Ex astris scientia.

(Din stele, cunoaștere.)
– Starfleet Academy motto, Star Trek

Să zicem că ai văzut pe unul din pereții din București chestia aia cu “privește cerul” și, fiind o fire mai rebelă și total ieșită din comun, decizi să nu fii doar impresionat(ă) de citat (“da, da, așa e, profund, oamenii nu mai știu să se uite la cer”), ci să te și uiți pe bune la cer. De preferat pe timp de noapte, pentru că pe zi poți vedea o singură stea, iar dacă te uiți direct la ea, e posibil să fie ultima pe care o vezi. Anyway, e noapte și te uiți pe cer și vezi mii de luminițe care pâlpâie. Fiecare din acele luminițe este o stea (practic, o uriașă centrală nucleară, în care se petrec tot felul de reacții nucleare; în general între atomi de hidrogen și heliu) aflată la zeci, sute sau mii de ani-lumină de tine. Iar stelele alea, la fel ca mine, la fel ca tine, duc o viață: se nasc, trec prin adolescență, ajung în floarea vârstei, apoi mor, unele mai repede ca altele. Fix ca noi.

Nebuloasa lui Orion, văzută de telescopul Hubble, se află în constelația lui Orion (se poate vedea în special toamna, iarna și primăvara).
Nebuloasa lui Orion, văzută de telescopul Hubble.

Nebuloasa lui Orion este un nor imens de gaze și praf. Și când zic imens, vreau să spun IMENS. Are 24 de ani-lumină de la un capăt la altul, dar, din fericire, nu e nevoie să ajungi până la ea ca să o vezi; Nebuloasa lui Orion se vede cu ochiul liber (cel mai bine între lunile Noiembrie și Februarie), în constelația Orion, și dacă te uiți la ea ce vezi de fapt este o creșă, în care se nasc stele. Soarele însuși s-a născut într-un astfel de loc: o aglomerare de nori de gaze, praf și alte elemente au fost la un moment dat perturbate de o supernovă din apropiere (revenim mai încolo la asta). Acestea s-au adunat, au colapsat și la un moment dat, au început să se producă niște reacții nucleare. Hidrogenul a început să fuzioneze și s-a aprins. O nouă stea s-a născut. Dacă am privi Nebuloasa lui Orion și am putea să dăm pe fast-forward, am vedea cum se aprind pe rând mai multe luminițe, unele mai strălucitoare ca altele.

În general, o stea nu se naște singură, ci împreună cu alte câteva stele. Se nasc, trăiesc și mor, ținute împreună de gravitație. Stele precum Pleiadele (fotografia de mai jos) au fost nedespărțite încă de la naștere și de atunci călătoresc prin galaxie. Când vor muri, vor muri tot împreună.

Pleiadele, un cluster deschis de stele. Se găsesc în constelația Taurul.
Pleiadele, un cluster deschis de stele. Se găsesc în constelația Taurul.

Soarele este o ciudățenie, în schimb. De cele mai multe ori, stelele își trăiesc viața alături de cel puțin un frate sau o soră (sistemele binare, cum ar fi Sirius A și Sirius B), dacă nu chiar mai mulți (Alpha Centauri cu Beta Centauri și Proxima Centauri, care sunt și cele mai apropiate stele de noi, în afară de Soare), dar nu și steaua noastră. Nuuuuuuuuuuuuu! Se întâmplă ca frații și surorile să se despartă, datorită mișcării imprimate de momentul nașterii, fiecare o apucă pe unde apucă și fiecare își vede de viața sa. Soarele este una din acele stele. În mod clar nu se află în locul în care s-a născut. Oricare din stelele pe care le vedem pe cer noaptea poate fi fratele sau sora Soarelui, nu vom ști niciodată care e. Poate și fratele sau sora Soarelui a ajuns să încălzească și să ducă la dezvoltarea unei civilizații inteligente de ființe. Nu vom ști niciodată. Ideea e că Soarele nostru este (din perspectiva asta) o ciudățenie.

O stea în perioada adolescenței.
O stea în perioada adolescenței.

La fel ca oamenii (numai că ceva mai devreme ca noi), după naștere, steaua decide să plece din creșă, să-și vadă de viața ei. Ca o metaforă numa’ bună pentru adolescența fiecărui om, steaua cu pricina este încă instabilă și scuipă diverse jeturi de plasmă. Se rotește repede, iar în jurul ei se formează un disc de materie stelară, dar se stabilizează, în cele din urmă, și începe secvența principală, adică ajunge în floarea vârstei.

You probably know this guy. Soarele.

“Soarele, cu toate acele planete care orbitează în jurul său și depind de el, încă poate să coacă un mănunchi de struguri de parcă n-ar avea altă grijă în Univers.” – Galileo Galilei

În funcție de masa ei, o stea poate ajunge să fie o pitică albă, o stea de mărime medie, o gigantă roșie sau o supergigantă albastră (practic, cu cât steaua este mai masivă, cu atât trăiește mai puțin, și cu cât e mai puțin masivă, trăiește mai mult). Dacă ajunge în secvența principală, ajunge la echilibru: gazele din interior și reacțiile nucleare încearcă să o extindă, dar forța gravitației sale o oprește din a face asta. Soarele este o stea de mărime medie, s-a născut acum vreo 4,6 miliarde de ani undeva în galaxia Calea Lactee și va mai trăi încă pe atât. Din punctul ăsta de vedere, este mediocru, nu se remarcă prin nimic (când vine vorba de mărimea sa).

