Ne-a fost alături încă dinainte să devenim oameni și să o conștientizăm. Are aceeași vârstă ca Viața (cam 4,1 miliarde de ani), dar partea dubioasă e că deși ne-a fost alături de atâta amar de vreme, încă nu ne-am obișnuit cu ideea morții. Firește, nu doar oamenii cunosc acest fenomen: cu excepția unei singure specii (din câte știm), toate organismele care au trăit vreodată pe Pământ au cunoscut moartea. 99% din speciile care au existat vreodată au dispărut de pe fața Pământului.

O mică neînțelegere

Tarotul. Ete comedie! Uite o chestie peste care chiar nu credeai că o să dai pe un site despre știință. Și nici nu o să fac mișto de disciplina asta (că e pseudoștiință), ba chiar o să ne folosim de ea. Asta pentru că oricât de dubios ți s-ar părea și indiferent că vrei să crezi că divinația cu cărți de tarot (adică să îți afli viitorul cu ele) e pe bune sau nu (te ajut eu: nu e), tarotul te poate învăța o grămadă de chestii. Uite, de exemplu, cartea de tarot Moartea este în mod clar una din cele mai neînțelese cărți de aici.

Percepția generală asupra ei este că mori ori tu, ori o rudă, ori cățelul, ori purcelul, ori vecinul cu burghiul. Important e că dacă ți-a picat în față, unul din ei trebuie să moară, dacă tot ți-a picat. Poate chiar toți la un loc! Pentru că e cu MOARTE, te-ai prins? Numai că nu e chiar așa: tarotul este o metaforă, iar cărțile sale sunt interpretate corespunzător. În cazul ăsta, Moartea este interpretată doar ca un sfârșit natural (al oricărei activități în discuție), care ți se înfățișează pur și simplu pentru că s-a împlinit vremea.

Cartea XIII: Moartea

Cele mai vechi cărți de tarot care au supraviețuit până azi fac parte din pachetul Visconti-Sforza. Aici, cartea cu numărul 0: Nebunul.
Cele mai vechi cărți de tarot care au supraviețuit până azi fac parte din pachetul Visconti-Sforza. Aici, cartea cu numărul 0: Nebunul.

Dacă tot suntem aici, hai să vorbim un pic despre Tarot și să disecăm o carte de tarot, ca să vedem care-i treaba cu ele. În primul rând, oricât de mistice și antice ar părea, cărțile de tarot au apărut pe la mijlocul secolului al XV-lea în Europa și erau folosite pentru a juca niște jocuri numite tarocchini (în italiană) sau tarot (în franceză).

Primele cărți atestate documentar au apărut între anii 1430-1450 e.n, în Milan, Ferrara și Bologna, în nordul Italiei. Abia pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea au început să fie folosite pentru divinație de diverși mistici.

Cu toate acestea, ai la fel de mult succes dacă încerci să îți ghicești viitorul folosind piese de puzzle sau mingi de fotbal, că tot aia e. Un pachet tipic de tarot are 72 de cărți împărțite în: arcana minoră (care conține 11 cărți din fiecare suită – bâte, săbii, monede, cupe) și arcana majoră (care conține cărțile Nebunul, Magicianul, Marea Preoteasă, Împărăteasa, Împăratul, Marele Preot, Îndrăgostiții, Faetonul, Puterea, Pustnicul, Roata Norocului, Justiția, Spânzuratul, Moartea, Cumpătarea, Diavolul, Turnul, Steaua, Luna, Soarele, Judecata de Apoi, Lumea).

deathAm vorbit mai devreme de cartea Moartea, așa că hai să o disecăm. Cartea ne înfățișează moartea pe un cal alb, ținând în mână un steag negru cu un iris alb pe el. În depărtare se vede un râu pe care trece o barcă.

La picioarele calului se află un rege mort, un membru al înaltului cler se roagă la Moarte să îl cruțe, în timp ce lângă el se află o fată care e bulversată de toată situația și un copil care se uită curios.

