“Dacă muzica e hrana iubirii, continuă să cânţi.”

[Orsino, A douăsprezecea noapte, Actul I, Scena I, William Shakespeare]

 Improvizații

Robert Glasper este un tip tare talentat care se ocupă cu jazzul și cu pianul și este, în momentul de față, unul din cei mai apreciați oameni care se ocupă cu chestiile astea două. Și de ce n-ar fi? Împreună cu alții precum Ibrahim Maalouf sau Kamasi Washington, Glasper duce mai departe și în noi direcții un gen muzical care deși a apărut foarte recent în comparație cu muzica clasică, se poate trage lejer de șireturi cu ea.

Apărut în SUA, inițial jazzul nu era privit cu ochi foarte buni de către populația de culoare albă. Provenind din muzica tradițională a negrilor aduși ca sclavi din Africa, era un amalgam de interpretări ale muzicii clasice americane și europene, combinată cu muzica de pe coasta de Vest a Africii și cu muzica sclavilor (în timp ce erau pe câmp și lucrau, aceștia cântau, pentru a ușura munca și a face timpul să treacă mai repede). Era considerată a fi atât de groaznică încât la un moment dat, a apărut într-un tabloid al vremii un articol care spunea că o cireadă întreagă de vaci a luat-o la fugă în momentul în care niște fermieri le-au pus jazz. [Dar asta fost doar o păcăleală, și s-au folosit de fapt tigăi ca să sperie vacile alea.]

Scott Joplin nu făcea jazz, dar a pavat drumul către acest gen muzical.
Scott Joplin nu făcea jazz, dar a pavat drumul către acest gen muzical.

Scott Joplin a fost unul din pionierii care au pregătit terenul pentru ce avea să devină jazz. El cânta un gen de muzică numit ragtime, pe care îl auzeai cu precădere în timpul spectacolelor de vaudeville din statul Missouri fix la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar una din cele mai cunoscute melodii ragtime (de fapt primul hit ragtime) era Maple Leaf Rag. Ulterior, jazzul a apăut prin zona New Orleans-ului, a crescut, s-a rafinat, s-a ramificat într-o grămadă de alte subgenuri muzicale (bebop, hard bop, fusion, acid jazz, avantgarde jazz, swing, smooth jazz etc.) iar la vreo 100 de ani după apariția sa beneficiază de International Jazz Day, sprijinită de UNESCO, fiind sărbătorite “virtuțile jazzului ca unealtă educațională și o forță a păcii, unității, dialogului și îmbunătățirea cooperării între oameni”.

 Ai auzit?

Și nu zic rău ăștia de la UNESCO: muzica are într-adevăr puterea de a face toate lucrurile astea, fiind în una din cele mai mari și puternice invenții ale speciei umane. Îmi mănânc ambii adidași dacă e vreo persoană pe lumea asta căreia să nu-i placă măcar o melodie. Sigur e cel puțin o melodie care să îți placă, să te lase cu fiori, să îți mute inima-n gât, să îți miște sufletul (zice și Benjamin Zander în video-ul ăsta). Tinerii îndrăgostiți își cântă melodii sau își trimit melodii pe YouTube cu subînțeles. Dragostea merge mână în mână cu muzica. La fel ca o grămadă de alte sentimente. Dar melodiile pentru îndrăgostiți, cântecele pentru despărțiți, simfoniile care să te ducă în al nouălea cer pur și simplu nu ar mai exista, dacă n-ar fi existat sunetul.

Sunetul este un lucru simplu, dar deschide la fel de multe uși câte poate deschide un fascicul de lumină (după cum am vorbit în postarea Telechimie). Hai să luăm un instrument muzical, ca să vedem despre ce e vorba.

©Classical Music Reimagined
©Classical Music Reimagined

Premierul (snare drum, în engleză) este una din piesele principale ale setului modern de tobe. Este un instrument de percuție, adică produce sunet prin lovire. Ce se întâmplă când lovești toba respectivă cu un băț?

