Îmi aduc aminte că prin liceu, printre atâția Moromeți, atâtea Baltage și atâtea Rigi Crypto și Leoaice tinere, printre paginile manualului de limba română era dosită și o povestioară SF a unui autor român. Încă de la începutul anului, după ce am răsfoit manualul și am văzut povestirea, am așteptat cu un deosebit interes ora în care vom ajunge și la povestirea asta. Eram curios: oare ce teme vom atinge? Despre ce vom vorbi? În mod dezamăgitor, când s-a întâmplat să ajungem la lecția respectivă, ori am trecut prin ea ca gâsca prin apă, ori nici n-am făcut-o.

SF Antic

“Regele locuitorilor Soarelui, Phaethon”, a spus Endymion, regele Lunii, “se tot războiește cu noi de foarte multă vreme. Odinioară mi-am adunat cei mai săraci oameni din regat și am luat asupra noastră să stabilim o colonie pe Steaua Dimineții, care era goală și nelocuită. Phaethon, din gelozie, a zădărnicit colonizarea, tăindu-ne calea în fruntea ostașilor săi. Atunci am fost învinși, deoarece nu ne puteam măsura cu ei în putere, așa că ne-am retras. Acum, însă, dorința mea este să pornim din nou războiul și să stabilim colonia.”

Cât de recent crezi că este science fiction-ul? Orice secol ai avea în minte, vei fi surprins să afli că e mult mult muuult mai vechi de atât. Textul de mai sus face parte din lucrarea O poveste adevărată (latină Verae Historiae) a lui Lucian din Samosata și a fost scrisă în secolul al II-lea e.n. În momentul de față este cea mai veche lucrare de ficțiune de care știm în care găsim călătoritul în spațiul extraterestru, ființe extraterestre și războaie interplanetare. Motiv pentru care mulți oameni au descris-o ca fiind “primul text care ar putea fi numit science fiction”.

Elemente de SF se găsesc în numeroase lucrări care au fost scrise de-a lungul istoriei, inclusiv în povestirile din O mie și una de nopți sau lucrări de-ale lui Voltaire (asupra cărora voi reveni mai târziu). Da, SF-ul este vechi, foarte vechi. Dar oare chiar știm ce e el cu adevărat?

Am numeroși prieteni care citesc constant tot felul de lucrări SF precum Solaris al lui Stanisław Lem, Dune al lui Frank Herbert, Fundația lui Isaac Asimov și multe altele. Lumea se uită la Battlestar Galactica, Star Trek, Alien, Eternal Sunshine of the Spotless Mind, Back to the Future, Matrix, etc. (Nu, nu includ și Star Wars aici. Ăla e science-fantasy, nu science-fiction.) Până la urmă nu există om să nu fi auzit de SF, dar pun pariu că în medie sunt puțini oameni care înțeleg cu adevărat ce este acesta.

Bine, ce-i drept este destul de greu să definești acest gen literar, pentru că include atâtea și atâtea elemente, concepte și teme, dar putem face apel la doi dintre cei mai buni scriitori de SF, pentru a ne face o idee. Astfel, Isaac Asimov spunea că SF-ul

Poate fi definit ca o ramură a literaturii care se ocupă cu reacțiile ființei umane la schimbările din știință și tehnologie.

Robert A. Heinlein, pe de altă parte, definește SF-ul ca fiind

Speculații realiste despre posibile viitoare evenimente, bazate solid pe cunoașterea adecvată a lumii reale, a trecutului și a prezentului, și pe o înțelegere profundă a naturii și semnificației metodei științifice.

O oglindă

Cert e că pentru oameni în general SF-ul este cu roboți, nave spațiale, extratereștri, “piu-piu” arme laser și poate și niște călătorit în timp. Dar asta este doar o fațadă. În realitate, chiar și când o întreagă serie este despre o specie de extratereștri aflată la miliarde de ani-lumină și de ani distanță de noi, este de fapt vorba despre mine și tine. Despre noi oamenii ca specie. Despre năzuințele, temerile și preconcepțiile noastre din prezent. De acum și aici.

