[Thomas Eakins – The Chess Players (1876)]

Mens sana in corpore sano

Salut! Ce faci weekendul ăsta? Eu ma pregătesc să mă văd cu niște prieteni, să jucăm niște Dungeons & Dragons și Magic: The Gathering (despre care am mai scris și în postarea D&D și MTG sunt pentru toată lumea). Interesant e că până mai acum (să zic) 10 ani astea erau privite a fi niște jocuri destinate exclusiv oamenilor din categoria geeks sau nerds (în română ar fi tocilari), dar în ultimii câțiva ani au câștigat în popularitate cum nimeni n-ar fi crezut. Oameni de toate vârstele le joacă împreună cu alte board games (nu-mi place cum sună “jocuri de/pe tablă” sau “jocuri de societate”) și card games (i.e. jocuri cu cărți). Deși par a fi foarte moderne, istoria lor se întinde pe parcursul a cel puțin sute de ani și e mai profundă decât ai crede:

  • D&D își are rădăcinile în jocurile de război cu miniaturi precum soldați de jucărie (miniature wargaming, care este înfloritor și azi, cel mai întâlnit fiind Warhammer 40.000), care la rândul lor își au originile în război. Război pe bune. Timp de secole întregi comandanții diferitelor armate foloseau o masă ce reda terenul bătăliei care urma să aibă loc împreună cu niște piese ce reprezentau armatele care se vor lupta (toate la o scară redusă, firește) pentru a pune la punct o strategie de luptă. Pe la începutul secolului XX cineva s-a uitat la chestiile astea și s-a gândit că ar merge tare bine ca metodă de relaxare și uite așa a apărut miniature wargaming ca hobby. H.G. Wells (care a scris opere SF precum Războiul Lumilor și Omul Invizibil) însuși a scris o carte numită Little Wars cu reguli pentru războaiele cu miniaturi.
  • MTG este un joc de cărți, iar primele pachete de cărți au apărut în secolul al IX-lea, în actuala China, în timpul dinastiei Tang. Primele cărți de joc din Europa au apărut pe la sfârșitul secolului al XIV-lea. Se vorbea de un joc de cărți saracen (sau sarazin) sau maur, numit naib. Ulterior, în 1430, în Italia au apărut primele cărți de joc de tarot (da, tarotul la origine este un joc de cărți, nu are nici o poveste supranaturală).
Eu și Adriana, relaxându-ne la un joc de Magic: The Gathering.

Am dat ca exemplu jocurile astea pentru că pur și simplu sunt preferatele mele. Dar și șahul, remmy-ul, macaua sau go au o istorie la fel de bogată. Indiferent că vorbim de jocuri de societate, jocuri de cărți, jocuri pe calculator sau sporturi, acestea sunt una din cele mai vechi ocupații ale speciei umane și printre cele mai importante. Conform game designerului Katie Salen, jocurile sunt:

Un sistem în care jucătorii se angajează într-un conflict artificial, definit de reguli, care produce un rezultat cuantificabil.

Definițiile sunt mai multe de atât, iar beneficiile acestor jocuri sunt și mai multe. Indiferent că ești copil sau om serios în toată firea ( 🙄 ), te joci pentru a te relaxa și nu numai: o faci și pentru a-ți menține mintea și corpul în formă și pentru a te antrena pentru orice îți va arunca viața în față în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat. Jocul ne pregătește pentru viață și este extraordinar de important pentru că e o simulare a lucrurilor cu care urmează să ne confruntăm, fără a ne pune în mijlocul acelor evenimente (“în calea răului”), petrecându-se într-un mediu controlat.

Poate nu pare la prima vedere, dar orice joc ajută la cel puțin una din chestiile astea: dezvoltarea abilităților cognitive, la dezvoltarea unor noi strategii, la ridicarea stimei de sine, la învățarea unor noi concepte, la dezvoltarea reflexelor și a abilităților fizice (când vorbim de jocuri fizice precum sportul) şi chiar la consolidarea legăturilor dintre indivizii unui grup.  Se spune că omul cât trăiește învață, iar una din cele mai utile și puternice moduri prin care putem învăța lucruri noi este prin joc.

Firește, jocul nu este exclusiv speciei umane. În întreg regnul Animalia există o grămadă de specii de animale care se joacă fie solitar, fie în mai mulți indivizi: de la câini, delfini, cimpanzei, oameni și până la corbi sau pescăruși. Cu toate acestea, din cauza complexităţii sale, se consideră (de către psihologi şi etologi) că joaca este aproape exclusivă mamifereleor (80% dintre acestea jucându-se într-un mod sau altul). Deşi joaca este considerată a fi exclusiv o activitate întreprinsă de indivizii tineri ai unei specii, când vine vorba de oameni, datorită trăsăturilor neotenice, această activitate are loc inclusiv în faza maturităţii.

Awwwwww!

