parcă ne spune “știm bine că aici va fi a doua voastră casă” și probabil asta face ca fotografia asta făcută de roverul Curiosity să fie atât de uimitoare.

Nu e mare lucru: e un apus de Soare. Dar nu e de pe Pământ, cum am crede la prima vedere, este de pe o altă planetă. Asta-i șmecheria. O planetă pe care cât de curând o vom numi Acasă.

 Hubble Ultra Deep Field

Hubble Ultra Deep Field 2004

La un moment dat, telescop Hubble (care ne-a desfătat privirea cu atâtea fotografii extraordinare) s-a hotărât să își țintească privirea către un punct aparent gol și negru din spațiu din constelația Fornax (Cuptorul), mai exact un punct atât de mic, încât e ca și cum ai fi luat un pătrățel de 1mm pe 1mm și l-ai fi ținut la o distanță de 1m de ochi. A stat cu oglinda pironită acolo timp de mai multe luni, până când a obținut fotografia de mai sus.

Aș vrea să știi că toate petele astea de lumină pe care le vezi aici nu sunt stele, ci galaxii care conțin miliarde, trilioane de stele. De asemenea, ce ai în față este o fereastră către primii 400-800 milioane de ani de după Big Bang. Da, exact, fix în momentul ăsta privești în trecut și vezi cum arăta universul acum 13 miliarde de ani. Nu te mint și nu exagerez. Zău!

Ții minte ce am spus mai sus la fotografia cu galaxia Andromeda? La fel ca o scrisoare trimisă din Cluj-Napoca în București, lumina nu are o viteză infinită, ci îi ia o anumită perioadă de timp să ajungă din punctul A în punctul B. Pe Pământ, este insesizabilă chestia asta, dar când vine vorba de distanțe astronomice, totul devine mult mult mult mai evident. Astfel, lumina de la cele mai vechi galaxii din această fotografie (sunt petele alea eliptice de lumină portocalie sau galbenă) a plecat de la ele acum 13 miliarde de ani și a ajuns la noi abia acum.

Repet, că poate încă nu îți dai seama la ce te uiți: ai în față o fotografie a Universului, fix cum arăta la 400-800 milioane de ani de la Big Bang, adică în copilăria sa. Nu e photoshop, nu e simulare. Ăsta e Universul în pruncia sa.

Un palid punct albastru

pale-blue-dot1

Asta este fotografia mea preferată din toate timpurile și a fost făcută în 1977, de dincolo de orbita lui Neptun, de către nava Voyager 1, care tocmai se grăbea să se îndepărteze către marginea Sistemului Solar. Am mai vorbit despre Voyager 1 aici, dar fotografia asta merită să fie menționată și arătată ad nauseam de fiecare dată când am ocazia. De ce? Care-i faza? Ce-i atât de special la ea?

Dacă te uiți mai atent, o să vezi că în partea de sus a fotografiei pe acea rază de Soare roșiatică se află un mic punct strălucitor. Acela e Pământul. Mai departe o să îl las să vorbească de acel punct fix omul care a propus ca Voyager 1 să se întoarcă o ultimă dată cu fața spre casă și să-i facă o poză: Carl Sagan.

Priviți din nou acel punct. 

Acolo ne află noi. Este casa noastră. Suntem noi. Pe acesta și-au trăit și își trăiesc viața toți cei pe care-i iubești, toți cei pe care-i știi, toți cei despre care ai auzit și, până la urmă, toate ființele umane care au existat. Acolo se află totalitatea bucuriilor și suferințelor noastre, mii de religii, ideologii și doctrine economice încrezătoare, fiecare vânător și culegător, fiecare erou și laș, fiecare creator și distrugător de civilizație, fiecare rege și țăran, fiecare tânără pereche îndrăgostită, fiecare mamă și tată, copil plin de speranță, inventator și explorator, fiecare moralizator, fiecare politician corupt, fiecare “superstar”, fiecare “lider suprem”, fiecare sfânt și păcătos din istoria speciei noastre a trăit acolo – pe un fir de praf suspendat într-o rază de soare.

Pământul este doar o mică scenă într-o uriașă arenă cosmică. Să ne gândim la râurile de sânge vărsate de toți acei generali și împărați doar pentru a se transforma, prin triumf și glorie, în stăpânii efemeri ai unei fracțiuni a acestui punct. Să ne gândim la nesfârșitele cruzimi coborâte de locuitorii unui colț al acestui pixel asupra locuitorilor abia vizibili ai unui altui colț, cât de multe sunt neînțelegerile, cât de nerăbdători sunt să se ucidă între ei, cât de aprinsă le este ura.

Poziționările noastre, importanța pe care ne-o atribuim, impresia că ocupăm o poziție privilegiată în Univers sunt puse la îndoială de acest punct palid de lumină. Planeta noastră nu este decât o fărâmă izolată în marele întuneric cosmic. În obscuritatea noastră, în toată această imensitate, nu există niciun indiciu că vom primi vreun ajutor din altă parte care să ne poată salva de noi înșine.

Pământul este singura lume cunoscută până acum care găzduiește viață. Nu există un alt loc spre care specia noastră să poată emigra, cel puțin în viitorul apropiat. Putem vizita alte locuri, însă nu ne putem încă stabili. Fie că ne place sau nu, Pământul este pentru moment singurul nostru cămin.

S-a spus uneori că astronomia este o experiență care te umple de umilință și îți întărește caracterul. Poate că nu există vreo dovadă mai bună a nebuniei vanității umane decât această imagine îndepărtată a măruntei noastre lumi. În opinia mea, subliniază responsabilitatea pe care o avem de a ne trata cu mai mare blândețe unul pe celălalt și de a păstra și iubi palidul punct albastru, singurul cămin pe care îl cunoaștem.”

 

 

Acum, în încheiere, întrebarea mea e: care este fotografia ta preferată care are legătură cu spațiul cosmic?