Una din chestiile pe care le-am observat la oameni de când lumea și Pământul (firește că e o minciună sfruntată, parcă mai ieri cântam „Ole, ole, ole, ole! Ceaușescuuu nu mai eeee!” pe oliță, deci nu sunt chiar atât de bătrân) e că au impresia că e de ajuns să știe doar ce e mai bun/frumos dintr-un domeniu.

             Firește că nu sunt de acord, fiindcă altfel ar fi fost un post al dracului de scurt și eu habar n-am cum se scriu post-urile scurte. Ultima oară când am încercat asta, mi-am rupt mâna.

           Ca în orice eseu, se presupune că încep cu o premisă/ipoteză. Ipoteza mea este că pentru a fi cu adevărat priceput într-un domeniu și a da sfaturi avizate (sau chiar și să îți dai cu părerea și să fii luat în serios) trebuie să cunoști atât părțile bune, cât și părțile nasoale ale acelui domeniu.

                  Și uite așa primesc aproape zilnic de la prieteni întrebări de genul: „Dar de ce mai citești (/te uiți la) prostiile astea?” (n.r. – articole din Libertatea, site-uri de medicină alternativă) sau „Dar de ce nu îi ignori?” (n.r. – fundamentaliști religioși).

              Astea sunt două întrebări care îmi displac profund. Singurul lucru care îmi displace mai mult este să fac duș cu treningul pe mine,  dar până la urmă sunt pe același picior de egalitate. Ideea este următoarea: eu mi-am făcut o misiune sfântă să mă lupt cu ignoranții și fundamentaliștii religioși și mă rog zilnic la Dawkins să îmi dea mai multă putere să rezist. Dau zilnic de oameni d-ăștia și mai-mai să zici că o caut cu lumânarea.

               Referitor la întrebarea „Dar de ce nu îi ignori?”, spune-mi tu: cum ar fi să te contrazici cu cineva dar să n-ai habar de ce vorbește el acolo? Cât de idiot să fii să faci asta? Cum ar fi să fie prima oară când ai contact cu ce zice el și să nu îți dai seama că de fapt folosește aberații de genul strawman fallacy, appeal to emotion, burden of proof, personal incredulity, etc, doar ca să te inducă în eroare și să te pună la pământ? Cea mai mare prostie din partea ta este să intri într-un argument fără să ai habar de domeniul asupra căruia discuți și împotriva cui ești.

             În concluzie, să dăm niște exemple mai ușoare, da, e bine să știi pe lângă Bolero al lui Maurice Ravel și de Whistle a lui Flo Rida. Da, e foarte bine ca pe lângă un Kill Bill al lui Quentin Tarantino să te uiți și la un The Room al lui Tommy Wiseau. Da, este extraordinar să citești și articole din Libertatea și să te cerți cu oameni care cred că Isus poate fi explicat prin fizica cuantică sau pentru care toate problemele se rezolvă prin rugăciune. E bine să citești articole din Libertatea/Can-Can/Click, fiindcă asta este lumea din jurul tău (publicul, redactorii, subiectele articolelor) și trebuie să știi pe ce lume trăiești.  E bine, fiindcă așa știi mai multe și e întotdeauna bine să știi mai multe, fiindcă îți formezi o cultură. Să ai cultură nu înseamnă să știi numai lucrurile mișto și bune, să ai cultură înseamnă să știi totul legat de un domeniu.

       Ce nu e bine: să ignori anumite chestii doar ca să nu ieși din coconul ăla al tău și confortabil și să ignori oamenii de genul ăsta. Or să vadă că nu li se opune nimeni și or să creadă că pot face absolut orice vor. Și deja se întâmplă, fiindcă i-ați ignorat. Nu, dacă dai de oameni d-ăștia, nu îi ignora, contrazice-te cu ei, ceartă-te cu ei. Chiar dacă nu o să îi faci niciodată să se răzgândească, or să vadă că lumea nu e a lor. Și în plus: o să faci „collateral damage”, adică cei din jur o să te asculte și or să ia aminte.

           Indignează-te.

If you want to make peace with your enemy, you have to work with your enemy. Then he becomes your partner.

– Nelson Mandela