În ziua de azi totul e simplu: te-ai îmbolnăvit de pneumonie pneumococică, faci tratament, te vindeci. Exceptând cazurile în care apar complicații, în mod normal totul merge șnur. Pentru că știm că pneumonia pneumococică e cauzată de bacteria Streptococcus pneumoniae, iar asta ne permite să mergem direct la țintă cu un tratament. Și dacă e vorba despre o boală netratabilă precum SIDA, tot știm ce o cauzează, și avem o șansă în plus să descoperim un leac. Ce vezi aici, însă, este rezultatul unei lupte câștigate foarte recent (acum aproape 200 de ani), după ce am stat în întuneric timp de alte sute de ani. Nu a fost dintotdeauna atât de ușor.

Trecutul pute

Europa secolului al XIV-lea era probabil cel mai prost loc în care te puteai afla. Pe lângă faptul că era o perioadă în care n-avea nimeni nici o jenă să se războiască pentru orice îi venea în minte, continentul european tocmai devenise locul de joacă al Morții NegreĂsta este numele de scenă al ciumei bubonice, o boală produsă de bacteria yersinia pestis. Bacteria asta mică este responsabilă pentru cea mai mare pandemie din istoria omenirii, cu morți estimate între 75 și 200 milioane de oameni (cam 1/3 din continent).

 Cum ne-am procopsit cu ciuma bubonică?
Black Death strikes Europe: 1347-1353
Răspândirea Morții Negre în Europa: 1347-1353
Ciuma, cauzată de Yersinia pestis, este comună în populațiile de purici ce se găsesc pe rozătoare de pământ, cum ar fi marmotele, în zone precum Asia Centrală, Kurdistan, Vestul Asiei, Nordul Indiei și Uganda. Din câte știm, este posibil ca boala să fi călătorit de-a lungul Drumului Mătăsii, în compania armatelor mongole și a negustorilor mongoli sau ar fi putut veni pe mare.
Aparent ciuma bubonică a fost introdusă pentru prima oară în Europa de către negustorii genovezi, în orașul-port Kaffa, în Crimeea anului 1347. Nu, că n-au făcut-o intenționat. Mongolii erau la zidurile orașului și îl asediau, numai că nici ei nu o duceau prea bine: mulți soldați muriseră de ciumă. Numai că aparent cineva s-a gândit la un moment dat “meh, tot răul spre bine!” așa că a decis să ia cadavrele infectate cu yersinia pestis și să le catapulteze peste zidurile orașului Kaffa, ca să se bucure și genovezii de ciumă. Negustorii au fugit, dar au luat (fără să știe) și ciuma cu ei (via vapor), înspre Sicilia și Sudul Europei, de unde s-a răspândit în nord. Că ipoteza asta este precisă sau nu, este clar că unele condiții existente precum războiul, foametea și vremea au contribuit la severitatea Morții Negre.
 

plague-doctor
Doktor Schnabel von Rom (“Doctor Cioc de la Roma”), gravură de Paul Fürst, 1656

Și nu e ca și cum oamenii de pe vremea aia știau de capul lor. Chiar nu exista nici un tratament. Iar doctorii habar n-aveau ce să facă. Pe vremea aia totul se reducea la “hai să îți mai luăm din sânge și să sperăm că o să te faci bine”. Și uite așa a murit o treime din Europă prin secolul al XIV-lea, fără ca nimeni să știe exact de ce. Numai că povestea nu s-a terminat aici. Cu atât mai rău, ciuma a revenit periodic până în secolul al XIX-lea. Pe la începutul secolului al XVII-lea, însă, doctorii au dat de un moment “evrika!”. Și-au schimbat costumația. Acum erau îmbrăcați în felul următor, pentru a combate ciuma:

  • o mantie lungă și neagră, dintr-un material greu, care era dat cu ceară;
  • o mască cu ochi din sticlă și un nas conic, în formă de cioc de pasăre;
  • un baston din lemn, folosit pentru a examina pacienții, fără să fie nevoie să îi atingă.