Bățul mișcat de mușchii mâinii tale are energie cinetică (am vorbit în postarea Să pui Lumea în mișcare despre energie) și se lovește de membrana tobei. După cum bine știm, energia nu se pierde niciodată, ci se transformă: așa că în momentul în care bățul face contact cu membrana (în funcție de viteză) acea energie cinetică (adică o parte din ea) se transformă în energie sonoră. Energia cinetică inițială se propagă acum prin membrană, făcând-o să vibreze. Toate instrumentele muzicale acustice funcționează așa: sunt puse în mișcare de energie cinetică ce se transformă în energie sonoră.

soundwave
Cum se propagă undele sonore prin aer. După cum vezi, atomii (sau moleculele) sunt împinși unul în celălalt. Datorită acestui lucru, presiunea aerului se schimbă.

Sunetul este, astfel, o vibrație care se propagă musai într-un mediu (lichid, solid sau gazos). În exemplul de mai sus, mediul de propagare este aerul. Nu există sunet în vid. Este o schimbare de presiune. Ce se întâmplă mai exact?

 

Când lovești toba cu bățul, energia din băț se transferă la tobă. Transferul nu e perfect, totuși. Dacă obiectul este elastic (cum e membrana premierului sau coarda unui pian), el se va comprima, după care se va întinde la loc. Energia se va transfera din nou în aer ca o schimbare bruscă de presiune. Când ajunge la urechea ta acea schimbare de presiune, auzi sunetul respectiv. Dacă vorbim de un obiect inelastic (o pernă, de exemplu), nu auzi prea mult sunet. Asta pentru că majoritatea energiei cinetice se duce în deformarea pernei și auzi doar o bufnitură slabă. De multe ori obiectul nu eliberează toată energia deodată, dar o să continue să vibreze un pic. Asta se întâmplă când lovești un clopot.

©Physics Lab
©Physics Lab

Sunetele se propagă ca unde și cel mai ușor e să ți le imaginezi ca niște valuri. Nu o să intrăm în foarte multe explicații tehnice în ceea ce privește aceste unde, dar tot trebuie să știi că la fel ca niște valuri, are niște vârfuri (crest) și adâncituri (trough). Lungimea de undă este distanța dintre două vârfuri. Amplitudinea este distanța de la linia de echilibru (punctul 0 al valurilor) la punctul maxim al vârfului sau adânciturii unei unde.

Unda asta este o undă sinusoidală și este, ca să zic așa, un caz ideal. După cum vezi, valurile sunt perfecte și mereu aceleași. Ea se aude cam așa:

Dar sunetele din jurul tău nu sunt perfecte, iar unda sonoră emisă de o pasăre, de vocea unui om sau chiar de un flaut nu arată atât de frumos și simetric precum unda sinusoidală de mai sus. Dar pentru a înțelege de ce și cum, trebuie să vedem cele mai importante patru caracteristici ale sunetului:

 1. Înălțimea

©Rburtonresearch
©Rburtonresearch

Se numește pitch în engleză și reprezintă natura ciclică, repetitivă a vibrațiilor care fac sunetul. Se măsoară în Herz (Hz).

În imaginea alăturată avem o notă de clarinet care are o anumită înălțime, pentru că vibrațiile care compun sunetul respectiv se repetă la un anumit interval de timp. Vezi? Sunt practic vreo 4 “vârfuri de val” care se repetă. Dacă acestea s-ar repeta mai rar (dacă le-am întinde, ca să zic așa), înălțimea sunetului respectiv ar fi mai joasă. Dacă acestea s-ar repeta mai des (dacă le-am comprima), înălțimea sunetului respectiv ar fi mai ridicată.

 2. Intensitatea

Se referă la intensitatea sonoră, adică “volumul” (cum îi spunem noi) și se măsoară în decibeli (dB). Cu cât amplitudinea undei sonore este mai mare, cu atât sunetul are intensitatea mai mare.