Iarăși, după cum am spus mai sus în textul principal, aici Moartea semnifică un sfârșit natural, o schimbare, nu neapărat a unei vieți. Mai degrabă reprezintă sfârșitul natural al unei afaceri, al unei relații, al unei călătorii, al unui stagiu etc. Nu înseamnă că moare cineva la propriu. Adulții sunt destul de rezistenți la schimbare, copiii nu; ei îmbrățișează mult mai rapid schimbarea. Cartea ne arată că Moartea ne iese în cale oricât de bogați, sfinți, frumoși, bătrâni sau tineri am fi.

Râul din fundal este simbolul transformării, pentru că apa se evaporă, se transformă în nori și se întoarce în râu prin ploaie. Barca simbolizează atât un leagăn, cât și un sicriu, pentru că moartea și viața nu pot fi separate. Dar cartea este plină de speranță: irisul alb de pe steagul Morții semnifică Renașterea. Soarele care răsare în fundal reprezintă și el Renașterea.

Bineînțeles, nu există nici o dovadă că divinația cu cărți de tarot funcționează. Clar. Dar asta nu înseamnă că nu e fascinant și că nu poți învăța ceva de aici.

swords10Dacă vrei, însă, o carte de tarot care să te țină cu morcovu’-n fund, fii atent la 10 de săbii. Asta este într-adevăr cea mai nasoală carte din tot tarotul. Spre deosebire de cartea precedentă în care Moartea se prezintă liniștită în fața omului, cartea 10 de săbii prezintă ceva mult mai sumbru: un om înjunghiat de 10 săbii.

Diferența dintre cartea precedentă și asta este că aici e vorba de un sfârșit violent și neașteptat, abrupt. Iarăși, vorbim tot metaforic, interpretarea putând să se refere la o afacere, o călătorie, un stagiu, o relație care se termină brusc.

Dar ia uită-te mai bine: norii negri arată că deși te afli într-un moment groaznic, mai rău de atât nu se poate. În depărtare cerul se eliberează, iar norii se risipesc; până la urmă tot răul spre bine. Chiar și o situație disperată și maximum de sumbră se îmbunătățește, pentru că nu-ți rămâne decât să te ridici.

Encore une fois!

Deși probabil încă nu vezi asta, există o legătură puternică între ce am povestit până acum și ce urmează să povestesc în postarea asta. Oamenii sunt încă foarte încăpățânați în ceea ce privește întâlnirea cu Moartea și preferă să se teamă de ea (avem tot felul de expresii pe care le folosim doar ca să nu spunem că cineva sau ceva a murit), decât să o înțeleagă. Viața de pe Terra, în schimb, a învățat cum stă treaba și s-a obișnuit.

Ei îi pică periodic (la câteva milioane sau zeci de milioane de ani) câte o carte d-asta, fie că e Moartea, fie că e 10 de spade. Iar aici nu o să vorbim individual, de moartea unei păsări sau de moartea unei furnici. Nu. O să vorbim de Viață ca un tot, un întreg, la nivel de specii și încrengături. Deși povestea Vieții pe Pământ pare a fi maxim de sumbră, pentru că este presărată cu moarte, moarte și iar moarte, o să vezi cum de fapt asta este una din cele mai mari forțe. Una care împinge Viața înainte și îi dă mereu câte un ghiont într-o nouă direcție. Pe scurt, moartea, împreună cu timpul și nașterea, este forța principală care a dus la diversitatea vieții pe care o ai peste tot în jurul tău. În vorbele lui Carl Sagan:

Secretele evoluției sunt timpul și moartea. E un fir neîntrerupt care se întinde de la primele celule la noi.

Da, drumul de la primele bacterii până la organismele complexe din ziua de azi nu a fost niciodată neted, iar necazurile au început aproape imediat (în termeni geologici) ce acestea au “deschis ochii”. Primul astfel de eveniment neplăcut a fost Marea Catastrofă a Oxigenului, despre care am vorbit mai pe larg în postarea Inspiră, expiră.