Costumul ăsta a fost inventat de Charles de L’Orme, în 1619. Ai zice “serios?! O sută și ceva de ani, iar ei doar și-au schimbat straiele?”. Greșești, draga mea. Doctorii din 1600șiceva știau care e cauza și luptau activ împotriva ei! Secretul constă în ciocul ăla al măștii. În el aveau o combinație de tot felul de ierburi aromate: ambră cenușie, roiniță, camfor, cuișoare, mir și mentă (printre altele). Asta pentru că oamenii acelor vremuri erau convinși că ciuma bubonică (împreună cu alte boli) era cauzată de aerul urât mirositor și credeau că mirosurile plăcute vor alunga moartea din aer. Bisericile acelor vremuri aveau, la fel, un colț în care erau puse tot felul de ierburi aromate. Eh…bine, ok, poate că nu avansaseră atât de mult. Aceasta este miasma theory.

 Miasma? Ce înseamnă miasma?
 Termenul de miasma provine din greaca veche și înseamnă “poluare”. Tot de acolo a apărut și numele de malaria (din mal’aria, care însemna la propriu “aer rău”), din limba italiană medievală.
 

Miasma theory a fost concepția conform căreia originea mai multor boli și epidemii consta în mirosurile neplăcute ce emanau din materia organică în decompoziție. Pe scurt, dacă puțea ceva în jurul tău, te puteai îmbolnăvi de vreo boală, din cauza mirosului. De reținut că nu vorbim de stări de greață sau astm, ci efectiv de boli d-alea grave, cu crengi. Practic, conform teoriei miasmatice, ciuma bubonică apărea din cauza mirosurilor neplăcute. Doar pe baza mirosului te puteai îmbolnăvi de tuberculoză, malarie, ce vrei tu. Aveai o gamă întreagă de posibilități în fața ta!  Și barem asta era una din cele mai “științifice” explicații. Uite, de exemplu, preotul Thomas White (1550-1624) credea, împreună cu mulți alți oameni ai vremii, că ciuma avea drept cauză păcatele, iar teatrele aveau un rol decisiv în toată treaba asta. El spunea, folosind o logică imbatabilă, că:

Cauza ciumei este păcatul, dacă priviți cu atenție, iar cauzele păcatului sunt piesele de teatru: deci cauzele ciumei sunt piesele de teatru.

De aceea, parcă teoria miasmatică nu mai era atât de dubioasă. Era chiar rațională (împreună cu celelalte explicații “raționale” ale vremii: cutremurele și vremea ciudată). Tratamentul standard din vremea ciumei era să fii dus într-un loc liniștit, cu aer curat. Sigur, funcționa în unele cazuri, dar nu din motivele crezute de doctori. Ei credeau că e datorită faptului că omul se îndepărta de mirosul neplăcut, dar de fapt omul se făcea mai bine pentru că se îndepărta de șobolani și paraziții lor, yersinia pestis. O altă boală care avea cauză “aerul rău” era malaria, pe care o puteai lua dacă nimereai prin preajma vreunei mlaștini. Robert Southey scria în 1808, în Letter from England:

Ca de obicei, atmosfera s-a dovedit a fi o completă malarie [sic!] pentru mine. Cum să fie altfel, când este compusă din ceață de mlaștină, fum de hornuri,  fum negru și bălegar de cal? Puținul timp liber pe care îl am este folosit pentru a-mi sufla nasul, cu pauze de tușit.

În 1861, la debutul Războiului Civil American, cauzele acestei boli erau încă disputate, iar nou fondatul jurnal științific Scientific Journal sublinia amenințarea malariei asupra soldaților și avea de adăugat asta:

Ce este, nimeni nu știe…totuși, nu încape nici o îndoială că malaria este o otravă misterioasă din atmosferă și că este limitată strict la anumite localități.