 3. Durata

Durata sunetului este dată de perioada de timp care se scurge de când începe să fie emis sunetul și când se oprește. Simplu.

 4. Timbrul/culoarea

Aici e aici! Timbrul sau culoarea unui sunet este caracteristica sa de a se deosebi de un alt sunet care are aceeași intensitate, înălțime și durată.

O piatră care cade are un timbru, vocea iubitei tale sau iubitului tău are un timbru, un pian are un timbru. Asta pentru că, după cum am spus mai sus, nu toate obiectele re-emit energia primită în aer în același fel. Astfel, undele lor sonore diferă. Dacă lovești o bucată de lemn și o bucată de metal de aceeași formă, fiecare o să emită un sunet diferit.

©Rburtonresearch
©Rburtonresearch

De aceea, după cum vezi alături, sunetul de pian diferă de cel al unui clarinet, chiar dacă iei aceeași notă. Dacă te uiți la undele lor sonore, o să vezi că ele diferă.

 Între ciocan și nicovală și scăriță

Însă ca să auzi muzica (sau orice sunet), trebuie ca al tău corp să aibă o metodă prin care să recepționeze sunetele primite. Din fericire, urechile se descurcă perfect cu funcția asta, fiind poziționate una în partea dreaptă a capului, cealaltă în partea stângă. Pe lângă asta, ambele urechi sunt asimetrice. Poziționarea asta ne ajută să ne dăm seama din ce parte vine un sunet.

Urechea umană se împarte în urechea externă, urechea medie și urechea internă.
Urechea umană se împarte în urechea externă, urechea medie și urechea internă.

Cum receptăm sunetul? Prima oară, sunetul emis ajunge în pavilionul auricular (exteriorul urechii) care ia undele de sunet și le concentrează ca o pâlnie în canalul auditiv. De acolo, sunetul își continuă drumul până ajunge la timpan (eardrum în engleză) și îl face să vibreze. Timpanul este legat direct de cele mai mici trei oase din corpul uman: ciocanul (malleus), nicovala  (incus) și scărița (stapes).

În momentul în care timpanul vibrează, acesta face ciocanul să vibreze, care face nicovala să vibreze, care face scărița să vibreze. În momentul în care scărița vibrează, se lovește de cochilie/melc (cochlea) care conține o grămadă de celule subțiri care detectează cea mai mică schimbare de presiune și diferență de vibrație a scăriței. Mai departe, acele celule transformă vibrațiile în semnale electrice pe care le trimite la creier, care le ia și le traduce.

Boxele sau căștile pe care le folosești zi de zi pentru a asculta muzică funcționează pe același principiu, doar că invers: acestea preiau semnalele electrice emise de calculator și le transformă în unde sonore prin vibrarea unei membrane.

 Mecanica magiei

În caz că nu știi, literele alea de mai jos sunt note muzicale cu frecvențele lor. Doar am vorbit că fiecare sunet are o frecvență măsurată în Hz, nu? În caz că te simți pierdut și nu știi care literă corespunde cărei note muzicale, uite aici o traducere:

  • fig_2_1A = La
  • B = Si 
  • C = Do
  • D = Re
  • E = Mi
  • F = Fa
  • G = Sol

 

 

Notele se folosesc ca doremifasolasido în țările neo-latine precum România, Italia, Franța, Spania etc, în timp ce ABCDEFG în țările anglofone dar și în Olanda. Singura diferență e că în Germania, Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria, Serbia, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Estonia, Austria și Letonia Si se scrie H, nu B.

Revenind la frecvențe, nota C4, are 261,6 Hz. C3 are 130,8 Hz. Jumătate! Deci C3 este cu o octavă mai jos decât C4. C5, în schimb, are 523,3 Hz. Dublu. Cu o octavă mai sus. Acum vezi? Toată magia asta de care ne bucurăm zilnic și căreia îi spunem muzică este pur și simplu o succesiune și un amestec de frecvențe și scurte perioade de liniște.

