Scântei

Cu greu îți poți imagina că jocurile sau curiozitățile de petrecere îi pot învăța ceva pe oameni. Ok, beer pong o fi distractiv, dar nu se așteaptă nimeni ca peste 50-100 de ani cineva să laude tentativa ta de a nimeri un pahar plin cu bere cu o minge de ping-pong și cum ai dus la descoperirea termopractufilității doar făcând asta. Sunt doar niște jocuri de petrecere, nu poți să ai și nici nu trebuie să ai pretenții de astfel de chestii. E aproape stupid.

Atmosferă electrizantă

Pe la începutul secolului al XVII-lea, petrecerile se țineau la fel cum se țin astăzi: multă mâncare, multă muzică, multă băutură, multă vorbăraie. Despre o astfel de petrecere ne vorbește o anecdotă, o petrecere la care a participat un conte austriac. Cum te mai saturi de mâncare, băutură, muzică și vorbăraie, la această petrecere a fost invitat și un iluzionist care (la fel ca mulți iluzioniști ai vremii) i-a uimit, și distrat deopotrivă, toată noaptea pe invitați cu diverse trucuri. Iată ce făcea:

Trucul numărul 1 – De încălzire

Acesta punea niște pene pe masă, după care freca o baghetă de sticlă cu o batistă de mătase. În momentul în care iluzionistul apropia bagheta de pene, acestea se ridicau în aer și zburau în sus, către baghetă. Și ăsta nici măcar nu era cel mai bun truc al lui.

Trucul numărul 2 – Micile șocuri

Apoi iluzionistul punea mâna pe un generator Hauksbee (inventat de Francis Hauksbee), care era doar un soi de borcan (sau o sferă goală) din sticlă, și îl învârtea cu ajutorul unei manivele. Astfel, borcanul se freca de palma iluzionistului. După aia, în momentul în care se desprindea de generator, el atingea o persoană, dându-i un mic șoc electric, spre amuzamentul ei.

Trucul numărul 3 – Marele final

Dar cel mai bun truc era păstrat pentru final: iluzionistul punea un pahar de cognac pe masă și se întorcea la generatorul Hauksbee, ca să se încarce din nou. Apoi venea la pahar (apropia arătătorul de el) și cu un mic arc electric aprindea cognacul din pahar, care lua foc.

Acest iluzionist, împreună cu mulți alții ca el, se autointitula “electrician”. Așa se numeau toți cei care fuseseră cuprinși de această nouă nebunie și erau interesați de acest fenomen numit electricitate. Fenomenul era cunoscut sub o formă sau alta încă din Antichitate: egiptenii vorbeau în texte din 2580 î.E.n despre “Tunătorii din Nil”, niște pești care dădeau șocuri electrice și erau considerați protectorii altor pești din râu. Grecii știau că dacă freci o baghetă din chihlimbar cu niște material textil sau blană, puteai obține mici șocuri sau să atragi pene de pasăre. Se jucau deja cu electricitatea statică.

Ce e aia electricitate?

William Gilbert este primul care a folosit termenul electricus, care însemna “din chihlimbar”, referindu-se la puterea de atragere a acestei pietre prețioase. Termenul provine din latinescul electrum (chihlimbar), provenit din grecescul ἤλεκτρον – elektron (chihlimbar). Se speculează că și cuvântul grecesc provine din cuvântul fenician elēkrŏn, care înseamnă lumină strălucitoare.

Interesul pentru electricitate fost revitalizat și aprofundat la începutul secolului al XVIII-lea, pentru că a coincis cu apariția iluminismului. E ironic, însă, că la început doar iluzioniștii erau interesați de generatorul lui Hauksbee și ce putea face el. Oamenilor de știință de atunci nu le păsa. Și chiar așa: de ce le-ar păsa de un truc de petrecere? O baghetă de sticlă care atrage pene? Serios? Ce puteai studia la el și ce beneficiu ar fi putut aduce? Din fericire, erau totuși o mână de savanți interesanți de acest nou fenomen. În cele din urmă, după cum observați, dacă vă uitați în sus, în jos, stânga, dreapta, a fost o mișcare inteligentă ca cineva să studieze un amărât de truc de petrecere. A schimbat lumea pentru totdeauna. Îți poți imagina acum lumea fără electricitate? Nici eu.

Dar să nu ne lăsăm duși de val. Într-adevăr, câțiva oameni de știință ai vremii s-au apucat să studieze mai atent electricitatea. Dar erau abia la început și erau o grămadă de probleme și bătăi de cap. De exemplu, știam că putem crea curent electric oricând, cu un generator Hauksbee, dar el dispărea imediat. Cum puteam face să păstrăm curentul ăla electric?

Pune-i capac!

Abia începusem să ne jucăm cu electricitatea, după ce am ignorat-o o bună parte din istoria noastră. Francis Hauksbee însuși (cel care a inventat generatorul Hauksbee de care am vorbit mai sus) nu dădea doi bani pe invenția sa și nici măcar nu i-a trecut prin cap ce revoluție a stârnit. Cumva, istoria științei e plină de momente de genul ăsta. În cazul de față, electricitatea era fix ca tipul ăla pe care îl cunoști de la grădiniță, nici nu l-ai observat că există, dar acum ți-a picat cu tronc și fix când vrei să te combini, afli dezamăgită că nu știi nimic despre el. Cam așa erau și oamenii de știință din secolul al XVIII-lea: habar n-aveau ce e electricitatea asta, ce îi place să facă, dacă preferă Control sau Kristal și dacă preferă vin sec sau demisec. Așa că au început să speculeze.