Teoria miasmatică a fost acceptată din cele mai vechi timpuri în Europa, India și China. Primii oameni care au renunțat la ea după 1880 au fost, firește, medicii și oamenii de știință. Ce s-a întâmplat și cum și-au dat seama că ar fi timpul să renunțe la ea? Schimbarea avea să vină odată cu una din cele mai șocante boli din Europa acelor vremuri: holera.

 Omul se ia la trântă cu Moartea. Omul câștigă.

VOMĂ! DIAREE! DESHIDRATARE! MOARTE!

Mereu am vrut să încep un paragraf așa. Întâmplător, fix cu asta se pricopseau, prin 1831-1832, oamenii care se îmbolnăveau de holeră (de fapt e vorba de vomă violentă și diaree incontrolabilă). Holera (care provine din greacă: chole – bilă și rhein – a curge) a ajuns în Europa din Delta Gangelui (de pe subcontinentul indian), iar prin anii 1830 își făcea deja de cap prin Moscova, Hamburg, Sunderland, Londra, Paris, Quebec și New York. Era deja o pandemie mondială.

O reprezentare e epidemiei de holeră din secolul al XIX-lea, de către Robert Seymour, arată cum s-a răspândit boala sub forma de aer otrăvitor.
O reprezentare a epidemiei de holeră din secolul al XIX-lea, de către Robert Seymour, arată cum s-a răspândit boala sub forma de aer otrăvitor.

Când avea o zi mai proastă, holera omora cel puțin 50% din victime și era plimbată (involuntar) de colo-colo (pe mare, pe uscat) de către călători, de la soldați și oameni în pelerinaj până la negustori și refugiați. Și (fiind probabil vreo rudă pierdută de-a mea) era și foarte încăpățânată: o pandemie de holeră putea dura între 5 și 30 de ani. Cel mai devastator impact l-a avut asupra locurilor de pelerinaj cum ar fi râul Gange și Mecca și asupra suburbiilor împuțite din orașele industriale europene și americane, care erau într-o continuă expansiune. Din fericire doctorii vremii nu stăteau cu mâinile în sân, ci chiar încercau să afle ce cauzează boala asta, ca să poată găsi un tratament, un leac, ceva, orice! În momentele alea de cumpănă, erau două “școli” care se păruiau, în încercarea de a găsi o soluție: miasmaticii, care considerau că holera a apărut datorită mizeriei și aerului rău, și contagioniștii, care considerau că ea este o boală care se transmite de la persoană la persoană și că ar fi o idee grozavă, dacă ar fi băgați în carantină. Partea proastă e că această carantină era văzută ca o amenințare pentru activitățile comerciale ce țineau de națiunile industriale, așa că oamenii s-au pus să dezbată.

 Aș da zile de la mine.
 Termenul de carantină provine din dialectul venețian al italianului quaranta giorni, care însemna 40 de zile. Asta apropo de cele 40 de izolare ale navelor și oamenilor care intrau în orașul Dubrovnik din Croația. Asta se întâmpla în timpul epidemiei de ciumă (Moartea Neagră de mai sus). Documentul original din 1377 (păstrat în Arhivele orașului Dubrovnik) spune că înainte de a intra în oraș, nou-veniții trebuiau să petreacă 30 de zile (a trentine) într-un loc restricționat (în general în apropierea insulelor), așteptând să vadă dacă or să le apară simptome ale ciumei. Mai târziu, izolarea a fost prelungită la 40 de zile.
 

În timp ce lumea dezbătea și tot dezbătea, un doctor din Londra s-a pus pe treabă și a venit cu un răspuns care a reușit să mai limpezească acele ape tulburi [pun intended, stai că vezi tu]. El se numea John Snow (numai că ăsta chiar știa chestii), iar povestea lui și a felului în care a învins holera este legen…stai…DARĂ!