Războaiele din interiorul tău

O să revin la ideea cu jocurile imediat, dar hai să ne orientăm privirea către interiorul tău (sau interiorul meu, care ți se pare mai puțin creepy). După cum am discutat și în Microbiota Park, tu ești o întreagă cetate (sau un Univers, sau o planetă, sau o grădină) care în majoritatea timpului se află în echilibru chimic. Pacea domnește peste tot. Cu toate acestea, în natură există anumite organisme precum bacterii, virusuri sau fungi care nu urmăresc în mod activ să-ți facă rău, ci doar îți vor resursele pentru ca ele să supraviețuiască. Problema e că nu pot să facă asta fără să strice echilibrul chimic al organismului tău, moment în care tu te îmbolnăvești. Din fericire nu ești lipsit de apărare, pentru că ai un sistem imunitar.

În primul rând această cetate care ești tu este în general bine păzită de ceea ce numim sistemul imunitar nespecific, înnăscutcare este constituit în principal dintr-un zid (pielea noastră) și alte mijloace de apărare care păzesc numeroasele căi de acces ale corpului uman (urechile, ochii, nările, gura, sfincterul anal, organele genitale): membrane mucoase, salivă, suc gastric, enzime intestinale, dar și celule macrofage, fagocite etc.

Celulă macrofagă la vânat de bacterii.
©Science Picture Co/Collection Mix: Subjects/Getty Images

Se întâmplă uneori ca bacteriile, virusurile și fungii (toți fiind agenți patogeni) să treacă de sistemul imunitar nespecific extern și să te invadeze. În momentul ăla sistemul imunitar nespecific intern generează febră, trimite semnale chimice către alte celule (precum cele macrofage, fagocite, neutrofile) și inflamează locul infectat, care se înroșește, se umflă, se încălzește (motivul fiind că temperatura accelerează rata metabolică a celulelor, astfel încât să se vindece mai repede) și doare. În fine, primind vestea că organismul e în pericol, sosesc și fagocitele și macrofagele care încep să scape de agenții patogeni. Acuma, să ne înțelegem, asta e doar o trecere în revistă foarte sumară, pentru că (după cum te-ai aștepta) sistemul imunitar este foarte complex și complicat (d-aia are propria ramură a medicinei care îl studiază pe el și afecțiunile acestuia, imunologia), deci nu pot cuprinde toate chestiile fascinante care se întâmplă pe acolo.

Jocul cu virusuri

Acest război se duce zilnic în interiorul tău, deși nu îți dai seama: în fiecare moment sistemul tău imunitar veghează și se luptă cu agenți patogeni care îți pot face rău. În majoritatea cazurilor acesta se descurcă de minune (de exemplu când răcești) și te scapă de amenințări singur-singurel, dar sunt unele cazuri în care acesta poate fi ușor copleșit nu neapărat de către numărul inamicilor, cât de faptul că pur și simplu nu-i recunoaște, încetinindu-și astfel viteza de reacție. În loc să îi atace direct, el stă să se uite, să analizeze, că câr, că mâr etc.

Problema e că unele virusuri sunt foarte greu de combătut, pentru că pur și simplu sunt foarte abile în a se transforma și a se deghiza, având o strategie foarte bine pusă la punct. Sistemul imunitar recunoaște că ceva e în neregulă, dar nu e destul de rapid și durează câteva zile bune până să își facă planul de bătaie cu virusul respectiv și să creeze anticorpii necesari. Cu toate acestea, nu este de ajuns, iar în scurt timp este învins de către invadator. Dacă ar fi știut din timp, s-ar fi mișcat mai cu talent…

Păi și ce facem în cazul ăsta? Cum luptăm cu virusuri mai serioase? Sistemul imunitar mai are pe lângă cel nespecific și sistemul imunitar specific, dobândit (adaptativ), care are capacitatea extraordinară de a se juca (metaforic vorbind), de a învăța și de a ține minte diverși agenți patogeni. Acesta este susținut în principal de limfocitele/celulele T și limfocitele/celulele B, care sunt specializate pe lupta cu amenințările mai serioase. Ce mai trebuie să știi este că fiecare agent patogen are pe suprafața sa un antigen, adică o proteină care îl dă de gol, care îi spune sistemului imunitar cu cine are de fapt de a face, permițându-i să acționeze într-un mod potrivit.

De la stânga la dreapta: o globulă roșie, o trombocită și o celulă T. Fotografie făcută cu ajutorul unui microscop cu electroni. ©Electron Microscopy Facility at The National Cancer Institute at Frederick (NCI-Frederick)

Celulele T pot face mai multe chestii: pot trimite instrucțiuni (proteine numite citokine) către restul sistemului imunitar, astfel încât corpul să producă cele mai eficiente arme împotriva invadatorilor. Alte celule T recunosc și omoară direct anumite celule infectate de virusuri, iar unele ajută celulele B să creeze anticorpi. Celulele B fac o chestie și o fac bine: acestea creează anticorpi, niște proteine în formă de Y care se lipesc de virusurile care bănănăie prin jur. Anticorpii le marchează și le încetinesc deplasarea astfel încât restul celulelor să își facă treaba și să omoare virusurile cât mai eficient.

