Omenirea se joacă board games de mii și mii de ani, iar multe (de la X și 0, până la Backgammon) au rezistat până în ziua de azi într-o formă mai mult sau mai puțin modificată. Pentru multe dintre acestea nici nu avem numele creatorului lor, pentru că originile lor se pierd în negura vremii. Și totuși, sunt multe astfel de board games jucate în prezent de părinți, bunici sau oameni care nu sunt pasionați de acest hobby, care par că au o istorie îndelungată de cel puțin 200 de ani, dar în realitate sunt mai recente decât multe hobby board games. În această postare mă voi concentra pe două astfel de jocuri foarte des întâlnite despre care am fost tare surprins să aflu că s-au născut în secolul XX, cu un autor cunoscut: Rummikub și Mafia.
Cuprins
Life in plastic is fantastic: Rummikub
Probabil numele de Rummikub nu îți spune mare lucru, dar, eheee, cine nu-și aduce aminte de serilea alea cu părinții/bunicii și prietenii lor, adunați în jurul mesei, jucând-ul în draci? Numai că acest joc extrem de des întâlnit este cunoscut în țara noastră sub numele de Remi (Rummy). Mereu am crezut că jocul ăsta este vechi. Nu am conștientizat (sau să stau să mă gândesc) niciodată cât de vechi ar fi cu adevărat, dar părea foarte vechi. Adică, pe bune! E jucat de bunicii și părinții noștri. Dacă ei (care și-ar da ochii peste cap uitându-se la noi și Catan-ul nostru cu un “ce-s cu copilărismele astea?”) joacă un board game, clar e ceva transmis din generație în generație, pen’că adulții ăștia nu se joacă chiar orice.
În realitate, însă, originile acestui joc se poziționează mult mai aproape de noi decât am crede, atât în timp, cât și în spațiu. Iar povestea lui începe cu un om născut pe 27 ianuarie 1912, în Arad, localitate din Imperiul Austro-Ungar (actualul teritoriu al României): Ephraim Hertzano (românizat Herțeanu), părintele lui Rummikub.
Nu am găsit prea multe informații despre prima parte a vieții sale, dar știm că odată ajuns la maturitate acesta își ducea existența vânzând periuțe de dinți și cosmetice. După al Doilea Război Mondial, după ce au venit comuniștii la putere, parcursul vieții lui s-a schimbat în mod iremediabil: după cum am vorbit și în postarea Asul din mânecă: o fff scurtă istorie a cărților de joc, de-a lungul istoriei mulți oameni au strâmbat din nas la vederea cărților de joc și au interzis jocurile cu ele; iar autoritățile comuniste au decis să nu se abată de la acest traseu. Și era o problemă pentru Ephraim și soția lui, Hanna, deoarece ei iubeau să joace Rummy, un joc de cărți în care jucătorii trebuie să colecționeze seturi de cărți (culoare, sau 3 trei de același număr etc.) și care se presupune că își are originile în vechiul joc Conquian din Mexic.
Probabil pentru mulți dintre cei care citesc acest lucru este o surpriză. Dar așa e. Deși Wikipedia în română numește incorect jocul lui Hertzano și Rummikub, și Rummy, acestea sunt două jocuri diferite. John McCleod (care deține site-ul Pagat.com, o enciclopedie internațională de reguli pentru jocuri de cărți și cu plăcuțe) spune că:
“De fapt, am întâlnit jucători din România care spun că până să călătorească în afara țării, nu au realizat că oamenii din alte țări joacă rummy cu cărți de joc.”
În orice caz, cum Ephraim era un antreprenor, s-a gândit ca în loc să joace Rummy cu cărți de joc (proaspăt declarate ilegale), ar putea face acest lucru cu niște piese din plastic. Având în vedere că plasticul era greu de găsit și scump în România în perioada aceea, a întâmpinat niște dificultăți în a obține materia primă, dar în cele din urmă a găsit soluția sub formă de plastic Perspex reciclat (provenit din baldachinele avioanelor). Astfel, acesta a creat Rummikub (nume găsit mai târziu), o combinație de rummy, mahjong și domino. Toate încercările lui au culminat cu o seară de joc între prieteni. Jocul a fost un succes, și veștile despre el s-au răspândit, dar a durat ceva până ca Ephraim să înceapă să îl vândă.
