De vreo lună încoace am intrat într-un rabbit hole d-ăsta din care, sincer, nici nu simt că vreau să mai ies. Mi-e bine aici, mersi de întrebare. Este apropo de cărțile de joc. Nu, nu m-am apucat de pariuri, ci am început să mă interesez despre lumea și istoria acestora și a felurilor în care au fost folosite de-a lungul timpului. Ai crede că nu ar trebui să dureze mult această escapadă, dar te-ai înșela amarnic: cu fiecare link pe care dau click, cu fiecare pagină citită despre acestea, descopăr ceva interesant, de care să mă minunez.
Cuprins
Microsoft Windows 95
Apropo de asta, azi o să explorăm fugitiv una din familiile de jocuri de cărți pe care toată lumea o știe, dar puțini o cunosc: cea a jocurilor de Patience. Știu, doesn’t ring any bell, dar foarte mulți dintre noi am făcut cunoștință cu aceasta la primul nostru contact cu un calculator, unul pe care era musai să avem un Windows 95 sau 98. Nu aveam internet pe el, dar aveam MS Paint și câteva jocuri, și ne era de ajuns. Iar cel mai cunoscut dintre ele era fără dar și poate:
Demn de menționat că deși noi ne referim la joc când spunem Solitaire (pentru că așa era trecut în Windows), numele se referă de fapt la întreaga familie de jocuri. Vezi tu, deși în Europa aceasta e cunoscută drept Patience, în SUA sau Canada oamenii vorbesc de Card Solitaire sau Solitaire. Ce aveam noi pe monitor în anii ‘90 era de fapt Klondike, un joc foarte cunoscut și apreciat din familia Patience. Și totuși, povestea lui nu începe (și nici nu se termină) cu Microsoft.
Din ce știm până acum, este foarte posibil ca originile acestei familii de jocuri de cărți să fie germane sau scandinave, iar prima oară când e menționată în vreo lucrare serioasă despre jocuri de cărți e în antologia Das neue Königliche L’Hombre-Spiel din 1788. Dar probabil cea mai interesantă ipoteză e că originile sale ar avea legătură cu cartomanția.
Astfel, prima oară când apare menționat în lucrări scrise e la scurt timp după ce au fost dezvoltate etalările pentru cartomanție prin 1765. (În sfârșit, o aplicabilitate reală a ghicitului în cărți.) Legătura devine mai evidentă în momentul în care aflăm că în limbile daneză și norvegiană, numele acestei familii de jocuri este kabal(e), adică “cunoaștere ascunsă”. Având în vedere ideea de etalări, este foarte probabil ca Patience să fi fost inițial pur și simplu o tentativă de a ghici viitorul “în glumă”: adică o persoană făcea jocul ăsta ca să vadă dacă o acțune de-a sa va avea succes, iar dacă persoana respectivă câștiga jocul, atunci răspunsul era favorabil.
Ceva mai mult decât un puzzle
În eseul său Patience – Playing-card solitaires, David Parlett își începe discursul întrebând “este Patience cu adevărat un joc sau doar un puzzle glorificat?”. O întrebare justă, având în vedere că ideea de joc implică un soi de competiție între niște jucători.
Unii nu numai că nu sunt convinși de ideea că ar fi un joc, ci chiar privesc cu un ușor sictir pe cei care se îndeletnicesc cu așa ceva, cum ar fi Captain Crawley, care scria în cartea sa The Card Player’s Manual (1876) că:
“Jocurile pentru un singur jucător sunt copilărești și simpliste, și nu merită să fie învățate. Când un om este redus la a juca cărți de unul singur, mai bine se dă bătut.”