Atât celulele B cât și T se nasc și cresc în măduva osoasă, iar pe măsură ce cresc învață să recunoască cine îi este aliat și cine îi este dușman (își dezvoltă imunocompetență). În momentul în care crește, fiecare celulă B își dezvoltă pe exteriorul membranei zeci de mii de anticorpi (șmecheria este că fiecare celulă B are anticorpi diferiți pe membrană, astfel încât diferite celule B pot detecta diferiți agenți patogeni). După maturizare, acestea părăsesc măduva osoasă și încep să bănănăie prin corp până își găsește antigenul corespunzător, acestea sunt celule naive.

Modul de acţiune al unei celule B.
©Encyclopedia Lubopitko

În momentul în care o celulă B sau T dă de, să zicem, virusul rujeolei, iar receptorii de pe membrana acesteia recunosc virusul respectiv, celula noastră “ia foc” imediat și se multiplică rapid. O mare parte din aceste copii se transformă în celule efector care au un rol activ în eliminarea patogenului (împreună cu fagocitele sau macrofagele), dar o parte din ele se transformă în ceva deosebit, celule cu memorie. Ideea e că aceste celule cu memorie nu luptă, ci stau pur și simplu prin zonă, înregistrând evenimentele care au loc. Dacă supraviețuiesc luptei, ele țin minte anticorpii care au avut succes, iar data viitoare când virusul respectiv ce deține antigenul detectat mai invadează corpul, sistemul imunitar va fi mult mai rapid și eficient în distrugerea acestuia.

Fiecare anticorp e ca o cheie, putând să se combine doar cu anitgenul unui anumit microb. Ca o cheie cu un lacăt.
©Fvasconcellos

Dar cum dezvoltăm anticorpii respectivi? Ei bine, din fericire avem ceva care să rezolve această problemă, pentru că altfel încă am muri pe capete de boli precum rubeola, rujeola, oreion, poliomielită etc. Acel ceva (un adevărat miracol al medicinei) este vaccinul. Acesta conține în esență o versiune moartă sau foarte slăbită (fără funcții de reproducere, de exemplu) a unui virus pe care noi îl introducem de bunăvoie în organismul nostru. De ce o facem? Pentru că acest virus nu ne mai poate face nici un rău, iar în contextul dat este foarte benefic pentru sistemul imunitar pentru că îl antrenează. La fel cum oamenii se joacă pentru a se pregăti pentru diverse scenarii din viața reală, așa și celulele sistemului imunitar se pregătește și învață pentru momentul în care va întâlni virusul respectiv. Ele recunosc virusul mort sau slăbit ca fiind un dușman și reacționează fix cum am prezentat în paragraful anterior, producând anticorpii necesari și reținând antigenii respectivi.

Pe scurt, cum funcţionează un vaccin.
©Healthcare in America

Acuma, antigenii de pe suprafața virusului care cauzează rujeola (de exemplu) nu se schimbă foarte mult de-a lungul vieții, așa că dacă te vaccinezi de câteva ori, poți sta relativ flexat (zic relativ pentru că imunizarea nu are cum să aibă o rată de succes de 100%, la fel ca orice medicament din istoria omenirii). Dar uite că sunt virusuri precum cel al gripei care evoluează în mod constant, schimbându-și, astfel, antigenii. De aceea este nevoie să te vaccinezi aproape anual: pentru că față de anul trecut, anul ăsta virusul deja s-a schimbat prea mult. Colac peste pupăză, există boli precum poliomielita sau variola pentru care nu avem nici un leac, așa că este esențial să ne antrenăm sistemul imunitar astfel încât să scape de unul singur de către agenții patogeni responsabili înainte ca aceștia să facă ravagii prin corp.

Mai puternic

Știu, sunt conștient că mai erau multe de spus despre sistemul imunitar, dar ce am vrut de fapt să fac a fost să îți prezint modul în care funcționează vaccinul, deoarece pentru mulți oameni este de neconceput cum putem salva corpul uman de către un virus, introducând FIX virusul ăla în interiorul lui. Acuma știi (foarte pe scurt) de ce o facem și cum funcționează, în esență, un vaccin. Vaccinând, noi dăm ocazia corpului nostru de a simula un caz real de infecție fără riscul de a fi infectat: celulele sistemului imunitar se uită la virusul mort, îl ciupesc, se joacă cu el, învățând astfel cum arată și cum să îl recunoască. Deși este extraordinar și ne scapă zilnic de multe belele, sistemul imunitar nu este perfect și sunt multe lucruri pe care nu le știe.

La fel ca un părinte care își educă odraslele prin joc, așa e bine să faci și cu propriul sistem imunitar. Să îl pregătești pentru lumea nemiloasă de afară, pentru că adesea un sistem imunitar bine pregătit poate face diferența dintre un tu viu și un tu mort.