E iarnă, urlă crivăţ; în vatră-i foc sărac;
şi ninge, ninge, ninge; ca-ntr-un sfârşit de veac,
natura-şi dă solemnă agonicul răsuflet,
şi-atâta somn şi moarte şi-atâta alb e-n suflet,
de parcă ninge-ntr-însul necontenit de-un veac.

(Hiems de Benjamin Fondane)

Vapori de apă

Şi uite că s-a întâmplat nenorocirea nenorocirilor şi a trebuit să plec de la birou înapoi acasă. Nu că ar fi prima oară sau că m-ar deranja în vreun fel, în mod normal dar aseară a fost ceva mai frig ca de obicei. Era un frig de tremura pipota în mine, era un ger de îmi clănţăneau dinţii, era un viscol de mă că…era frig, ce să mai?  Şi uite-mă pe mine în staţie, aşteptând tramvaiul, gândindu-mă la ce să mai scriu.

Cine-așteaptă în stația seacă,
Tramvaiul încoace să treacă?
Stă cu barbă, îndârjit,
Alex Doppel cel vestit,
Alex Doppel, împietrit.

Şi în timp ce făceam toate acestea, ca un veritabil organism pluricelular dotat cu un sistem nervos central complex ce sunt, am continuat să inspir şi să expir, ca să nu mor.  Probabil ai observat și tu până acum că dacă este suficient de frig, aerul pe care îl expiri chiar prinde o formă și seamănă cu un soi de abur. Care este faza?

“Huuuuuuuuuuu…”

Ideea e că mereu când expiri, nu expiri doar dioxid de carbon, ci și umezeală, adică molecule de apă sub formă de vapori. Fiind temperatura scăzută, particulele de apă expirate trec prin procesul de condensare și se transformă fie în picături de apă, fie în cristale de gheață. Iar tu asta vezi, de fapt, când expiri: nu dioxidul de carbon, ci apa expirată odată cu el.

Şi asta nu-i tot: nu expiri doar dioxid de carbon și apă din plămâni, ci și niscai oxigen. Asta deoarece sistemul nostru respirator nu este 100% eficient în folosirea oxigenului pe care îl inspiră: atunci când inspiri, inspiri cam 20% din oxigenul din mediu și expiri în jur de 15%. O parte din aerul respirat rămâne în cavitatea nazală, trahee și bronhiole ca să nu se formeze un vid; adică rămâne în căile respiratorii și nu poate fi folosit de corp în procesul de respirație. Asta înseamnă că plămânii tăi folosesc în general doar 5% din oxigenul inspirat (ba chiar mai puțin dacă inspiri, iar apoi expiri repede; sau mai mult dacă inspiri și îți ții respirația). Ăsta este principiul pe care se și bazează respirația gură la gură, care deși nu este o metodă de salvare perfectă (de fapt nici nu se recomandă, cu alte cuvinte), ideea fiind că “mai bine mai puțin decât deloc”.

Muci

După ce am stat 5 minute de m-am plimbat prin viscol, corpul meu începuse deja să încerce să se adapteze la situația deloc rosé la care era supus. Începuseră să îmi curgă mucii. Odiseea mea prin viscolul bucureștean abia începuse, dar corpul lupta și tot lupta să mă facă să funcționez măcar parțial ca o ființă umană decentă. (Am mai vorbit despre muci, despre mucus în general, și despre importanța lor pentru sănătatea noastră în postarea Dezgustător, în caz că vrei să înțelegi mai multe.)

Adevărul e că noi nu conștientizăm faptul ăsta, dar în general vântul care bate în astfel de zile friguroase de sub 0°C este foarte foarte uscat, dând adevărate bătăi de cap corpului nostru, stricându-i fengşuiul. Una din principalele funcții ale nasului este să încălzească și să umidifice aerul respirat înainte ca acesta să ajungă la plămâni, astfel prevenind situația neplăcută in care aerul uscat ar usca plămânii și alte părți ale sistemului respirator. Astfel, nasul mărește cantitatea de vapori de apă pe care o conține aerul care intră în plămâni. Când aerul intră pe gură, se umezeşte mult mai puțin eficient, de aceea în general este recomandat și mult mai bine să respiri pe nas.