Revin, astfel, la Voltaire.

“[Un filosof] a afirmat că ştie întregul secret…i-a examinat pe cei doi străini cereşti din cap până-n picioare şi le-a spus în faţă că persoanele lor, lumile lor, sorii lor şi stelele lor au fost create doar în folosul omului. La o astfel de afirmaţie, cei doi călători ai noştri s-au lăsat unul peste celălalt, cuprinşi de un atac de…râs incontrolabil.”

Micromégas: o poveste filosofică a fost scrisă de Voltaire în 1752. În aceasta este vorba despre Micromégas (un extraterestru de 37 Km înălţime din vecinătatea planetei Sirius şi care trăieşte 10,5 milioane de ani), care ajunge pe Saturn unde se împrieteneşte cu ministrul Academiei planetei Saturn (un extraterestru de 1,8 Km înălţime care trăieşte 15.000 de ani). Aceştia decid să călătorească împreună (într-o călătorie filosofică) şi în cele din urmă ajung pe Pământ. Citatul este din ultima parte a povestirii, atunci când aceştia dau de oameni şi află cu stupoare şi mare amuzament care este concepţia acestora despre Univers.

Ilustrație din “Micromégas” de Voltaire

Orice alt comentariu este de prisos, dar tot nu mă pot abține să nu menționez și eu evidentul, cum că acest fragment din Micromegas este un comentariu asupra uneia din cele mai bine înrădăcinate preconcepții în mintea multor oameni (chiar și în sec. XXI e.n.): Natura, Pământul, Universul au fost create spre beneficiul omului.

Trilogia Marte (Marte Roșu, Marte Albastru, Marte Verde) a lui Kim Stanley Robinson are ca premisă colonizarea și teraformarea planetei Marte, dar în realitate este o analiză sociologică. Ce vor face odată ajunși pe Marte? Cum se vor organiza? Cum vor rezolva inevitabilele conflicte? Sigur, avem parte și de tehnologie și știință, dar povestea nu se concentrează pe ele, ci pe noi și pe relațiile interumane din acel context. La fel ca multe alte opere SF, trilogia Marte ne invită la introspecție.

Adesea SF-ul tratează niște probleme presante ale societății contemporane, cu scopul de a educa și a schimba în bine opinia publică. Unul din cele mai bune exemple este faimosul sărut dintre căpitanul Kirk și Uhura din Star Trek (seria originală). Acest sărut (care a avut loc în episodul Plato’s Stepchildren) a devenit faimos prin faptul că a fost unul dintre primele săruturi interrasiale difuzate la TV în SUA.

Deși cei de la NBC (care produceau serialul) au insistat ca buzele actorilor să nu se atingă, Nichelle Nichols (actrița care a jucat-o pe Uhura) a scris în autobiografia ei că sărutul a fost cât se poate de real. La vremea respectivă această scenă a făcut valuri. Mai e nevoie să explic și de ce? Era SUA anilor ’60, iar rasismul încă era în floare, dar Star Trek a reușit să creeze un precedent cu acest sărut. Poate nu primul astfel de precedent, dar cu siguranță unul popular.

Oare ar mai fi fost posibilă scena dacă nu ar fi făcut parte dintr-un serial SF? Probabil că nu. Dar până la urmă de ce este SF-ul atât de des folosit pentru astfel de comentarii la adresa societății și cutumelor umane? Pentru că îi este mai ușor să ne educe (ca societate, în special). În fond, ce te interesează pe tine ce se întâmplă acolo? Că e vorba despre alte tipuri de societăți umane, poate chiar alte specii extraterestre, la mii sau milioane de ani în viitor, la mii sau milioane de ani-lumină distanță de tine. Ești rasist în anii ’60, iar la TV, într-un SF, se pupă un alb cu o femeie afro-americană? Not your problem. Sau cel puțin nu te mai râcâie atât de mult la creier, pentru că nu sunt oameni pe bune, într-o societate din prezent cu care te identifici. Sunt niște personaje undeva în viitor. N-au ei treabă cu tine. Și totuși, în mod subtil SF-ul te face să-ți pui niște întrebări de genul “dacă speciile alea două de extratereștri se înțeleg, noi oamenii care suntem din aceeași specie de ce nu ne putem înțelege?” și așa mai departe. Bineînțeles, teoretic merge la orice alt gen literar manevra asta, dar SF-ul a dus-o la un alt nivel și excelează. După cum spunea scriitorul SF Ray Bradbury, folosind metaforic povestea mitologică a lui Perseu și Meduzei:

“În loc să te uiți în ochii adevărului, te uiți peste umăr în suprafața de bronz a unui scut care reflectă. Apoi te întorci cu sabia în mână și tai capul Meduzei. Science fiction-ul se preface că se uită în viitor, dar în realitate se uită la reflecția lucrurilor care se află deja în fața noastră.”

Și nu vorbim doar de scena sărutului. Probabil cel mai faimos exemplu de efect pozitiv al SF-ului vine tot din Star Trek (seria originală) și faptul că echipajul de pe Enterprise era unul multirasial. Când Nichelle Nichols a vrut să plece din serial, Martin Luther King Jr. însuși a convins-o să rămână. La un moment dat aceasta a criticat NASA pentru faptul că toți astronauții selectați erau bărbați albi. Această critică a avut ca efect ulterior selectarea primei femei astronaut, Sally Ride, și a primului astronaut afro-american, Guion Bluford. Mae Jemison, prima femeie afro-americană astronaut a spus că Star Trek a avut o influență directă asupra ei.

Mae Jemison.
©NASA

Din această perspectivă, în mod ironic, SF-ul nu are atâta treabă cu viitorul, cât are cu prezentul. În realitate, acesta este o oglindă a societății, civilizației și speciei umane. Când citești un roman sau o povestire SF despre extratereștri aflați la mii de ani-lumină depărtare de noi, citești în realitate un roman sau o povestire despre noi, specia umană. Sau citești despre un alt tip de societate umană, complet diferită de cea cu care ești obișnuit. Astfel, SF-ul are rolul de a ne arăta și forma sau corecta diverse comportamente și de a dezminte eventuale preconcepții. În acest context, SF-ul este un safe space în care ideile îndrăznețe, care în mod normal ar fi respinse din start de societatea din prezent, înfloresc.

Spre viitor

Sunt sigur că nu am mai fi avut oameni pe Lună dacă nu ar fi existat Wells sau Verne și oamenii care scriu despre astfel de lucruri care să îi facă pe alții să se gândească la așa ceva. Sunt destul de mândru de faptul că știu câțiva astronauți care au devenit astronauți pentru că mi-au citit cărțile.

Sir Arthur C. Clarke

Și totuși, SF-ul se ocupă și cu viitorul, bineînțeles. Autorii acestui gen literar visează lumi care nu au fost și probabil nu vor fi niciodată, cu tehnologii desprinse din imaginația lor debordantă. Iar când se adeverește câte ceva din scrierile lor, nu putem să nu ne întrebăm mirați “cum de au putut să prezică așa de bine?”

Dar nu cred că treaba funcționează așa. În realitate autorii SF nu prezic nimic: ei nu văd viitorul, ci îl fac. Firește, o bună parte din scrierile SF se bazează pe imaginație și fabulos (în prezent suntem destul de convinși că nu există extratereștri inteligenți pe Marte sau Venus), dar când vine vorba de tehnologie și știință, SF-ul este un fel de ghid pentru viitor, care ne arată ce ne așteaptă acolo, și un imbold pentru generațiile din prezent.