Ouch! Poate să spună Captain Crawley ce o vrea, dar nu putem nega succesul acestora, cea mai bună dovadă fiind însăși varietatea și multitudinea lor. În mod clar prezintă ceva atractiv, din moment ce chiar și în ziua de azi vezi jocuri de Patience pe monitoarele și mesele a milioane de oameni. Eu însumi am stat ieri vreo 3 ore jucând Pyramid și Klondike (ambele fac parte din această familie). În cuvintele lui David Parlett:
“Patience este echivalentul mental al joggingului; scopul său este de a-ți tonifia creierul și de a-l scăpa de moleșeala mentală.”
În esență un joc de Patience este simplu: ai pe masă niște cărți de joc alese în mod aleatoriu, aranjate într-un anumit tipar. În Pyramid, de exemplu, 28 de cărți de joc sunt aranjate în formă de piramidă. În Crazy Quilt (care folosește două pachete de 52 de cărți) acestea sunt aranjate în formă de țesătură, ca o pânză.
Apoi, jucătorul trebuie să aranjeze și să colecționeze cărțile de joc într-o anumită ordine. În Klondike trebuie să le organizezi mai întâi după tiparul suită neagră-suită roșie, în mod descrescător, de la Rege la As. În Pyramid poți să iei din pachet și de pe masă doar două cărți care însumează 13.
Dacă vrei să îți încerci online mâna la oricare dintre acestea, ai aici niște linkuri:
Alte jocuri de Patience care te-ar mai putea interesa sunt FreeCell, Empress of India, Quadrille, Four Seasons, Forty Thieves, Acme, Alhambra, Royal Marriage și altele. (Apropo, în featured image de la această postare este înfățișat jocul numit Clock.)
Numai că dacă intri în horă, trebuie să te înarmezi și cu răbdare (“patience”, haha, știi?), deoarece există o posibilitate foarte reală în care să nu poți câștiga sau termina un astfel de joc. De exemplu, în cartea Hoyle’s Rules of Games, Philip D. Morehead spune că șansele de a câștiga un joc de Klondike e cam de 1 din 30, în timp ce din Jupiter Scientific aflăm că un jucător priceput poate câștiga în jur de 189 din 442 de jocuri (43%).
Acuma, e adevărat că pentru a câștiga jocurile de Patience trebuie să ai parte și de niște noroc: acesta își spune cuvântul (unul dur, apăsat și decisiv) când vine vorba de cum sunt dispuse cărțile la începutul jocului. De exemplu, am avut jocuri în care toate cărțile de 7 erau dispuse pe masă și la fel și trei din cărțile cu 6 (6+7=13) în așa fel încât nu le puteam combina ca să le scot de acolo. Și totuși, opinie, nu aș zice că e un joc cu noroc atât de pronunțat precum Piticot, de exemplu, deoarece are în componență ceea ce numim input randomness unde jucătorul ia decizii și își formează strategia după ce hazardul și-a spus cuvântul, spre deosebire de output randomness (ca în Piticot sau Monopoly), unde jucătorul face acțiunea sau ia decizia, iar apoi hazardul prea frâiele. Ce vreau să spun e că deși norocul își spune cuvântul când vine vorba de inițializarea jocului, priceperea jucătorului și abilitatea de a vedea anumite tipare în acel tipar poate face o diferență enormă.
Mă joc de unul singur
Nu am fost niciodată atras de Klondike cât am avut Windows 95 sau 98, pentru că mi se părea un joc plictisitor la modul cel mai crunt. Și totuși, zilele trecute s-a produs declicul (it clicked!): e adevărat, familia de jocuri Patience nu e chiar pentru oricine, pentru că lipsește elementul ăla social, competiția cu o altă persoană (deși există astfel de jocuri și pentru două persoane!), dar în același timp este un exercițiu mental atât de bun, o ocazie de a-ți întări acel pattern recognition și acele problem solving skills.
Eu zic că dacă până acum nu te-a pasionat acest tip de jocuri, să îi (mai) dai o încercare, ai de ales dintre zeci și zeci de variante. În orice caz, un lucru e cert: lumea cărților de joc se dovedește în continuare a fi una bogată în opțiuni și povești interesante, așa că ne merită clar atenția.