Deși a pornit hai-hui prin Univers, astrul nostru nu a suportat să rămână singur, așa că la un moment dat discul de materie stelară care l-a însoțit în adolescență s-a răcit, a început să se condenseze și să agrege. Din acel disc de gaze și praf au început să se formeze planetele și toate celelalte corpuri din Sistemul Solar. Soarele nu mai era singur. Pentru una din acele planete, în special, a început să fie venerat ca dătător de viață de anumite creaturi. Și are sens: toată viața de pe Terra se bazează pe energia dată de Soare. Această stea medie, complet neremarcabilă.

Soarele, devenit o supergigantă roșie.
Soarele, devenit o supergigantă roșie.

But all good things come to an end, după cum se spune. La un moment dat combustibilul dintr-o stea se epuizează, iar steaua trebuie să moară. Cum va muri, depinde foarte mult de cât de mare e. Sunt trei deznodăminte posibile:

  • Scenariul 1: Dacă steaua este mai mică decât Soarele, își epuizează combustibilul din nucleu și transformă hidrogenul din atmosferă în heliu. Se contractă, numai că masa e prea mică pentru ca temperatura și presiunea din nucleul lor să crească destul de mult cât să inceapă să ardă heliul. Ea o să se stingă treptat, pe măsură ce se răcește, transformându-se într-o pitică neagră.
  • Scenariul 2: Când o stea ca Soarele își epuizează hidrogenul din nucleu, învelișul de hidrogen începe să ardă, și steaua devine o gigantă roșie. În cuvintele lui Carl Sagan, peste 5 miliarde de ani, va mai exista o ultimă zi perfectă pe Pământ. Soarele va înghiți planetele Mercur și Venus (și poate și Pământul). Oceanele de pe Pământ se vor evapora, iar toată viața va dispărea. Steaua își va arunca apoi straturile exterioare și va forma o nebuloasă planetară. Temperatura și presiunea declanșează arderea heliului, iar steaua se dilată din nou, după care colapsează într-o pitică albă, care se stinge treptat și devine o pitică neagră.
  • Scenariul 3: Dacă steaua este mai mare decât Soarele, se dilată și se contractă de mai multe ori, de fiecare dată producând elemente chimice diferite. Steaua devine o gigantă sau supergigantă, după care explodează într-o supernovă. Dacă are masă de peste 1,4 mase solare, devine o stea neutronică, dacă are o masă de peste 3 mase solare, devine o gaură neagră.
Nebuloasa Crabului este o astfel de stea supergigantă roșie care a explodat acum câteva milioane de ani. Aceasta și-a expulzat toate învelișurile în spațiu, niște nori giganți de praf și gaze, ce conțin elemente mai grele decât Heliul.
Nebuloasa Crabului este o astfel de stea supergigantă roșie care a explodat acum câteva milioane de ani. Aceasta și-a expulzat toate învelișurile în spațiu, niște nori giganți de praf și gaze, ce conțin elemente mai grele decât Heliul, iar în centru a rămas o stea neutronică, un pulsar.

Dar ăsta nu este sfârșitul. Am spus la început că o să revin la nebuloasele din care se nasc stelele. De unde provin acele nebuloase? Elementele chimice de pe Pământ de unde au venit? În momentul în care steaua pe moarte își expulează învelișul (cum se va întâmpla cu Soarele nostru) sau devine o supernovă, ea “scuipă” nu doar hidrogen și heliu, ci și alte elemente mai grele (precum oxigen, fier, carbon etc.) formate în interiorul său. Aceste elemente (împreună cu hidrogenul, heliul și praful din jur) vor formă o nouă nebuloasă, locul de naștere al unei noi generații de stele. Este un ciclu al morții și al renașterii care merge așa de 13,7 miliarde de ani încoace.

Și mai e ceva: fiecare atom din jurul tău, din corpul tău, fiecare atom din pisica ta, fiecare atom din tot ce ai iubit, iubești și vei iubi vreodată, a pornit din același loc în care au apărut și atomii din Soare. Nu degeaba se spune că “we are made of starstuff”, suntem rude cu Soarele, planetele și Luna. Poate că atomii tăi și atomii iubitului/iubitei s-au mai întâlnit acum 4,6 miliarde de ani, într-un nor uriaș care a început să se contracte datorită unei supernove din apropiere. Poate că ți se pare că sună prea cheesy, dar e adevărat, suntem conectați într-un mod profund și cât se poate de real cu Universul.

“Aveam cerul, sus acolo, împestrițat tot cu stele și obișnuiam să ne întindem pe spate, să ne uităm la ele și să discutăm dacă ele au fost făcute sau pur și simplu s-au întâmplat.””
– Mark Twain, Huckleberry Finn

Print Friendly, PDF & Email