Ilustrație din “De la Pământ la Lună (De la terre à la lune)” de Jules Verne

În acest sens, SF-ul ne arată inevitabilul și ne trage în direcția aceea. O să ajungem pe Marte, o să creăm roboți inteligenți cu conștiință (oricare ar fi definiția ei), o să trăim peste 200 de ani, o să facem turism spațial, nici nu încape discuție să nu. Pentru că SF-ul inspiră. Iar aici îmi vine automat în minte Robert H. Goddard: inginer, profesor și fizician care a creat prima rachetă cu combustibil lichid. Aceasta reprezintă piatra de temelie a tuturor călătoriilor în spațiu pe care omenirea le-a întreprins de când s-a apucat de treaba asta și până acum. Goddard a fost inspirat încă din copilărie de Războiul Lumilor al lui H.G.Wells și a visat că într-o bună zi omenirea va ajunge pe Marte. Știa că nu se va întâmpla în timpul vieții sale, dar a lucrat încontinuu pentru a duce la împlinirea acestui vis.

Telefoane mobile, tablete, călătorii de la Pământ la Lună, avioane, elicoptere, submarine, roboți, imprimante 3D, sunt doar câteva din invențiile pe care le folosim în prezent și care au fost inspirate în mod direct de către SF. Când Martin Cooper, directorul R&D (research and development) de la Motorola, a vorbit despre primul telefon mobil (apărut în anii 1970) a spus că Star Trek a fost inspirația directă pentru el:

Nu a fost o fantezie pentru noi, ci un obiectiv.

Și cred că citatul ăsta descrie perfect pe scurt ce am tot îndrugat eu mai sus: SF-ul nu e o fantezie, ci un obiectiv.

Spuneam mai sus că SF-ul ne arată inevitabilul, dar cum rămâne cu acele romane sau filme distopice? Este și ăsta viitorul care ne așteaptă? Poate. Dacă nu tragem niște învățături din acestea. În sensul ăsta, SF-ul e ca un ghid către viitor în care ne prezintă diverse scenarii alternative și ne oferă în avans niște lecții pentru a evita acele greșeli. Depinde de noi ce învățături tragem din ele. De exemplu, filmul Matrix ne prezintă un scenariu în care mașinile (roboți și alte tipuri de inteligență artificială) au pus stăpânire pe omenire, în Battlestar Galactica, omenirea (rămasă la doar câteva zeci de mii de indivizi) fuge de creația lor, Cylonii (roboți). Ar fi foarte ușor să tragem concluzia pripită cum că lecția pe care o învățăm de aici este să NU încercăm să construim roboți și să creăm inteligență artificială (într-adevăr, sunt mulți oameni care consideră asta o soluție la posibile viitoare probleme), dar cred că este o problemă mult mai nuanțată. Invariabil o să dăm (sau avem potențialul de a da) de astfel de probleme. În ton cu dilemele propuse de cărți precum Eu, robotul de Isaac Asimov sau seriale precum Star Trek: The Next Generation (Sezonul 2, Episodul 9 – The Measure of A Man) o să ne lovim de problema reală și fundamentală: dacă roboții și AI-ul devin conștienți, mai avem dreptul să îi controlăm? Oare nu devin, astfel, sclavi? Etc.

Secvență din Star Trek: The Next Generation, episodul The Measure of Man, în care căpitanul Jean-Luc Picard este pus în situația de a-l apăra pe locotenentul Data (un android) și să argumenteze că acesta nu este proprietatea nimănui și că nu poate fi dezasamblat fără voia sa, având propria conștiință. Foarte pe scurt.

SF-ul nu spune că “poate o să se întâmple asta”, ci ne spune clar “asta o să se întâmple, astea sunt posibilele scenarii, pregătește-te pentru ele”. Și nu cred că, de exemplu, evitarea unei răzvrătiri de-a roboților se rezolvă cel mai eficient pur și simplu prin actul de a nu mai construi roboți sau roboți conștienți in the first place. (În fond, dacă vrem să fim super precauți, 3/4 din scenariile distopice din romanele SF ar fi evitate dacă nici n-am mai construi nimic și am sta cuminți în case.) SF-ul nici nu ar îndrăzni să propună așa ceva. SF-ul iubește schimbarea și nu vrea să ne ferim de schimbare, pentru că este inevitabilă, ci să ne învățăm cu ea (pentru că ființa umană este notoriu de îndărătnică atunci când vine vorba de schimbare). În general am foarte mare încredere în “predicţiile” scriitorilor de SF. Fie că vorbesc despre augmentarea abilităţilor corpului uman cu tot felul de microcipuri implantate, fie că vorbesc despre turismul spaţial sau despre stabilirea pe alte planete, sunt şanse minime să nu se împlinească la un moment dat. Întrebarea este, cât de pregătiți suntem noi?

