Timp de sute de mii de ani oamenii au vânat animale sălbatice. La un moment dat, însă, în mintea noastră și-a făcut culcuș ideea de a le controla, pe măsură ce ultima Eră Glaciară și-a luat tălpășița. Am luat animalele pe care le vânam odinioară și am început să avem grijă de ele. Așa am dobândit pe lângă carne și lapte și niște forță de muncă în plus. Pe lângă asta, am transformat pe unul din cei mai mari dușmani ai noștri într-unul din cei mai buni prieteni.

În ultima postare am vorbit despre cum omenirea a inventat agricultura și a învățat să își cultive singură mâncarea. Am omis o chestie, însă: nu am vorbit despre domesticirea animalelor, care face și ea parte din agricultură (indiferent că vorbim de creșterea vacilor, porcilor, albinelor, câinilor, pisicilor, găinilor sau cailor). Până să se prindă omul, însă, că o vacă poate fi folositoare și dacă nu o mănânci, prin 13.000 î.e.n el începuse deja să domesticească un animal cu care fusese până atunci la cuțite.

 Prieteni la cataramă

În timpul ultimei ere glaciare era destul de frig, plantele nu erau foarte diversificate, iar agricultura plantelor și animalelor era departe de noi. Nici măcar nu începusem să ne gândim la posibilitatea de a ne crește propria mâncare, așa că încă umblam bezmetici prin tundră și vânam animale mari precum mamuți sau bouri. Numai că nu eram singuri: unde eram noi să vânăm mamuți, acolo erau și lupi și câini sălbatici care vânau tot mamuți. Unde eram noi să vânăm bouri, acolo erau și lupi și câini sălbatici care vânau tot bouri. Se țineau haitele astea de comunitățile de oameni ca râia de…ă…om. Și nu numai că ne luau mâncarea de la gură, dar erau un pericol real și pentru așezăminte. Cine ar vrea să fie mâncat de lupi sau de câini sălbatici? Și când îi omoram noi, singurul lucru pe care îl foloseam de la ei era blana.

Patru lupi pe un bolovan de granit, privind în aceeași direcție.
“Pariez cu voi pe o fesă de bour că dacă suflu, le dărâm coliba în 10 secunde.”

Lupii, băăăăăăă!!!

Lupii și câinii sălbatici sunt niște animale foarte inteligente și funcționează pe baza unui sistem ierarhic bine pus la punct. Nu există egalitate între membri, pentru că astfel grupul nu ar supraviețui. Într-o haită există un mascul și o femelă alfa, cărora le sunt subordonați toți ceilalți membri. Există și un membru (mascul sau femelă) omega, care de obicei este cel mai înfometat. E prea fraier ca să vâneze și să primească mâncare. Faptul că haitele sunt organizate astfel a fost un factor decisiv pentru domesticirea lor.

Pe măsură ce oamenii au început să se așeze într-un loc, devenind mai puțin nomazi, în jurul taberelor acestora au început să se formeze gropi de gunoi din ce în ce mai mari, care conțineau printre altele și resturi de mâncare. Lupii și câinii sălbatici erau tare interesați de grămezile astea, numai că le era prea teamă de oameni ca să se apropie. Un singur membru al haitei îndrăznea: membrul omega. El se gândea “Fuck it, dacă nu îmi bag botul acolo, oricum mor de foame. Ce am de pierdut?” Așa că și-au învins frica de oameni și au început să se aciueze pe lângă tabere, iar oamenii au văzut că indivizii ăștia nu sunt așa de periculoși ca restul și și-au dat seama că pot beneficia de pe urma orânduirii sociale din care făcuse parte acel lup.

Adică? Practic, oamenii și-au dat seama că tot ce trebuie să facă e să preia rolul masculului alfa din haită: să facă rost de mâncare și să dea ordine. Lupii și câinii din ziua de azi au o nevoie instinctuală ori de a fi lider, ori de a fi condus de un lider. D-aia în relația ta cu câinele tău, nu e nici unul egal cu celălalt: unul e lider, altul e subordonat. Din cauza asta, câinii sunt foarte buni la citit limbajul corpului și pot fi dresați foarte ușor. Până la urmă (ca și în cazul grâului din postarea trecută), dintr-un anumit punct de vedere, fix cel mai fraier a supraviețuit.

"Cave Canem" (Ai grijă la câine) - mozaic din Casa di Orfeo, din orașul roman Pompeii, secolul al II-lea e.n.
“Cave Canem” (Atenție la câine!) – mozaic din Casa di Orfeo, din orașul roman Pompeii, secolul al II-lea e.n.