Prin anii ’40-’60, familia Hertzano s-a mutat în Israel, pentru a-și începe o nouă viață. (La fel ca multe alte date din această poveste, ele variază în funcție de sursă: unele surse zic că a ajuns în Israel în anii ’60, altele că au ajuns la sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor ’50. Ca să știi.) Ephraim avea nevoie de un loc de muncă, de o profesie. Dar nu a uitat niciodată de jocul pe care l-a conceput cu câțiva ani în urmă, așa că a început să îl producă în propria casă, pe unde apuca. După cum își amintește fiul său, Micha:
“Tata producea câteva seturi de joc pe săptămână. De fiecare dată lua câte șase seturi de joc în desaga sa și se plimba din magazin în magazin, încercând să convingă oamenii să cumpere. Nu le cerea patronilor bani la început. Le spunea «încearcă jocul, iar când devii dependent de el, îl plătești. Dacă nu, îmi poți returna jocul.» În curând, cele 6 jocuri produse aveau să devină 60, apoi 600, apoi mai multe, transformându-se într-o adevărată industrie.”
Și asta s-a și întâmplat: până în anii ’70, Rummikub devenise unul dintre cel mai bine vândute jocuri din Israel. Ulterior Micha a ajuns la facultate în SUA, să studieze în domeniul afacerilor, iar Ephraim s-a gândit că nu ar fi rău să înceapă să exporte jocul său deja foarte popular în Israel și să îl facă internațional. Așa că s-au pus pe treabă…dar nu prea a mers. Nimănui nu părea să îi pese de acest joc ciudat din Israel. În cuvintele lui Micha:
“Ofeream cartea mea de vizită oricui era dispus să o primească, iar o secundă mai târziu se întorceau și o aruncau. ”
Dar totul avea să schimbe într-un mod aproape miraculos în seara din 1977 în care un comediantul Don Rickles (foarte cunoscut în SUA, mai ales la vremea aceea) a venit pe platoul emisiunii The Tonight Show With Johnny Carson și a început să îi povestească lui Johnny Carson (una dintre cele mai cunoscute gazde de talkshow din SUA) despre o vacanță recentă în Israel, de unde soția lui a cumpărat un “joc ciudat” de care nu se mai puteau dezlipi. I-a vorbit despre cum prietenii lor au fost prinși rapid de mrejele jocului și când îl invitau pe Rickles la tot felul de evenimente sociale, îi cereau să aducă și “acel joc israelian”. A doua zi a fost o surpriză totală pentru Micha:
“În dimineața de după interviul lui Johnny Carson am intrat în birou fără să mă aștept la ceva deosebit, dar am găsit 400 de mesaje.”
În scurt timp vânzările în SUA au trecut de numărul de 100.000, iar în anul 1977 Rummikub a devenit cel mai bine vândut joc din această țară. Întregile state unite să joace Rummikub. Doar un an mai târziu, Ephraim Hertzano a scos pe piață Biblia acestui joc, numită Cartea Oficială de Rummikub în care descria cum să îl joci. Foarte interesant e că acesta descria trei moduri de joc: American, Sabra și International. În cele din urmă, dintre acestea trei, Sabra a ieșit învingător, iar în ziua de azi când dai de cineva care joacă în mod informal Rummikub alături de prieteni, sunt 99% șanse să joace Sabra Rummikub.
Tot în 1978 Mariana și Micha Hertzano (copii lui Ephraim) au fondat compania Lemada Light Industries Inc. care în ziua de azi se ocupă cu crearea și comercializarea board game-urilor și a jocurilor educaționale, dar în principal cu Rummikub, bineînțeles. Conform acestora, este al treilea cel mai popular jucat de familiile din întreaga lume. În 1980, Rummikub a câștigat Spiel des Jahres, cel mai prestigios premiu din lumea pasionaților de board games.