Noroc chior

De-a lungul timpului, viața a avut de partea ei și mult noroc chior. Aproape imediat după Marea Catastrofă a Oxigenului, Pământul s-a trezit complet acoperit de ghețari de cel puțin 1 km grosime, de la poli până la ecuator. Perioada asta se numește Cryogenian și a durat cam 215 milioane de ani. Cum au reușit bacteriile să scape cu viață și să reziste? Ei bine, miracolul a constat în faptul că gheața (apa în stare solidă) plutește.

Apa este o substanța super-dubioasă. În general, substanțele devin din ce în ce mai dense pe măsură ce le scade temperatura, atingând densitatea maximă când devin solide (adică au masa mai mare, în termeni colocviali sunt mai “grele”). Una din dubioșeniile maxime ale apei este că este cea mai densă când ajunge la 4°C, iar apoi cu cât scazi temperatura, iar ea trece mai mult în starea solidă, devine mai puțin densă, ceea ce o face să plutească (deși e solidă).

ice
Iisuse!

Asta ne-a fost binecuvântarea: dacă ar fi fost ca orice altă substanță, apa s-ar fi scufundat pe măsură ce ar fi înghețat, după care apa de deasupra s-ar fi răcit și ea și s-ar fi scufundat și ar fi ținut-o tot așa până ar fi înghețat toată, împreună cu bacteriile din ea. Ar fi fost nasol. Dar așa, doar apa de deasupra a înghețat și a continuat să plutească, bacteriile rămase în viață retrăgându-se pe fundul mării sau strângându-se în jurul crăpăturilor din gheață. Desigur, apa nu este singura substanță care are proprietatea asta (alte elemente/substanțe similare din punctul ăsta de vedere sunt: bismutul, galiul, germaniul, siliconul, acidul acetic etc.), dar cred că nu mai e nevoie să explic de ce i-am acordat atâta atenție în secțiunea asta.

Evenimentele neplăcute în care o mare parte din organismele multicelulare dispar brusc de pe fața Pământului se numesc extincții în masă și deși au fost mai multe extincții minore ce au avut loc de la apariția vieții multicelulare (din Cambrian, acum 542 milioane de ani), cinci sunt alea principale care au întors lumea cu susu’-n jos:

  • Extincția din Ordovician-Silurian (adică s-a petrecut la granița dintre aceste două perioade geologice) – acum 450-440 milioane de ani, când în urma a două evenimente a dispărut cam 57% din viața de atunci;
  • Extincția din Devonian-Carbonifer – acum 375-360 milioane, când o serie de evenimente au ras de pe fața Pământului 70% din specii;
  • Extincția din Permian-Triasic – acum 251 milioane de ani, când 96% din speciile marine și 70% din speciile de pe uscat au dispărut. Este cea mai mare extincție în masă din istoria Pământului. Din păcate nu știm care a fost cauza ei. Din câte știm, au fost trei valuri succesive de evenimente neplăcute. Avem de ales între: impactul unui asteroid, vulcani care au luat-o razna, atmosfera care a luat-o razna, lipsa acută a oxigenului din atmosferă, radiații din spațiu, etc. Sau poate toate cauzele astea la un loc! Singurele lucruri pe care le avem sunt niște ipoteze;
  • Extincția din Triasic-Jurasic – acum 205 milioane de ani, când vreo 55% din viața acvatică și majoritatea amfibienilor mari au dispărut;
  • Extincția de la sfârșitul Cretacicului – acum 65 milioane de ani, extincție care este cunoscută pentru faptul că a dus la dispariția dinozaurilor.

Ideea e că extincțiile astea sunt ciclice. Mereu există o zi perfectă pe Pământ în care dinozaurul Mugurel își vede de mâncarea sa sau o zi mai nasoală în care trilobitul Maricica se plimbă agale pe fundul mării, zile care sunt distruse instant de te-miri-ce. Trilobiții, săracii, au existat timp de 271 milioane de ani, până să le curme viața extincția din Permian-Triasic. A, ce voiam să mai adaug e că termenul de extincție se referă la organisme multicelulare, deci practic moartea celulelor anaerobe din timpul Marii Catastrofe a Oxigenului nu se pune ca extincție.