Ei se gândeau că dacă electricitatea e un fel de fluid care curge, cam ca apa, atunci poate o poți stoca în același fel. Prin 1746, în Olanda, Pieter van Musschenbroek s-a dus în laboratorul său și a început să gândească toată chestia asta la rece și la propriu. Așa că a luat un generator Hauksbee, de care a legat capătul unui cablu conductor. Celălalt capăt era pus într-un borcan din sticlă, în care a turnat niște apă, borcan care era pus pe niște material izolator. Apoi a început să dea la manivela generatorului Hauksbee, în încercarea de a turna electricitate din el în borcan, via cablu conductor. Din păcate, oricât se spetea el să dea la manivelă. Electricitatea nu voia să rămână în borcan.

Errare humanum est. O expresie care este în general spusă cu un aer de resemnare. Ai făcut-o de oaie, te simți nasol, iar acum încerci să te consolezi cumva. Dar niciodată n-a fost spusă cu un aer mai vioi și mai binedispus ca în ziua în care Pieter van Musschenbroek a intrat din nou în laborator și a făcut ditamai boacăna. Vezi tu, el se chinuia de ceva timp cu borcanul ăla nenorocit, și tot nu reușea să stocheze electricitate. Probabil azi era mai aiurit, poate avea probleme, poate era mahmur, poate era îndrăgostit. Cert e că de data asta a făcut greșala să dea la manivela generatorului în timp ce ținea borcanul într-o mână. După ce a încărcat electric borcanul, a atins capacul lui (care avea un capăt din metal) cu mâna cealaltă. A văzut stele verzi.

Van Musschenbroek tocmai primise șocul vieții lui, adică se electrocutase. În propriile cuvinte:

Este un nou și teribil experiment pe care vă sfătuiesc să nu îl încercați vreodată. Nici eu, care am trecut prin asta și am supraviețuit prin mila Domnului, nu l-aș mai face pentru întreg regatul Franței.

Firește, n-a mai pus mâna, dar a continuat să experimenteze. Și-a dat seama că borcanul ăsta putea să țină electricitate în el pentru mai multe ore, chiar zile. Pieter van Musschenbroek reușise să stocheze electricitate într-un borcan, iar borcanul ăsta era primul condensator electric din istorie. A primit numele de Leyden jar, în cinstea orașului în care s-a făcut descoperirea.

Electricitatea pusă sub papuc

Următoarea descoperire care ne-a onorat cu prezența sa și-a făcut apariția tot în Europa, dar de data asta cu binecuvântarea unui personaj de pe continentul American. Înconjurat de o aură de misticism, superstiție și magie, fulgerul era un alt fenomen misterios al vremii. Benjamin Franklin (băiatul de stă pe banconta de 100$) se cam săturase de asta. Era un om rațional, și avea de gând să explice prin intermediul rațiunii acest fenomen aparent divin. Așa că a propus un experiment (nu, nu ăla cu zmeul) pe care nu l-a făcut niciodată.

L-au făcut, în schimb, francezii. Vezi tu, francezii erau mari fani Benjamin Franklin, pentru că omul avea niște politici anti-britanice foarte incisive (statele americane fiind o colonie britanică ce încerca să își obțină independența, iar francezii…să fim serioși, când s-au înțeles francezii cu britanicii?), așa că au decis să facă ei experimentul pentru el. Pe 23 Mai 1752, într-un sătuc la nord de Paris, numit Marly la Ville, avea să se scrie istorie. George Louis Leclerc (cunoscut în toată Franța drept Comte de Buffon) și Thomas François Dalibard au ridicat în curtea casei lui Dalibard o prăjină de metal de vreo 13 metri, din care au pus un capăt în interiorul unei sticle goale de vin (imagine that), care acționa ca un borcan Leyden (stoca electricitate). Franklin se gândea că fulgerul avea să coboare în sticla de vin, ghidat de prăjina de metal, unde va fi prins și stocat. Acum trebuia să vină furtuna.

Și n-au așteptat mult. Pe 23 Mai, la ora 12:20, fulgerul a lovit capătul prăjinei. Unul din asistenți, simțind că lipsea tragedia în toată povestea asta, a fugit către sticlă. Cum s-a apropiat, o scânteie a sărit din metal către mâna lui, cu un pocnet puternic și un miros de sulf. Tipul tocmai își arsese mâna. Cu toate acestea, scânteia a dat de gol fulgerul: acum știau clar că fenomenul ăsta mistic era fix aceeași chestie cu electricitatea produsă de om. Natura fusese cucerită, însăși mânia lui Dumnezeu fusese adusă sub controlul omenirii. Electricitatea era o forță a naturii care abia aștepta să fie exploatată.

Și asta nu-i tot!

În ziua de azi borcanul Leyden s-a transformat în condensatorul electric, care se găsește peste tot. Ele ajută să echilibreze supratensiunea dintr-un circuit, protejând componentele sensibile.

Acestea sunt începuturile relației noastre cu electricitatea. De aici a început totul: de la un simplu truc de petrecere și de la o greșeală, ea a ajuns să ne domine viața. Firește, povestea nu se termină aici, iar de la borcanul Leyden până la laptopul pe care îl bagi în priză a fost cale lungă, presărată cu alte greșeli, alte urcușuri, alte coborâșuri și câteodată chiar cu niște lupte de-a dreptul murdare (Thomas Edison vs. Nicola Tesla), care sunt cel puțin la fel de interesante. Trebuie doar să deschizi Wikipedia. Distracție plăcută.