Cel mai bun gen literar

Glumesc. Nici nu îndrăznesc să afirm că SF-ul ar fi cel mai bun gen literar, pentru că e destul de greu să evaluezi asta, mai ales că toate genurile literare împrumută diverse elemente unele de la celelalte. Și fiecare are un rol pe care îl joacă în cultura, istoria și civilizația noastră. Însă cred că Arthur C. Clarke (autorul cărții 2001: Odiseea Spațială) a descris cel mai bine cu ce se deosebește SF-ul de celalalte genuri:

“Nu există nici o obiecție reală pentru escapism, acolo unde se cuvine…Cu toții dorim să evadăm ocazional. Dar science fiction-ul este adesea destul de departe de escapism și, de fapt, ai putea spune că este o evadare în realitate…Este ficțiune care se preocupă cu probleme reale: originile omului; viitorul nostru. De fapt, nu mă pot gândi la nici o altă formă de literatură mai preocupată cu probleme reale, cu realitatea.”

Carl Freedman a descris SF-ul (în lucrarea sa Critical theory and science fiction) ca fiind cel mai legitim gen literar pentru studiul academic, plasându-l peste toate celelalte forme de literatură datorită potențialului său analitic. Astfel, după cum este scris în studiul Human Culture and Science Fiction: A Review of the Literature, 1980-2016, SF-ul pune sub semnul întrebării rolul, relevanța, costurile și beneficiile tehnologiilor din prezent și viitor și prezintă idei care pot influența opinia publică. De asemenea, tot de aici aflăm că Brian Stableford afirma în lucrarea sa Notes toward a sociology of science fiction. Foundation: The Review of Science Fiction că science fiction poate determina viziunea asupra lumii a diverșilor indivizi prin modificarea atitudinii în ceea ce privește semnificația științei și tehnologiei din prezent și viitor.

În lumina tuturor lucrurilor pe care le-am scris până aici, afirm că SF-ul este mult mult mai important decât credem și ar trebui să fim formați încă din școală, din fragedă pruncie, să îl înțelegem. Cu siguranță nu ar mai trebui dosit într-un singur manual de limba română și eventual citit și analizat la ore în doru’-lelii. După cum am spus deja, SF-ul nu este în realitate (doar) despre roboți, arme cu laser, nave spațiale și extratereștri, ci are puterea extraordinară de a ne oferi nouă ca specie ocazia de a reflecta asupra noastră, a pornirilor și preconcepțiilor noastre și chiar asupra locului nostru în Univers. Totodată, este o sursă inegalabilă de inspirație ce ne oferă o fereastră către viitorul care ne așteaptă și ne trage în direcția aceea: ne arată cum va fi tehnologia, cum va fi știința, cum va fi societatea. Este un ghid pentru viitor, prezentându-ne și eventualele pericole. Ne arată ce se va schimba și ne pregătește pentru schimbare. Fiindcă schimbarea este inevitabilă.

Schimbarea, schimbarea continuă, schimbarea inevitabilă este factorul dominant al societății din prezent. Nici o decizie de bun simț nu mai poate fi luată fără a ține cont nu numai de lumea cum e ea acum, ci și de lumea cum va fi…Scriitorii de science fiction prevăd inevitabilul și deși problemele și catastrofele par a fi inevitabile, soluțiile nu sunt.

Povestirile individuale de science fiction pot părea mai banale ca oricând pentru criticii mai orbi și pentru filozofii din prezent – dar esența science fiction-ului a devenit crucială pentru salvarea noastră, dacă e să fim salvați.

Isaac Asimov