tree-of-life_2000

Ăsta de mai sus este copacul vieții. Aproape toate speciile de animale, fungi, bacterii, archaea și plante care au existat vreodată se găsesc aici. Tu te găsești în partea dreaptă jos, pe ultima rămurică. Dacă te uiți un pic atent, o să observi că deși au avut loc câteva extincții masive (deci organisme care au dispărut complet de pe Pământ), ramurile Vieții au continuat să se extindă și să se diversifice! Ciudat…foarte ciudat. Adică ai crede că odată ce vine o extincție în genul celei din Permian-Triasic care să radă 97% din viața marină, am cam pus-o. Și totuși, în contextul ăsta, de unde atâta diversitate în ziua de azi? Cum s-a recuperat și revigorat Viața?

Sfârșituri și începuturi

Fără îndoială cea mai cunoscută extincție în masă de care știe orice puștan și orice adult este cea de la sfârșitul Cretacicului, datorită căreia au dispărut dinozaurii. Acum vreo 65 de milioane de ani era o zi normală pe Pământ: unii dinozauri pășteau, unii dinozauri vânau alți dinozauri, pterozaurii vânau alți dinozauri, iar mamiferele stăteau în vizuini, așteptând să se lase seara. Totul mergea ok. La un moment dat, însă, un asteroid neinvitat s-a izbit de planeta noastră, iar de acolo totul a luat-o razna. După ce probabil a avut grijă să strige “nu mă țin frânele! la o parte!” acesta a căzut fix în zona asta:

Aici se află craterul Chicxulub (se pronunță cic-șu-lub) unde a căzut pietroiul. Iar când zic “pietroi”, o zic cu indulgență: având cam 10 km diametru, acesta s-a izbit de Pământ cu o viteză mai mare decât a unui glonte și a lăsat o gaură de vreo 30 km adâncime și 180 km în diametru.

asteroid-impact-dinosaurs-1200x790
Boom.

Pe lângă faptul că orice creatură aflată prin apropiere a murit instant, resturi de rocă au fost aruncate la mii de kilometri distanță, în timp ce resturi de rocă vaporizată au făcut o gaură în atmosferă ajungând aproape până la Lună, după care au căzut pe Pământ, înglobându-l și distrugând stratul de ozon, împiedicând plantele să mai facă fotosinteză. Compoziția atmosferei s-a destabilizat, cantități foarte mari de sulf au ajuns în atmosferă, dând in schimb ploi acide.

“Nu te gândi că mori”,
zise Moartea. “Pur și simplu gândește-te că pleci mai
devreme, ca să eviți
aglomerația din trafic.”

Terry Pratchett & Neil Gaiman, Semne Bune

Deși asta este cea mai cunoscută și acceptată explicație (pentru câ vârsta craterului Chicxulub corespunde exact perioadei în care au dispărut dionzaurii), paleontologii încă dezbat dacă este singura cauză. Este foarte posibil în același timp să fi fost și alte impacturi sau erupții vulcanice. Ideea e că până la sfârșitul tărășeniei ăsteia au dispărut numeroase specii de dinozauri non-aviari, pterozauri, mamifere, păsări, plante, insecte, plancton, păsări, șopârle, pești, moluște. Se estimează că cel puțin 75% din speciile de pe Pământ au dispărut.

Și totuși, iată-ne aici! În mod clar nici de data asta Viața nu a vrut să se dea bătută. Cum de a reînceput să se diversifice după un asemenea eveniment? Explicația e următoarea: extincțiile în general (cum e cea de la sfârșitul Cretacicului) lasă în urmă niște nișe neexploatate, niște spații care pe vremuri erau pline ochi de diverse organisme, dar acum sunt neocupate pentru că acele organisme au murit. Din fericire, mereu există supraviețuitori care să repopuleze Pământul.

Pe măsură ce trece timpul, selecția naturală acționează asupra speciilor supraviețuitoare, ajutându-le să profite de resursele pe care le au și nișele în care se află. Astfel, speciile ajung să se despartă și să se diferențieze una de cealaltă. Extincțiile în masă sunt mereu urmate de o explozie a diversității. Iar cel mai bun exemplu este ce s-a întâmplat după dispariția dinozaurilor.

