Prietene, îmi pare rău să te anunț, dar ție ți-e frică de tehnologie. Și nu vorbim doar de frică, vorbim de un veritabil sentiment de groază. Ți-e atât de groază de tehnologia asta încât ai personificat-o oarecum și chiar crezi că ea singură poate afecta relațiile dintre oameni, relația ta cu oamenii și chiar pe tine. Dacă ar fi să alegem un demon (în sensul creștin) reprezentativ pentru secolele XX-XXI, acesta ar fi Tehnologia.

                      E un sentiment de groază amestecat cu ignoranță și ipocrizie, fiindcă, în mod paradoxal, te folosești în fiecare zi de tehnologie.

                   

                 Recent, am văzut video-ul ăsta share-uit pe Facebook de o grămadă de persoane, cu comentarii care erau mai mult sau mai puțin în genul “da, uite adevărul trist și decadent din ziua de azi. 100% real pe bune fără ocolișuri și veritabil”. Așa că am cedat în cele din urmă și m-am uitat și eu. Acum îl împart și cu voi, fiindcă este o porcărie.

                 Povestea este simplă, cu un personaj cu care mulți se vor identifica. Un personaj care încă nu a cedat tiraniei tehnologice.

Bine, tu.
Bine, tu.

                    Eu mă întreb doar: de unde mama Dracului au găsit ei în lumea reală oameni care să fie atât de atrași de smartphone-uri?

                        Întreb, fiindcă mi se pare absurdă în ultimul hal scena aia cu bowling-ul. Adică sincer, iubesc tehnologia și am o grămadă de prieteni cu smartphone-uri, dar nu mi s-a întâmplat niciodată să am mai multe persoane într-un loc care să se holbeze o oră întreagă la telefoane, cum fac ăia. Scenele de genul ăsta sunt un mit urban, ca povestea aia cu “ah, copiii din ziua de azi nu mai ies deloc afară, toți stau închiși în casă, la calculator”.

                         Zici că e un video făcut de cineva care fie nu a stat în viața lui cu un om care deține smartphone sau tabletă, fie e o persoană atât de needy și tâmpită încât i s-a întâmplat o dată faza asta cu o persoană și a decis să se răzbune pe smartphone-uri. E tras de păr în ultimul hal video-ul.

                          Scena aia a fost un exemplu. Un alt exemplu este fix scena de început, că “offf, numai pe telefon stă tipul ăla, nu stă deloc cu iubita lui”. Fix asta vrea să se înțeleagă. Din punctul meu de vedere este un cherry picking de toată frumusețea. Întreg video-ul ăsta este un festival de întâmplări scoase din context și făcute astfel încât să le confirme neadaptaților că “da, ai dreptate când suferi, lasă-mă să îți confirm frica irațională și să te mângâi pe creștet”.

                  Tipul ăla de la început stă pe telefon de cinci minute sau de o oră? Contează. Și ce dacă ăla de la jogging a vorbește la telefon în timpul pauzei de jogging? Care-i problema? A vorbit non-stop la telefon, cât a alergat, sau e prima oară când a răspuns la un apel? Poate că e un apel foarte important. Și ce dacă tipul ăla se filmează în timp ce o sărută pe iubita lui pe plajă? Nu poate să își păstreze o amintire? Ăia de la concert…da, sunt enervanți, dar în rest, tot video-ul e ca un circle jerk între oamenii ăia care nu vor smartphone fiindcă le e frică de faptul că o să le fure sufletul. Nu e nimic concret, doar niște întâmplări vagi și scoase din context care generează reacții de genul “după ce am văzut video-ul ăsta, am lăsat telefonul pentru o zi întreagă”. O zi întreagă?! Permite-mi să te felicit.

Bine, tu.
Bine, tu.

                   Nu, nu mi se pare o chestie cu care să te mândrești. E o chestie meh. E ca și cum ai spune: “Azi n-am mai luat metroul către muncă, am luat căruța.” sau “Azi nu mi-am mai făcut mâncare la cuptor, ci am făcut-o la butuci.”. Și ce dacă? Dar a devenit o modă să ai ceva cu smartphone-urile, tabletele sau cu Facebook-ul (revin imediat și la ăsta). A devenit o modă, dacă n-ai telefon sau Facebook, și ești într-un cerc de oameni cu așa ceva, să remarci în glumă și pe un ton passive-agressive că, da, știi că nu ești om fiindcă n-ai smartphone/tabletă/cont de Facebook și să te victimizezi. De parcă ăia te desconsideră și îți fură banii de mâncare pentru că n-ai așa ceva.

               Here’s the deal: tehnologia a evoluat din ziua 1, de la primele pietre folosite ca unelte, și în nici un caz nu o să stea în loc să te aștepte pe tine, fiindcă ți-e frică să o înțelegi. Dacă nu vrei să evoluezi odată cu ea, bun, nu o să te oblige nimeni, dar o să rămâi în urmă și o să te victimizezi și mai mult doar fiindcă n-ai putut să dai drumul nostalgiilor de boșorog de tipul “pe vremea mea era mult mai bine”.