Acum că reușiseră să țină o parte din câinii sălbatici (aparent studiile arată că noi am domesticit de fapt câini sălbatici, nu lupi) sub control, ce rămânea să le facă? Păi la început au fost dresați să păzească tabăra și să ajute la vânătoare (în schimbul mâncării, firește), dar pe măsură ce comunitățile de oameni s-au dispersat în tot felul de direcții și i-au luat cu ei , i-au pus să facă și alte chestii: de exemplu, în nordul înghețat, câinii de sanie erau crescuți și ca animal de tracțiune. Pe parcursul a zeci de mii de ani, am schimbat înfățișarea câinilor după bunul nostru plac, în funcție de nevoi. Câinele este realmente primul organism modificat genetic din istoria umană. Există ipoteze conform cărora nu noi am domesticit câinii, ci ei pe noi (într-o anumită măsură). Asta arată cât de complexă este de fapt povestea.

Relații speciale

Câinele, pisica și calul sunt toate “mâncabile”, la fel ca toate celelalte animale, însă ideea asta ofensează mulți oameni tocmai pentru că am dezvoltat o relație specială cu ele.

Calul a devenit încetul cu încetul animalul principal de tracțiune, detronând boii, însă motivul principal e că ne-a dat voie să îl călărim. Este foarte periculos să călărești un animal mare și rapid, fiind o acțiune care cere multă încredere și un grad ridicat de comunicare între călăreț și cal.

Câinele este un caz special, pentru că el s-a adaptat atât de bine omului încât îi poate citi foarte ușor limbajul corpului, părând de multe ori că ne poate citi gândurile. Ba chiar s-a adaptat nevoilor noastre. Uite așa: noi oamenii stăm foarte foarte prost la capitolul “citit limbajul corpului” și ne bazăm în schimb pe comunicare verbală.

Na, ți-am pus și poză cu un câine și o pisică. Mă aștept acum să am peste 100 de share-uri la postarea asta. Nu mai sta pe gânduri.
Na, ți-am pus și poză cu un câine și o pisică. Mă aștept acum să am peste 100 de share-uri la postarea asta. Nu mai sta pe gânduri.

Câinele și-a dat seama încă de la început că dacă vrea să ne înțelegem și să primească ceva mâncare, va trebui să se exprime și el verbal, adică să latre. E ceva remarcabil, având în vedere că în sălbăticie (ne referim la lupi și câini sălbatici), doar puii latră, adulții niciodată (ei se bazează pe limbajul corpului). Practic, fiecare câine este un cățeluș mai mare. Oamenii au vrut să devină stăpânii unui servitor, dar au devenit și părinții unui copil. Pisicile, deși vânători solitari, s-au adaptat și ele la noi. Iarăși, în sălbăticie doar puii miaună, adulții nu. Când ajung adulți, atât câinii, cât și pisicile se descurcă de minune cu limbajul corpului, și s-ar putea folosi doar de el, dar ei știu că pentru a putea comunica eficient cu noi, trebuie să scoată și sunete, iar asta ne-a făcut mai mult ca orice să îi privim ca niște membri ai familiei.

 Război și pace

Pe măsură ce ultima eră glaciară se încheia, vânătoarea devenea din ce în ce mai dificilă pentru noi, chiar și cu câinii pe lângă noi. Datorită schimbării climei și a vânării excesive, marile animale precum mamuții deja începeau să dispară. Vânătorii au încercat niște măsuri disperate, cum ar fi doar vânarea masculilor, în timp ce femelele erau lăsate să trăiască, pentru a face pui. Doar că nu era de ajuns, așa că prin 9.000 î.e.n, pe dealurile Asiei de sud-vest, omul s-a găsit în ipostaza de a sta în fund, de a se scărpina în cap și de a se uita la câinii lui. S-a uitat îngrijorat la cireada de mufloni care tocmai trecea prin fața lui și s-a mai scărpinat în cap un pic. S-a mai uitat un pic la o altă cireadă de mufloni care tocmai trecea pe acolo, s-a uitat un pic și la câinele lui, când în sfârșit i-a picat fisa: “oare aș putea să fac cu ei cum am făcut și cu tine?”. Cum încercarea moarte n-are, a încercat și a avut succes: a păcălit cumva muflonul să i se alăture, dându-i mâncare și apărându-l de prădători în schimbul laptelui. Acum puteam să controlăm direct populația lor. Pe măsură ce ne-am sedentarizat, am domesticit mai multe animale: porcul mistreț a devenit porcul domestic, până în anul 6.000 î.e.n, bourul din Paleolitic se transformase deja în vacă. În 5.400 î.e.n, am reușit să domesticim găina. Gâsca a fost domesticită în Europa în 1.500 î.e.n, llama în America de Sud în 3.500 î.e.n, iar porumbelul și gâsca prin 3.000 î.e.n, pe lângă actualul Egipt.

