Oamenii sunt ultimii fraieri când vine vorba de bijuterii sau lucrurile strălucitoare și lucioase în general. Dacă strălucește, îl vrei. Da’ de ce? Care este motivul pentru care nu doar bijuteriile, ci orice obiect strălucitor și lucios ne place atât de mult? În mod surprinzător, una din cele mai bune explicații pe care le avem la ora actuală are legătură cu apa.

 Viața ca o pradă

Ca gazelă sau zebră, viața pe continentul african are suișurile și coborâșurile ei. Savana întinsă, mâncarea din belșug, din când în când câte o Hakuna Matata cântată pe fundal, viața-i frumoasă când nu ești fugărit de hiene, lei, crocodili sau gheparzi care să îți ia glanda. Cum e cazul de multe ori. Trebuie să ai mare grijă, dacă vrei să mai apuci ziua de mâine.

Etosha National Park, Namibia.
Etosha National Park, Namibia.

Dar nicăieri nu ești mai vulnerabil decât lângă un iaz mic, în timpul sfârșitului sezonului secetos. Fie că vorbim de albia unui râu sau o băltoacă, locul mișună de crocodili înfometați, lei înfometați, gheparzi înfometați, hiene înfometate, toată nația carnivoră stă la pândă. Pentru că ei știu că e sfârșitul sezonului secetos, iar apa se găsește din ce în ce mai greu. Toată populația africană o să se adune în jurul iazurilor ca să se răcorească și, cel mai important, ca să bea apă.

Dar merită, la naiba! Merită riscul! Firește, nimeni nu și-ar pune pielea la bătaie dacă apa n-ar fi atât de importantă. De la plante până la animale, de la pești până la câini și oameni, toate organismele vii au nevoie de apă, fie că o beau, fie că fac rost de ea prin alte metode. Și noi oamenii știm asta, chiar dacă nu conștientizăm acest fapt. Dar ce legătură are cu preferința noastră pentru obiectele lucioase?

 Setea

shiny-water-surface-with-illuminated-sun-lights-stock-photoFără mâncare poți rezista liniștit trei săptămâni, fără apă doar 3-5 zile. Specia umană s-a prins destul de devreme în evoluția sa că ar fi bine să bage la cap că apa e super importantă, așa că și-a ascuns într-unul din sertărașele minții un bilețel pe care scria bea multă apă.

Dar asta nu era de ajuns. Și-a dat la un moment dat seama că nu orice apă e bună de băut, și că una e mai bună ca alta: de exemplu, apa dulce din lacuri e mai bună de băut decât apa sărată din mări și oceane. Ba mai mult, și-a dat seama că apa curată e mai sănătoasă decât apa murdară, așa că și-a notat și asta: apa curată e mai bună de băut decât apa murdară, e de preferat să o bem pe prima, dacă avem de ales.

Dar până să ajungă la astfel de probleme existențiale de genul care este apa bună de băut? omul trebuia să o găsească mai întâi. Iar atunci când te plimbai însetat prin peisaj, nimic nu îți transmitea mai bine “hei! uite apă aici, fix în locul ăsta!” decât o strălucire în depărtare. O masă mare de chestie ce lucea în razele vesele ale Soarelui.

Acuma, vezi tu, pe vremea lui Australopithecus sau Homo Erectus nu prea existau mașini sau acoperișuri din tablă care să strălucească în depărtare, așa că singurul lucru care putea străluci frumos în Soare era o masă mare de apă. De atunci, omul și-a mai pus un bilețel în sertarele minții, pe care scria:

Dacă lucește, e apă. Apa e importantă. Trebuie să o beau.

 De unde până unde?

Ce vreau să spun e că preferința noastră pentru obiectele lucioase are treabă cu setea. Ne plac obiectele lucioase sau strălucitoare pentru că ne este sete. De la bijuterii la smartphones, de la pietre semiprețioase și metale prețioase până la postere lucioase, este vorba de o rămășiță evolutivă care ne-a rămas din moși-strămoși. A rămas atât de bine împământenită chestia cu dacă strălucește, e apă, încât acum ni se aprind beculețele la orice este mai lucios sau strălucitor. Am găsit două studii care susțin ipoteza asta:

Studiul 1: Richard G. Coss , Saralyn Ruff, Tara Simms

Pe scurt, în 2003, tipii ăștia trei au făcut o serie de experimente pe sugari și bebeluși cu vâsta între 6 și 17 luni și au realizat un studiu cu numele All That Glistens: II. The Effects of Reflective Surface Finishes on the Mouthing Activity of Infants and Toddlers. Unora li s-au dat niște farfurii lucioase, altora li s-au dat niște farfurii mate. Interesant este faptul că cei până în 12 luni se puneau pe lins și pus gura pe cele lucioase mai mult decât pe alealalte.

Concluzia a fost că bebelușii până în 12 luni erau din start atrași de obiectele lucioase, instinctul moștenit le spunea că așa arată apa. Cei mai în vârstă de 12 luni deja începuseră să asocieze farfuriile cu mâncarea, motiv pentru care puneau gura pe ambele tipuri de farfurii: lucioase și mate.