                 And then, there are these motherfuckers. Adică ăștia de la Think Outside The Box, care au reușit o dată în viața lor să coacă un titlu mai tâmpit decât poți găsi în Click! sau Can-Can: Obsesia pentru gadgeturi poate fi letală celor din jurul nostru. Poveste care e cam așa:

Navetiștii dintr-un tren din San Francisco, SUA, nu au observat o crimă care s-a petrecut chiar lângă ei pentru că erau prea absorbiți de dispozitivile [Sic!] mobile personale. Potrivit poliției, un bărbat a fluturat de mai multe ori un pistol de calibru 45, pe culoarul trenului, înconjurat de zeci de persoane, dar niciuna dintre acestea nu și-a ridicat privirea din telefoanele mobile și tabletele la care priveau. Bărbatul a ucis, în cele din urmă, un student care cobora din tren și abia la sunetul împușcăturii cei din jur au reacționat.

                    Îmi place cum s-au găsit instant vinovații: telefoanele mobile. Firește. Dar dacă ar fi citit toți cărți, ar mai fi fost absorbiți în asemenea hal? Sau ar fi fost mai puțin absorbiți, fiindcă telefoanele mobile dețin un alt tip de magie, mai puternic decât cărțile? Și dacă ar fi citit cărți și crima tot s-ar fi întâmplat, am fi avut a doua zi un titlu de genul Obsesia pentru cărți poate fi letală celor din jurul nostru sau s-ar fi ajuns la concluzia că neatenția oamenilor a cauzat tragedia asta? Bineînțeles că nu ar mai fi dat nimeni vina pe cărți, fiindcă sunt cărți, nu fii tâmpit, cărțile nu au puteri magice să îți capteze atenția. Doar telefoanele mobile au asemenea puteri.

                     Că tot vorbim de metrouri și telefoane mobile, există și categoria aia specială de oameni care se plânge că toată lumea se holbează la smartphone-uri/tablete în metrou.

Tristuț.
Tristuț.

                Și ce ai vrea? Nu că ar fi existat cine-știe-ce interacțiune socială între necunoscuți, la metrou. Chiar te-ai simți confortabil dacă s-ar holba un alt călător la tine sau dacă ar începe să poarte o discuție cu tine? Nu? Bănuiam eu. Dar e la modă să ai ceva cu tehnologia și să faci pe victima. Fiindcă mereu e tehnologia de vină, nu oamenii. Am dat cu bomba atomică peste Hiroshima și Nagasaki? Mai bine nu mai descopeream fuziunea și fisiunea nucleară! Mașinile calcă oameni? Mai bine nu mai invitam roata!

                 Uite un exercițiu de imaginație, care e strâns legat de video-ul și știrea de mai sus: avem două aparate foto DSLR (Nikon sau Canon, je m’en fiche) pe care le dăm la doi oameni: Paco și John. Paco este un fotograf foarte talentat, John e pedofil. După o săptămână cei doi aduc înapoi aparatele foto și le verificăm cardurile: Paco a făcut niște fotografii foarte wallpaperistice, în timp ce John și-a rupt din timpul său liber ca să facă niște kid porn de cea mai înaltă calitate. În cazul lui John, e de vină aparatul? Poți să dai vina pe aparatul foto al lui John că există acele poze în el? Nu, fiindcă trebuie să fii de-a dreptul tâmpit. În schimb, majoritatea care au răspuns cu “nu, e vina lui John” nu au absolut nici cea mai mică problemă să comenteze “ale dreacu’ telefoane, ce fac din noi” la articolele de mai sus.

               O ultimă chestie are treabă cu Facebook-ul. Acum vreo săptămână a fost cutremur, știți și voi. A vuit Facebook-ul de status-uri obvious de genul “cutremur!” aproape instant. Știam că o să fie așa, și am vrut să văd totul live. A doua zi vorbeam cu cineva, care m-a întrebat dacă am simțit cutremurul. I-am spus că da, l-am simțit, m-am trezit și apoi am intrat pe Facebook, să citesc reacțiile. Persoana a răspuns:

Ok…

Fix pe un ton d-ăla de “pe bune?”, cu ochi dați peste cap. Oh, wait, m-a întrebat și asta după aia. De parcă asta ar fi fost cea mai tâmpită chestie pe care aș fi putut să o fac (și nu e). Așa că am întrebat-o pe acea persoană, ea ce a făcut? Răspunsul a fost păi mi-am luat pătura și m-am dus în altă cameră să dorm.

                     Mno, păi scuze, dar în momentele ce vin după un cutremur, să te duci să dormi în altă cameră nu e la fel de anormal ca intratul pe Facebook, sau aprinsul televizorului și uitatul la știri? Dacă ar fi să vorbim de reacții normale de după cutremur, normal ar fi să stai treaz în cazul în care vine o replică sau să ieși afară în fața blocului, nu să te duci să te culci. Da’ na, problema acelei persoane (și multor altora) e strict faptul că am intrat pe Facebook. Dacă porneam televizorul, aș fi fost absolvit de vină și nu mai îmi pătam imaginea. Puteam să ies pe geam să urlu la cutremur, că tot aș fi generat niște reacții mai ușor dezgustate decât să spun că am îndrăznit să intru pe Facebook. Bleah.

                       În concluzie, dacă ne mai apucă nostalgii d-astea de clasa a II-a și ne mai revoltăm, hai să și ne gândim dacă este într-adevăr vina tehnologiei sau dacă nu cumva e vina oamenilor și facem nazuri fiindcă așa se face mai nou. Tehnologia e ca o sapă (realist vorbind, sapa este o tehnologie): poți să plantezi ceva pentru mâncare sau să dai cuiva în cap cu ea. Sapa e doar o unealtă, restul ține de tine.

Progress is impossible without change, and those who cannot change their minds cannot change anything.

George Bernard Shaw