Crize existențiale

O să râzi, dar în momentul în care am început să domesticim animalele, ne-a lovit o criză existențială de mai mare frumusețea. Acum nu mai vânam animale, ci aveam grijă de ele, după care le mâncam. Nu mai era nici o competiție între vânător și vânat. Pe vremuri unul îl alerga pe celălalt: omul era adulat pentru abilitatea sa de vânător, iar animalul era admirat pentru puterea, viteza și dorința sa de a rămâne în viață. Acum ce aveai? Un animal pe care îl creșteai tu și îl omorai pentru mâncare, iar el era acolo într-un țarc, crescut să aibă încredere în tine. Nu mai aveai cum să îl respecți ca odinioară. Practic, ni s-a făcut rușine.

În hinduism, vaca este un simbol al bogăției, puterii, a belșugului și a dăruirii altruiste. [©Himalayan Academy Publications, Kapaa, Kauai, Hawaii.]
În hinduism, vaca este un simbol al bogăției, puterii, a belșugului și a dăruirii altruiste. [©Himalayan Academy Publications]
Am încercat să ne consolăm cumva prin religie, găsind tot felul de explicații pentru noua relație dintre oameni și animale, ceva în genul unei relații ierarhice naturale dintre stăpân (noi) și servitor (ele). Acum, dacă omoram un singur animal, puteam să îl considerăm ca fiind un ritual și aia era, ieșeam cu basma curată. Numai că pe măsură ce orașele au crescut, au început să fie omorâte pentru hrană din ce în ce mai multe animale, așa că nu mai mergea faza cu ritualul. Partea bună (din punctul ăsta de vedere) e că acum din ce în ce mai puțini oameni aveau contact cu procesul ăsta (existau oameni specializați pe asta, măcelarii). Pentru orășeanul care nu avea contact cu sacrificarea animalelor, această ambiguitate din relația om-animale devenise mai ușor de ignorat.

Am început să le și venerăm, parcă pentru a ne scuza și a ne spune că probabil nu suntem atât de groaznici. Egiptenii o aveau pe Hathor, zeița care personifica fericirea, dragostei feminine și fertilității, așa că vacile nu erau sacrificate. Amun, zeul orașului Teba din Egiptul antic avea cap de berbec, în timp ce în culturile Indo-Europene și Turcice calul era venerat.

Noi deja ne așezasem la sate și chiar orașe, locuiam foarte aproape unul de celălalt, așa că normal că aveam de-a face cu multe lighioane și mulți dăunători. Din fericire, pisica (abia domesticită și ea) își lua în serios rolul de vânător și se ocupa de șoareci și șobolani. Din păcate, odată ce ne-am așezat la sate, am făcut cunoștință și cu un lucru pe care nu îl cunoscusem, cât fusesem vânători și culegători: bolile epidemice tocmai își făcuseră apariția. Datorită faptului că acum trăiam înghesuiți, cu animalele lângă noi, agenții patogeni puteau călători nestingheriți de la o gazdă la alta. Au apărut pojarul, variola, gripa, holera, iar pe măsură ce orașele au devenit din ce în ce mai mari și mai dense, bolile astea s-au răspândit și mai ușor.

Până acum avem mâncare și boli, dar animalele domesticite ne-au schimbat specia și în alte moduri. De exemplu, prin anul 4.000 î.e.n, prin stepele la nord de Marea Neagră și Marea Caspică, un deștept s-a gândit “oare aș putea să mă sui pe unul din caii ăia sălbatici, cărora le e frică de noi pentru că îi mâncăm, fără să pățesc ceva?”. Sau poate n-a făcut-o de bunăvoie, poate a căzut dintr-un copac direct pe un cal. Nu vom ști niciodată de câte oase a trebuit să îi pună la loc șamanul local, dar știm ce a urmat.

Brusc, după ce au inventat frâul ca să controleze calul, întregul ținut li s-a deschis în fața ochilor. Acum, fiind călare, puteau acoperi de zece ori mai multă distanță: zeci de kilometri pentru pășunat, vânat, pescuit și negoț. Dar asta ne-a făcut și mai războinici: era foarte ușor acum să intri într-un sat, să omori, să pârjolești și să furi chestii, după care să dispari ca măgarul în ceață, fără a putea fi urmărit. Din punct de vedere militar, până în era industrială, dacă aveai cavalerie (soldați pe cai) în armată, erai bazat. De exemplu, în 1652 î.e.n, egiptenii au fost cuceriți de hiksoși, pentru că cei din urmă aveau care trase de cai în armată. Barem mongolii aproape că au cucerit întregul continent european cu arcași călare.