Studiul 2: Katrien Meerta, Mario Pandelaerea, Vanessa M. Patrickb

Prin 2013, alți trei oameni (de data asta de la Universitatea din Ghent, Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor) s-au întrebat dacă studiul ăsta de mai sus chiar spune ceva despre moștenirea noastră comportamentală sau e vorba doar despre copiii care sunt copii. Așa că în studiul Taking a shine to it: How the preference for glossy stems from an innate need for water au făcut o serie de 6 experimente pentru a testa ideea asta cu legătura dintre suprafețe lucioase și sete. Unor adulți li s-au dat imagini lucioase, iar altora li s-au dat niște imagini mate. Majoritatea le-au preferat pe cele lucioase.

Chiar și legați la ochi, în momentul în care li s-au dat imagini lucioase și mate și au fost întrebați “ce crezi că se află în imaginea asta?” atunci când era vorba de imaginile lucioase, majoritatea spuneau că acestea conțin ceva cu apă, chiar dacă nu le vedeau. Ba chiar, atunci când nu erau legați la ochi, când li s-au dat unele imagini cu apă, iar altele cu deșert, subiecții au spus că imaginile cu apă sunt mai lucioase decât cele cu deșert, chiar dacă în realitate nu era nici o diferență între acestea.

Ca experiment final, cercetătorii au împărțit 126 de subiecți în trei grupe: prima a mâncat niște biscuiți sărați fără să bea apă, cea de-a doua a mâncat biscuiți sărați și a băut și apă, cea de-a treia nici n-a mâncat biscuiți, nici n-a băut apă. Apoi fiecare grup a primit opt imagini, jumătate pe hârtie lucioasă, jumătate pe hârtie mată. Toate cele trei grupe au preferat imaginile pe hârtie lucioasă, dar grupurile care au mâncat biscuiții sărați le-au găsit mult mai atractive. Și cu cât subiecții erau mai însetați – cu alte cuvinte, cu cât era mai mare nevoia lor de apă – cu atât mai mult preferau imaginile lucioase.[/section]

Probabil o să spui “mnea, nu cred, adică eu când mă uit la un smartphone lucios nu mă gândesc că mi-e sete, ci că îmi place cum arată”, dar tocmai asta e ideea: raționamentul e lucios, deci e apă, deci e important a rămas atât de bine înrădăcinat în mentalul nostru încât acum o ia din loc de fiecare dată când dă de ceva lucios care seamănă cu apa, chiar dacă noi știm că ce avem în față e un smartphone, nu apă.

Am mai vorbit și în postarea Dezgustător despre comportamentele astea pe care le moștenim de la strămoșii noștri, foarte importante pentru supraviețuirea noastră. Acum nu le mai băgăm în seamă la modul conștient, dar ele sunt mereu acolo și ne ghidează, astfel încât să nu ne punem viața în pericol.

 Doar o vorbă să-ți mai spun

Acuma, ce pot să zic despre ipoteza asta? Am căutat în lungul și în latul Internetului, iar în momentul de față este singura explicație mai de Doamne ajută peste care am dat, cu studii și chestii. Având în vedere că este vorba despre un comportament psihologic ce ține de evoluția umană, este una din ipotezele alea care săptămâna asta poate explica totul, dar peste o săptămână să fie aruncată la coșul de gunoi pentru că a venit o explicație mai bună și mai precisă.

La toată regula asta sunt și excepții, firește, pentru că am evoluat astfel încât să “suprascriem” aceste porniri. De multe ori preferăm matul în detrimentul luciosului: de exemplu când vezi o reclamă la mâncare, un aliment lucios te poate duce cu gândul la foarte multă grăsime. Bleah!

Fobiile sunt un alt exemplu de comportament care în trecut le folosea strămoșilor, dar azi nu prea îți mai folosesc.
Fobiile sunt un alt exemplu de comportament care în trecut le folosea strămoșilor, dar azi nu prea.

Sau poate preferi un monitor mat la laptop în schimbul unuia lucios, pentru că monitorul lucios reflectă prea multă lumină exterioară și nu mai poți citi liniștit ce e pe el. Sau mai pot apărea probleme cu studiul în sine: oamenii pot asocia obiectele lucioase cu bogăția și în același timp să asocieze și apa tot cu bogăția. Dacă vorbim de bijuterii apar tot felul de factori culturali și sociali, deci situația se complică.

Dar să nu uităm de unde am pornit: aici vorbim strict despre atracția noastră pentru obiectele lucioase de orice fel. În momentul de față este greu de spus cât la sută din legătura obiect lucios-apă este socială și cât la sută instinctuală. Mai e o grămadă de lucrat la ipoteza asta și o grămadă de chestii de aflat, și deși postarea de față nu stă pe o fundație de dovezi la fel de solidă ca celelelate postări (iarăși, pot veni chiar mâine descoperiri care să o întoarcă la 180°  – e de rău? deloc!), am vrut neapărat să scriu despre asta (chit că psihologia evoluționistă nu e deloc un domeniu în care mă scald frecvent).

Deși nu se aplică absolut peste tot, este un exemplu foarte bun despre cum instinctele și comportamentele strămoșilor noștri încă ne modelează viața de zi cu zi. Poate noi nu le băgăm în seamă, dar ele sunt acolo și ne ghidează într-un fel sau altul.

Print Friendly, PDF & Email