Ce să zic, au făcut și comuniștii un lucru bun.
“Se culcă satul”: trădători și salvatori în Mafia
Vine seara. Vă adunați mai mulți prieteni la un bere sau o vin și îi vine cuiva ideea “hai, frate, să jucăm, ceva”, la care restul răspund “haide! ce jucăm?”. Un pachet normal de cărți de joc iese dintr-un sertar prăfuit, mulțimea e în delir, într-un colț al lumii un copil zâmbește, mielul bea apă împreună cu lupul, totul e perfect pe lume: vă apucați să jucați Mafia.
Pentru cine nu știe și cunoaște, Mafia este un joc de deducție socială, în care un grup de 5-24 (poate chiar mai mulți) oameni încearcă să deducă cine este criminalul (“killerul”) dintre ei, înainte să fie omorâți cu toții. I se spune că e joc de deducție socială, deoarece jucătorii trebuie să vorbească și să lucreze unul cu celălalt pentru a descoperi trădătorii. A nu se confunda cu jocurile de deducție (de exemplu The Search for Planet X, Cryptid, Alchemists sau Turing Machine), în care fiecare jucător trebuie să deducă singur soluția unei probleme. De asemenea, Mafia este în același timp un role play game, în care fiecare jucător joacă un rol: mafiot/killer, polițist, doctor, sătean și multe alte roluri în funcție de numărul de jucători.
Astfel, este unul dintre cele mai des întâlnite jocuri jucate de oamenii care nu au nici o treabă cu board games (care nu sunt angrenați în acest hobby), fiind întâlnit la majoritatea petrecerilor. Când este jucat cu cine trebuie, cum trebuie, poate fi o experiență de-a dreptul extraordinară. E cu atât mai întâlnit având în vedere faptul că poate fi jucat cu un banal pachet de cărți de joc standard, deci e la îndemâna oricui. Ba chiar, sincer vorbind, nici nu e nevoie de cărți de joc: ele sunt acolo doar să îi spună unui jucător (și celorlalți, la sfârșit de joc) ce rol are el în momentul ăla. Pot fi înlocuite cu bilețele, dacă vrei.
În mod ironic, nu e nimic tradițional la tradiționalul joc de Mafia, iar originile sale nu se pierd în negura vremii. Mă rog, nu cred că se aștepta nimeni să aibă 200 de ani, dar eu, cel puțin, nu eram conștient de faptul că e atât de recent și că are un autor cunoscut. De fapt, Mafia este un joc de deducție socială destul de modern, creat în primăvara lui 1987 de Dimitry Davidoff (născut în 1957, în orășelul Kamensk-Uralsky, în URSS), care la vremea respectivă era profesor de psihologie în Departamentul de Psihologie de la Universitatea de Stat din Moscova.
De acolo s-a răspândit în clasele și căminele de studenți, iar apoi în lume: până în 1989, fiind propagat în afara URSS de studenții ruși, jocul a ajuns în Ungaria, Anglia și chiar SUA. Când vine vorba de fostele țări comuniste, Wikipedia pune succesul acestui joc și pe seama serialului Caracatița (La Piovra) care rula în vremea aceea pe micile ecrane (cu muzică de Ennio Morricone). Iar dacă nu știi ce e aia o Caracatița, întreabă-ți părinții și bunicii. (Corrado Cattani, băăăăăă!)
Dimitry Davidoff susține că a creat jocul pentru a combina cercetările sale în psihologie cu rolul său de profesor, și cu precădere pentru a înțelege istoria însângerată a regimului comunist. Conform unui articol din The World:
“Schimbă cuvântul Mafia cu KGB, iar jocul devine o metaforă pentru era lui Stalin, unde oricine putea fi informator și o grămadă de oameni nevinovați puteau fi omorâți.”