După ce au fost cuceriți de hicsoși, egiptenii au furat tehnologia carului de luptă și au reușit să își recucerească teritoriul. Până la 1.500 î.e.n, războiul cu care de luptă era standard în lumea dezvoltată.
După ce au fost cuceriți de hiksoși, egiptenii au furat tehnologia carului de luptă de la ei și au reușit să își recucerească teritoriul. Până la 1.500 î.e.n, războiul cu care de luptă era standard în lumea dezvoltată.

O grămadă de alte animale au fost domesticite pentru diverse alte scopuri: albina a fost domesticită la sfârșitul Neoliticului, pentru că mierea sa era tare nutritivă pentru noi. De asemenea, ne furniza ceară și venin de albină, care erau folosite ca medicamente. Istoria omenirii, fiind scrisă și “jucată” de oameni în principal, este plină de momente à la Looney Tunes: par example, albinele erau folosite și în război. Adică se luau stupi cu albine și erau aruncați în mijlocul trupelor inamice. Istoria omenirii este, de asemenea, plină și de scenarii care aduc aminte de un scheci Monty Python, unul din ele fiind că iepurii au fost domesticiți mult mai târziu (între secolele VI și X e.n.) de către călugării francezi. Motivul este destul de suprarealist: iepurii nou-născuți erau considerați “pești”, așa că erau mâncați atunci când calendarul bisericii dădea dezlegare la pește, dar interzicea consumul de orice alt fel de carne (sursa e Encyclopaedia Britannica, ca să nu zici că am scos chestiile astea din..ă, burtă).

 Am un animal, cum îl domesticesc?

Când vine vorba de unele animale, e mai bine să înveți chineză în timp ce jonglezi pe un monociclu decât să stai să le domesticești. Asta pentru că nu toate speciile pot trece cu succes prin procesul ăsta: animalele trebuie să îndeplinească niște condiții, iar multe le pică.

  • În primul rând, animalul care se vrea a fi domesticit, trebuie să aibă structura socială potrivită: turmă sau haită, pentru ca omul să poată prelua rolul de membru dominant, de șef. O turmă teritorială nu merge. De exemplu, unele turme de antilope n-ar tolera niciodată să fie puse împreună într-un țarc, precum nici unele turme de cerbi, în perioada rutului.
  • Trebuie să aibă un temperament calm și docil: gazelele nu pot fi păstorite pentru că se panichează mai ceva ca un bărbat când e pus față în față cu o femeie în travaliu. Zebrele mușcă și nu se dau în lături de la un eventual conflict.
  • Mai e și problema economică: să ții un animal pentru mâncare este viabil din punct de vedere economic numai dacă mănâncă plante și dacă se reproduce rapid.
  • Cel mai important, un animal domestic trebuie să poată să se reproducă în captivitate. Uite, de exemplu, s-au făcut încercări în a domestici ghepardul (pentru că vânează mult mai bine ca un câine) și am reușit, în sensul că și-a domolit instinctele destul de mult încât să nu rănească pe nimeni. Problema e că ghepardul nu se reproduce în captivitate, așa că degeaba.

Doar o mână de animale au reușit să treacă testele astea, și aproape toate au existat pe tot întinsul Europei și Asiei, acum 10.000 de ani. Producția de mâncare și distribuția ei, negoțul și războiul sunt fundamentale civilizației. Fiind o sursă de încredere de mâncare, trăgând care și mai târziu pluguri și ducând soldați în luptă, aceste animale au jucat un rol crucial în evoluția civilizațiilor europene și asiatice. În alte zone precum America de Sud, singurele animale de orice mărime care au putut fi domesticite au fost llama și alpaca. Din cauza acestui handicap, unele popoare au trecut foarte greu de la vânat animale la îmblânzirea lor pentru muncă și mâncare, iar asta a cauzat o ruptură uriașă din punct de vedere tehnologic între popoarele din Europa și Asia pe de-o parte și popoarele din America (Nord și Sud), Australia și Africa de sub deșertul Sahara pe de altă parte.

Vânători pakistanezi încercând să domesticească un camion sălbatic.
Vânători pakistanezi încercând să domesticească un camion sălbatic.