Credit: Wellcome Library, London. Wellcome Images images@wellcome.ac.uk http://wellcomeimages.org An woman dropping her tea-cup in horror upon discovering the monstrous contents of a magnified drop of Thames water; revealing the impurity of London drinking water. Coloured etching by W. Heath, 1828. 1828 By: William HeathPublished: 1828] Copyrighted work available under Creative Commons Attribution only licence CC BY 4.0 http://creativecommons.org/licenses/by/4.0/
Impuritatea apei londoneze era vestită în secolele XVIII-XIX. În 1828, W. Heath a făcut acest desen numit “Monster Soup Commonly Called Thames Water”: o doamnă scapă ceașca de ceai din mână în momentul în care descoperă cu oroare ce conține de fapt apa potabilă din Tamisa.

Era o zi de August extraordinar de caldă, în 1854, iar fata lui Thomas și Sarah Lewis de pe Broad Street, Nr. 40, districtul Soho, din Londra, tocmai se îmbolnăvise: voma și avea diaree. Sarah, încercând să facă față tuturor scutecelor murdare (mă rog, ce aveau ei pe vremea aia), le-a spălat într-o găleată și a aruncat o parte din apă într-o hazna din beci, în partea din față a casei. Ziua următoare s-au îmbolnăvit și vecinii de deasupra, iar peste câteva zile întregi familii din zona învecinată – mulți oameni murind în camerele lor întunecate și murdare. În zece zile, 500 de oameni muriseră. Adică 10% din populația acelei zone. Johnny știa că ceva e putred în Danemarca și cu atât mai mult în Londra: el era deja convins că holera era cauzată din ingerarea unei particule infecțioase necunoscute din apa contaminată.

În 1854, în timp ce epidemia din districtul Soho făcea ravagii, John Snow a inspectat cu meticulozitate obiceiurile victimelor epidemiei și și-a dat seama de următorul lucru: majoritatea celor care s-au îmbolnăvit își luau apa potabilă de la o anumită pompă de apă de pe Broad Street. Pompa de apă din fața casei cu numărul 40, de pe Broad Street. Într-o casă de corecție și o berărie din apropiere aproape că nu a fost nici o victimă, pentru că aveau propriile surse de apă potabilă. Pe 7 septembrie 1854 (la două săptămâni după ce a izbucnit epidemia), Snow a reușit să convingă autoritățile să scoată mânerul pompei de apă de pe Broad Street. Cazurile de holeră s-au redus simțitor.

Nu l-a luat foarte multă lume în serios pe John Snow, la momentul respectiv, însă. Abia prin 1883, Robert Koch a făcut autopsii pe niște morți de holeră și a găsit o anumită bacterie în mucoasa intestinului lor: o bacterie în formă de virgulă, pe care a numit-o Vibrio cholerae. Era convins că bacteria avea legătură cu boala. Anul următor a descoperit aceeași bacterie, în suburbiile insalubre din Calcutta, India: atât în apa potabilă, cât și în materia fecală a victimelor. Acum era de-a dreptul sigur că putea dovedi că a găsit patogenul responsabil pentru coleră.

Mulțumită lui Robert Koch, Teoria germenilor (germ theory) tocmai fusese bătută în cuie pe harta medicinei vremii. Acum putea fi în sfârșit luată în serios de oamenii de știință. Ea susținea că bolile sunt, de fapt, cauzate de niște microorganisme care ne îmbolnăvesc. Nu mirosuri urâte, ci niște scame care n-aveau altă treabă, decât să ne îmbolnăvească. Robert Koch a dezvoltat patru criterii de bază (Postulatele lui Koch) prin care se putea demonstra, într-o manieră științifică, că o boală era cauzată de un anumit organism. În 1870, Louis Pasteur a salvat întreaga industrie a mătăsii din Franța, în momentul în care și-a dat seama că un organism microscopic numit Nosema bombycis provoca o boală fatală viermilor de mătase. Tot el a demonstrat că peste tot în jurul nostru există microorganisme invizibile cu ochiul liber, care este posibil să ne provoace diverse boli.