Dar dacă te uiți mai atent, o să vezi că după C4 de 261,6 Hz vine C#4 de 277,2 Hz. Între ele este distanță de un semiton. Ce se întâmplă cu restul de frecvențe de la 261,6 la 277,2 Hz? Nu există? Ba da! Numai că omenirea a ales prin convenție aceste frecvențe specifice pentru că efectiv lor le-a sunat bine și…ă, melodios. În general toate instrumentele muzicale sunt construite și acordate astfel încât să poată cânta strict notele astea de mai sus, nimic între (gândește-te la pian sau la chitară). Sigur, poți să le dezacordezi și să ai acces și la alte frecvențe, dar o să sune un pic…bleah. Muzica microtonală este cea care e compusă și din note care au o distanță mai mică de un semiton între ele.

 “Muzica este poezia aerului.”

Asta spunea Jean Paul acum mulți, mulți ani. Și totuși, întrebarea rămâne: de ce ne place muzica? De ce anumite sunete și pauze aranjate într-un anumit fel au un efect atât de puternic asupra noastră? Aici intrăm iar pe tărâmul psihologiei și psihologiei evoluționiste, deci te avertizez din start că ce îți spun bate mai mult înspre speculație decât informații empirice verificate și bine împământenite.

Problema cu muzica e că nu are nici o valoare intrinsecă. Nu ca sexul sau mâncarea. La sex și mâncare este ușor de înțeles de ce vrem mai mult: pentru că ele contribuie decisiv la supraviețuirea și reproducerea speciei noastre. Dar de ce un tipar de sunete ne face să ne simțim bine și duc la eliberarea de dopamină în creier (conform acestui studiu)? Sunt multe ipoteze care încearcă să explice treaba asta, dar ipoteza preferată a oamenilor de știință datează din 1956, când filozoful și compozitorul Leonard Meyer a sugerat că sentimentele în muzică au treabă cu așteptările noastre. Iar mai jos îl vezi pe Big Jay McNeely dând orgasme multiple publicului de la Olympic Auditorium, în Los Angeles, 1953

Big Jay McNeely dând orgasme multiple publicului de la Olympic Auditorium. Los Angeles, 1953

Muzica este compusă, în principal, din diverse patternuri de note și pauze aranjate într-un anumit fel. Creierul tău ascultă și încearcă să facă niște predicții în subconștient, să ghicească ce urmează. Dacă ghicește, își dă o recompensă: niște dopamină. Dansul ăsta constant dintre așteptare și rezultat îi dă creierului o senzație foarte plăcută. De ce ne-ar păsa, însă? Ce treabă are asta cu supraviețuirea? David Huron consideră că la un moment dat în istoria speciei noastre am avut nevoie de chestia asta de a prezice un lucru și a vedea dacă e ok sau nu. Să prezici lucruri despre mediul înconjurător pe baza unor informații incomplete ar fi fost pe vremuri esențial pentru supraviețuirea noastră. Implicarea emoțiilor a fost o mișcare inteligentă: în savana africană, strămoșii noștri nu își permiteau luxul de a sta să se gândească dacă țipătul ăla a fost produs de o maimuță sau de un leu. Sărind peste “creierul lovic” și luând o scurtătură către circuitele limbice primitive (care ne controlează sentimentele), procesarea mentală a sunetului ar fi dat drumul instantaneu la un pușeu de adrenalină care să ne pregătească de fugă.

Dar iată-ne, azi, în anul de grație 2016 e.n. Indiferent că asculți jazz, clasică, rock, manele sau orice altceva, muzica este una din puținele magii adevărate pe care omenirea le poate face. De la felul în care producem și receptăm aceste sunete, până la modul în care le amestecăm și organizăm ca să ne suscite anumite sentimente, acum știi un pic mai mult despre ea încât să o apreciezi însutit.