Problema e că atunci când este foarte frig, iar aerul este foarte uscat, nasul lucrează overtime să umezească aerul pe care îl inspirăm. La mijloc sunt niște reflexe care îi permit nasului să mărească producția de fluid, de muci, iar în momentul ăla este posibil săăă exagereze un pic. Astfel, nasul produce fluid în exces care începe să curgă pe nări. Este o reacție cât se poate de normală (în care corpul încearcă să mențină totul sub control), dar exagerată.

Un nas care curge din cauza frigului este o chestie atât de comună încât a primit numele de “nasul schiorului”, pentru că aproape 100% din atleţii de sporturi competitive de iarnă se plâng de chestia asta. Uite un studiu mai serios aici. ©Technology in Motion

Chestia asta când îți curge nasul are, firește, și un nume ştiinţific, medical: rinoreeAcuma deși termenul de rinoree sună a boală cu transmitere sexuală, se traduce fix prin secreție nazală (adică îți curge nasul) și în general nu e nevoie să te alarmezi, pentru că este o reacţie cât se poate de normală, atunci când se întâmplă ca urmare a frigului din jurul tău. După cum poți citi și aici, însă, există mai multe tipuri de rinoree, cu mai multe cauze, care pot trăda niște afecțiuni destul de serioase pentru care e nevoie să faci o vizită unui medic. Dar nu e mereu cazul.

Urină

După vreo 10-15 minute de stat în frig m-a năpădit altă senzație de nedescris care îmi măcina sufletul tânăr ca o râșniță de cafea care râșnește încontinuu: încercând să mă protejeze de frig și să mă mențină pe linia de plutire, corpul a decis brusc că ar fi bine să mă năpădească o nevoie acută de a…micționa (adică să mă piș, dar nu pot folosi cuvântul ăsta că e urât și citesc și ai mei postarea). De ce mi se întâmplă mereu chestia asta? Că nu băusem nimic până să ies în aprigul frig.

Explicația este, la fel ca în secțiunea anterioară, că al meu corp încearcă să mă salveze să nu mă transform într-un țurțure. Astfel, pe vreme friguroasă corpul încearcă (firește) să își păstreze temperatura corpului ridicată și constantă, împiedicând căldura să scape. Căldura corpului se disipează în atmosferă prin piele, astfel acesta va reduce cantitatea de sânge care curge către extremități (în special degetele) prin vasoconstricție, adică prin contractarea vaselor de sânge. Având mai puțină suprafață prin care să iasă, mai multă căldură o să rămână în corp.

Vasoconstricţia şi vasodilataţia în acţiune.
©PMG Biology

Un efect secundar al vaselor de sânge contractate este creșterea presiunii sângelui, motivul fiind că ai la fel de mult sânge, dar mai puțin spațiu prin care să curgă. Nu e bine nici așa! Corpul poate fi afectat negativ dacă presiunea sângelui crește prea mult. Astfel, în încercarea de a regla această presiune, corpul dă semnalul să scadă producția de hormon anti-diuretic numit vasopresină (al cărui rol, printre altele, este să stimuleze rinichii astfel încât să conserve apa, concentrând urina; apare mai ales când corpul e deshidratat), iar rinichii tăi elimină excesul de fluide din sânge prin urină (diluată), pentru a-i reduce volumul. Mai puțin lichid în sânge, mai puțină presiune! Acuma, spune tu: unde să elimine rinichii fluidele în exces, dacă nu chiar în vezica urinară? Ea se umple, iar pe tine te năpădește acea senzație cunoscută. Procesul ăsta se numește diureză de frig.

În cele din urmă am ajuns acasă la căldură şi m-am apucat să sparg liniștit niște semințe de Floarea-Soarelui (ca omul cult ce sunt), mulțumindu-i în gând corpului meu că are mereu grijă de mine (de el? de noi??) în condiţii grele precum frigul de la care tocmai am venit, chiar și când îl injur că are grijă de mine (de el? de noi??). Zi de zi, în fiecare secundă, că eşti la munte sau la mare, că mănânci ca spartul sau te îmbeţi de nu mai ştii de tine, corpul munceşte din greu să îşi menţină echilibrul mult iubit şi să te salveze de la diverse chestii precum deshidratarea, uscarea organelor, răcirea, supraîncălzirea, otrăvirea etc. Merită şi el un “mulţumesc”? Merită!