În același articol Davidoff spune că în Mafia, la fel ca în viața reală, “noi cetățenii de rând habar nu avem cine sunt adevărații inamici sau dacă inamicii sunt inamici pe bune”. Conform acestui articol din Wired, Jocul răspunde întrebării fundamentale: “este cunoașterea putere?” Avantajul mafioților e chiar cunoașterea: fiecare știe identitatea celuilalt. Astfel, împart lumea în minoritatea împuternicită și majoritatea vulnerabilă. Mafia rezonează cu unele dintre cele mai rele, și universale, caracteristici ale societății umane. Fiecare cultură a avut propriile vânători de vrăjitoare și pogromuri și anxietatea de a nu fi prins de partea greșită a persecuției; o frică ce transcende granițele și perioadele istorice. Într-un mod abstract, Mafia ne lasă să ne jucăm cu acele frici.
Însă cea mai cunoscută versiune de Mafia pe plan internațional (în special în SUA) este Werewolf, în care nu vorbim de o bandă de mafioți care omoară niște oameni nevinovați, ci de niște vârcolaci care căsăpesc săteni. Tema asta de Werewolf a apărut în 1997, fiind creată de Andrew Plotkin. Motivul schimbării temei este acela că ideea de Mafia nu avea o rezonanță culturală atât de mare pentru americani. Bineînțeles, de-a lungul anilor au apărut zeci sau sute de versiuni de Mafia/Werewolf, fie publicate de diverse companii, fie jucate în propria sufragerie cu niște banale cărți de joc.
De-a lungul vremii, atât Mafia, cât și Werewolf și-au dezvoltat portofoliul de personaje, fiecare cu abilitățile lui speciale. Avem, de exemplu: francmasoni, stripperițe, veterani, teroriști, barmani, două surori, îngeri, actori, idioți ai satului, vârcolaci albi, Lupul Mare și Rău, Tatăl Vâcolac Blestemat etc. Însă în cea mai simplă formă a lor jocurile se desfășoară între două echipe: mafioți/vârcolaci și săteni. Și, sincer, chiar și așa e de ajuns ca să ai o seară memorabilă alături de prieteni.
Important și interesant de notat e că Mafia nu se află în public domain, ci este copyleft. Conform lui Davidoff, “[Jocul] Mafia este disponibil pentru uz personal și este licențiat pentru proiecte personale.” De asemenea, tot el spune într-un interviu că “nu există o versiune gratuită de Mafia pentru produsele comerciale, se presupune că trebuie să obțineți o licență pentru asta.” Astfel, sunt destule jocuri precum Les Loups-garous de Thiercelieux (Vârcolacii din Thiercelieux) sau Lupus in Tabula care nu au licență și afirmă că Werewolf este un joc tradițional, inducând în eroare cumpărătorii.
Această mecanică de joc a lui Dimitry Davidoff era, însă, prea bună ca să rămână constrânsă într-un singur stil de joc. După cum am mai discutat și în Board gamer începător. Ce cumpăr? (Part 2), în ziua de azi board game-urile și card game-urile sunt un melanj (de bun gust sau nu, depinde de autor) de mecanici de joc, așa că această mecanică de trădători se găsește într-o grămadă de jocuri moderne foarte apreciate:
Bang! este un joc de cărți, creat de Emiliano Sciarra și publicat de DV Games în 2002, în care tematica este una de spaghetti western (evidențiată de cărțile de joc care sunt și în engleză, și în italiană). Aici avem ca personaje un șerif, doi adjuncți, trei bandiți și un renegat, fiecare având un anumit număr de vieți. Fiecare jucător are o mână de cărți cu obiecte (printre care arme) și acțiuni și mai ales cărți de “Bang!” cu care trag în ceilalți jucători. Dacă nimerești un personaj cu o carte de “Bang!”, acel personaj pierde o viață. Șeriful și adjuncții câștigă dacă mor bandiții și renegatul, bandiții câștigă dacă moare șeriful, renegatul câștigă dacă moare toată lumea în afară de el. Și aici se discută la greu și se teoretizează cine e bandit, cine e renegat, cine e adjunct, la fel ca într-un joc clasic de Mafia. Dacă vrei ceva mai rapid, există și Bang! The Dice Game (Bang! Jocul cu Zaruri, tradus în română de Ludicus Games), creat de Michael Palm și Lukas Zach și publicat de DV Games în 2013, unde cărțile de joc sunt înlocuite cu 5 zaruri.