Mamiferele existau încă dinainte de Cretacic. Megazostrodon din dreapta a existat prin Triasic și Jurasic (a apărut acum vreo 200 milioane de ani), și făcea fix ce făcea orice mamifer într-o lume dominată de reptile gigante: stătea în văgăuni, așteptând lăsarea nopții, ca să mănânce și gura lor ceva (cel mai probabil insecte și șopârle mici…șopârlițe? șopârlele? șopârlici?).

Megazostrodon este unul din strămoșii mei, ai tăi, ai cailor, câinilor, pisicilor, porcilor, vacilor, leilor, al tuturor mamiferelor din ziua de azi.
Deși arată ca un șoarece, Megazostrodon este de fapt unul din strămoșii mei, ai tăi, ai cailor, câinilor, pisicilor, porcilor, vacilor, leilor, al tuturor mamiferelor din ziua de azi. ©Natural History Museum of London

Să se bată cu dinozaurii nu aveau cum, pentru că aveau cam 10-12 cm ca mărime. Așa că stăteau ascunse toată ziua. La câteva milioane de ani după ce s-a stins din viață megazostrodon, dinozaurii au dispărut brusc. Hrana lor a dispărut, iar ei au murit. Mamiferele au reușit să supraviețuiască pentru că ele se ascundeau în văgăuni și își puneau hrana la păstrare.

După dispariția uriașelor reptile, mamiferele care până atunci se ascunseseră au putut să iasă afară ziua în amiaza mare și să ocupe teritoriile care până atunci erau ocupate de tot felul de dinozauri. Așa s-au extins și diversificat, ducând la întreaga diversitate a speciilor de mamifere din ziua de azi. De aceea am zis datorită mai sus: sunt șanse foarte mari ca noi să nu fi existat dacă această extincție nu ar fi avut loc. [Da, știu că unii care citesc postarea asta abia așteptau să îmi scrie un comment despre cum și unde se folosesc datorită și din cauza.]

Mereu se întâmplă așa: o extincție în masă este precedată de niște extincții minore, apoi vine extincția în masă care distruge o bună parte din Viața de pe Pământ. Dar Viața este rezistentă și încăpățânată și oricâte cărți de 10 de săbii ar primi, care să-i curme violent toate planurile, ea revine în scurt timp, mereu întrecându-se pe sine. Extincțiile în masă reprezintă unul din mecanismele principale ale evoluției. Da, normal că se poate și evoluție fără extincții în masă, dar extincțiile în masă accelerează foarte mult evoluția. Uită-te la copacul vieții de mai sus, să vezi cum au apărut noi ramuri și cum s-au extins cele dinainte. Atâta timp cât ceva nu rade toată Viața de pe fața Pământului, aceasta o să se recupereze mereu.

Extincția #6

Deși abia au trecut 65 de milioane de ani de la ultima extincție în masă (după cum ai văzut mai sus, în general trec cel puțin 100 de milioane de ani între două extincții majore), deja ne aflăm în cursul unei noi extincții în masă! Una majoră!

Panicăăăăăăăăăăăă!!!!

În prezent ne aflăm în epoca numită Holocen, care a început acum 11.700 de ani și continuă și azi. Este o epocă minunată, de altfel, care deși relativ stabilă, are problemele ei. Practic, în perioada asta au dispărut o grămadă de specii de animale. Adică o grămadăS.L. Pimm, G.J. Russell, J.L. Gittleman și T.M. Brooks spun în studiul lor din jurnalul științific Science, studiu intitulat The Future of Biodiversity, că în momentul de față rata extincției e de 140.000 de specii pe an. Nu se compară cu extincția din Permian-Triasic, dar nici nu e ceva de trecut cu vederea.

Este fără îndoială o nouă extincție la care avem ghinionul să fim martori. Dar e ceva incredibil de dubios la ea: până acum, toate extincțiile au avut cauze complet naturale. Fie că vorbești de asteroizi, activitate vulcanică majoră, raze cosmice sau schimbări de climă, toate au fost cauze naturale. Extincția din Holocen, însă, e ceva mai specială. Una din cauzele principale este schimbarea climei, care se întâmplă oricum, pentru că Pământul este o planetă schimbătoare. Cealaltă cauză suntem noi.

russian-trophy-hunter
N-aș fi crezut.