 Înainte de a încheia, să îți mai spun o poveste:

O cameră tipică de spital, în care nășteau femei. Ignaz Semmelweis a insistat ca doctorii și studenți la medicină să își spele mâinile cu soluție antiseptică, înainte de a-și examina pacienții.
O cameră tipică de spital, în care nășteau femei. Ignaz Semmelweis a insistat ca doctorii și studenții de la Medicină să își spele mâinile cu soluție antiseptică, înainte de a-și examina pacienții.

În secolul al XVIII-lea au apărut primele maternități, care ofereau femeilor sărace sau mamelor necăsătorite un loc confortabil în care acestea puteau naște, cu mâncare, căldură și adăpost. Și totuși, în unele din aceste spitale, cazurile de mame care mureau la naștere din cauza unei infecții numită și febră puerperală erau inacceptabil de des întâlnite, fapt care a dus la obținerea reputației de “abatoare” sau “necropolisuri”. Și nimeni nu știa de ce. Oliver Wendell Holmes relatează întâmplarea unui distins doctor, care a scos organele pelvice (în timpul unei autopsii) a unei paciente care a murit de febră puerperală. Acesta le-a pus în buzunarul halatului său, după care s-a dus să ajute niște femei să nască – dintre care toate au murit, ulterior.

Ignaz Semmelweis a fost primul care a făcut conexiunea dintre febra puerperală și cadavre. În 1846, când un prieten foarte bun (profesor de medicină legală) de-al lui a murit, Semmelweis i-a citit fișa autopsiei. Prietenul său a fost zgâriat de un cuțit în timpul unei autopsii, iar fișa sugera că acesta a murit de aceeași boală de care mureau femeile la naștere. Semmelweis a examinat practicile doctorilor din clinica sa și a observat că aceștia veneau de la autopsii direct la nașteri sau examinări vaginale ale femeilor în travaliu, fără să se spele pe mâini. Odată ce acesta a înaintat ipoteza lui și a insistat ca toți studenții și doctorii să se spele pe mâini, înainte de a intra în salonul de naștere, cazurile de febră puerperală au scăzut dramatic.  Azi știm că această boală e cauzată de bacteria Streptococcus pyogenes.

 Chiar și un ceas stricat arată ora exactă de două ori pe zi.
 Înainte de a încheia și de a-i da uitării pe miasmatici cu teoria lor, trebuie să menționez că și ei au avut o contribuție foarte importantă în medicină, o contribuție care a revoluționat medicina. La începutul secolului al XIX-lea, condițiile de trai din orașele industrializate din Marea Britanie erau din ce în ce mai insalubre. Populația se muta la oraș prea repede, iar infrastructura nu făcea față. Astfel, s-a acumulat mizeria. Deși respinsă de teoria germenilor (germ theory), teoria miasmatică a ajutat să facem o legătură între boală și condițiile insalubre. Asta a dus la reforme în medicină și a încurajat curățenia în spitale, în case, peste tot. De asemenea, sistemele de canalizare au fost modernizate, ducând la igienizarea orașelor întregi.
 

Până la începutul secolului XX, majoritatea oamenilor de știință acceptaseră teoria germenilor. Știința de laborator înflorise, iar acum oamenii aveau la dispoziție microscoape mai mari și mai puternice. Textele învechite ale lui Hippocrate și Galen erau acum lăsate în trecut; începuse o nouă eră a medicinei, o eră plină de entuziasm, cu cele mai rapide și fundamentale schimbări în ultimii 1500 de ani. Triumful teoriei germenilor a dus la identificarea microbilor care cauzau anumite boli,  iar acum puteau fi create tratamente și vaccinuri pentru combaterea lor. Postarea asta nu e nici pe departe o poveste completă a călătoriei noastre de la mirosuri urâte la germeni, dar curpinde esențialul. O latură a poveștii. Ce vezi azi, este rezultatul final al luptei dintre teoria miasmatică și teoria germenilor. Până aici au fost o grămadă de greșeli, de necunoscute, confuzii, mici victorii, dar în cele din urmă am reușit să câștigăm și această mică bătălie împotriva morții, iar asta este de apreciat. Acum știm ce ne îmbolnăvește, acum suntem pregătiți.