Pentru ceva tot cu cărți, dar ușor diferit, avem Saboteur, creat de Fréderic Moyersoen și publicat de AMIGO în 2004, un joc în care o echipă de 3-10 pitici mineri caută pepite de aur într-o mină. Dar trebuie să fie atenți! Printre aceștia se află și niște sabotori, care vor să le pună bețe în roate. În fiecare tură, fiecare pitic joacă o carte de traseu (ca să ajungă la pepitele de aur), fie o carte de acțiune în fața altui jucător, fie zic pas și decartează o carte cu fața în jos. Acest joc este un clasic modern, foarte ușor de învățat și de jucat.
După acestea avem board game-urile ceva mai complexe cu mecanică de trădător, printre care unul dintre cele mai cunoscute și apreciate este fără dar și poate Battlestar Galactica: The Board Game (creat de Corey Konieczka și publicat de Fantasy Flight Games în 2008). O să încerc să nu mă lungesc prea mult, pentru că este unul dintre preferatele mele, dar ce pot să zic e că în acest joc s-a dus deducția socială la rang de artă, fiind extrem de bine legat jocul cu tematica serialului: 3-6 jucători se află pe [nava] Battlestar Galactica, fiind ultimii supraviețuitori ai omenirii în urma atacului brusc al cylon-ilor (roboți creați de oameni) asupra celor 12 colonii (planete) pe care se afla omenirea. Bine, mai sunt și alți oameni pe navă, dar noi suntem personaje principale. Ne aflăm cu toții într-o cursă contra-cronometru să ajungem pe planeta Kobol, fiind urmăriți de cylons care încearcă să ne elimine. Deja e greu, dar treaba se complică pentru că printre noi se află și cel puțin un cylon care lucrează subtil să ne zădărnicească planurile. Jocul este plin de provocări și discuții între jucători, ceea ce îl face un joc extrem de apreciat. Din păcate acesta este out of print și nu o să mai revină niciodată, dar a apăut o versiune nouă care are ca temă mythosul lui H.P.Lovecraft și se numește Unfathomable. E aceeași Mărie cu altă pălărie.
Bineînțeles, ar mai fi o grămadă altele pe care nu le-am menționat (precum Rezistența sau Shadows Over Camelot), dar eu nu le-am jucat p-alea. În orice caz, ideea de bază e că dacă îți place această mecanică de trădător și jocurile de deducție socială, ai de unde să alegi, pe piață existând o varietate foarte mare de jocuri care combină aceste mecanici cu altele la fel de atractive.
Ce n-avea de unde să știe Dimitry Davidoff, când a creat Mafia, era că acesta o să fie adoptat cu atâta ardoare de lumea afacerilor. Conform lui Sam Lundin, un afacerist: “Cred că îl [jocul] folosesc tot timpul în viața reală. […] Te-ai putea gândi la o șmecherie care să funcționeze foarte bine să afli cine e mafiot, dar apoi toate lumea te vede folosind acea șmecherie și trebuie să te gândești la unele cu totul noi. Cred că lumea antreprenorială este la fel, în sensul că nu e structurată. Te gândești în mod constant la noi șmecherii.”
Acuma, indiferent că abordezi Mafia dintr-o perspectivă antreprenorială, istorică sau socială, cert e că acesta deja transcende simpla condiție de joc: creația lui Davidoff a devenit o senzație internațională și un mod prin care oamenii ajung să se cunoască pe ei înșiși, precum și pe ceilalți, o unealtă prin care aceștia pot începe și să consolideze adevărate prietenii.
You must be logged in to post a comment.