Discuția este lungă, am avea destul material pentru încă trei postări pe tema asta, așa că dacă vrei ceva mai pe larg, poți să citești articolul de pe Wikipedia. Pe scurt, însă, problema e că de când a apărut și până acum, omul a ajuns să aibă un rol major în ceea ce privește atât evoluția diverselor specii de pe Pământ, cât și a Pământului însuși. După cum spunea Jacob Bronowski în Ascensiunea Omului:

Omul este o creatură deosebită. El are un set de daruri care îl fac unic printre animale: astfel, spre deosebire de ele, el nu este o siluetă în peisaj – el este un modelator al peisajului.

Se estimează că din anul 1500 e.n. până în 2009 e.n. au avut loc cam 875 de extincții (după numărătoarea celor de la International Union for Conservation of Nature and Natural Resources). Problema nu este că a apărut omul pe Pământ, nici că a vânat animale ca să se hrănească sau se încălzească. Problema este că omul n-a știut să se oprească.

Un set de diagrame care arată corelația dintre intrarea omului pe un continent și dispariția mamiferelor mari de pe continentul respectiv. ©Martin P. S. - Prehistoric overkill: A global model. In Quaternary extinctions: A prehistoric revolution
Un set de diagrame care arată corelația dintre intrarea omului pe un continent și dispariția mamiferelor mari de pe continentul respectiv.
©Martin P. S. – Prehistoric overkill: A global model. In Quaternary extinctions: A prehistoric revolution

Astfel, de-a lungul Holocenului, de când a apărut acesta, au dispărut mamuți, tigri tasmanieni, rinoceri de Sumatra, păsări Dodo, mastodonți, smilodoni, lei americani, lebede gigante și multe alte specii. Și aparent nu a terminat: conform unei predicții de-a paleobiologului Anthony Barnosky, în 300 de ani or să dispară cam 75% din mamiferele de pe Pământ. De tot.

Iarăși, omul nu este singurul responsabil. Mai e responsabilă și schimbarea climei…adică aia “normală”, ca să zic așa, cea care apare din cauze naturale, cum a fost schimbarea de climă de după ultima Eră Glaciară. Cu toate acestea clima pare a fi mic copil pe lângă om, care a avut un rol major în toată întâmplarea asta. Și continuă să joace foarte bine acest rol chiar și în ziua de azi prin degradarea recifurilor de corali, defrișarea pădurilor amazoniene și încălzirea globală.

Rinocerii, de exemplu, sunt amenințați cu dispariția pentru că oamenii (mari amatori de superstiții) au impresia că medicina tradițională chineză chiar funcționează și cumpără en-gros “medicamente” făcute din corn de rinocer. Alții au vânat lupi până în pragul dispariției, în unele zone, pentru a-și apăra animalele domestice. Alții au vânat elefanți până în pragul dispariției pentru că ce pian e ăla fără clape din fildeș?

Doar câteva din animalele dispărute din cauza omului.
Doar câteva din animalele dispărute din cauza omului.

Ar mai fi fost multe de spus aici, iar lipsa de spațiu mă obligă să scriu despre chestia asta într-un mod ușor superficial, așa că dacă vrei într-adevăr să afli mai multe, poți să vezi la articolul de Wikipedia despre Extincția din Holocen. Da, știu, e ciudat: am povestit în prima parte a postării cum extincțiile în masă oricum se întâmplă, iar speciile oricum dispar. Pentru că așa se întâmplă cu Viața. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ajutăm și noi extincția. În loc să o amânăm cât mai mult, noi am accelerat-o.

Viața este minunată, iar povestea ei este cea mai frumoasă poveste spusă vreodată, cu suișurile și coborâșurile de rigoare. Ea este incredibil de rezistentă și nu se dă bătută cu una-cu două.

Hai să nu-i facem și noi zile grele.