“The known is finite, the unknown infinite; intellectually we stand on an islet in the midst of an illimitable ocean of inexplicability. Our business in every generation is to reclaim a little more land.”
Suntem curioși. Suntem curioși din naștere. Vrem să știm cine e persoana aia care tot zâmbește la noi în timp ce noi stăm într-un leagăn. Vrem să știm ce e cu ființa aia mare cu blană care scoate din când în când niște sunete stridente. Vrem să știm de unde vin copiii. Vrem să știm ce e focul, de ce ne arde și de ce nu izbucnește din orice. Vrem să știm ce este dincolo de Pământ. Vrem să știm ce e dincolo de Sistemul Solar. Suntem curioși.
Așa că în toată ingeniozitatea noastră care încape în cutia craniană, n-am stat degeaba și am început să căutăm diverse explicații pentru lucrurile care ne înconjoară. Cerul a fost întodeauna cel mai misterios, încă de când am ridicat privirea către el. Atât de misterios încât l-am făcut Casa zeilor noștri, cei care credeam că ne-au creat. Soarele era (în mitologia greacă) un zeu, Helios, care era într-un car tras de patru cai. Luna, cel mai apropiat obiect ceresc pe care îl puteam vedea cu ochii noștri, era Selene, care, la fel ca Helios, era într-un car tras de doi cai albi. Cometele, când apăreau, erau niște semne divine care aduceau mari schimbări, dar mai tot timpul rele, cu precădere războaie.
Atât puteam, pe vremea aia. Nu ne ducea capul mai mult. Dar în nici un caz nu ne-am dat bătuți și am rămas fideli curiozității noastre ieșite din comun. Astfel, când am hotărât că proprii ochi nu mai sunt de ajuns pentru a vedea și a explica minunile de pe cer, ne-am pus mintea la încercare și am inventat telescoapele. Deși există niște povești care susțin că au apărut mai devreme de atât, știm cu certitudine că primele telescoape au fost inventate de Hans Lippershey și Zacharias Janssen. De asemenea (deși este o credință adânc înrădăcinată în mintea colectivă): nu, nu Galileo Galilei a inventat telescopul. Dar (bineînțeles că e un “dar”) a adus îmbunătățiri majore telescopului inventat de Hans Lippershey și Zacharias Janssen.
Primele telescoape apărute, erau refractoare (a.k.a lunete a.k.a. telescoape cu lentile), ulterior au apărut și primele telescoape reflectoare (sau newtoniene a.k.a. telescoape cu oglinzi, deoarece Isaac Newton este inventatorul acestui tip de telescop). După cum vedeți, n-am stat locului. Clar, erau mai slabe ca un telescop de amatori din ziua de azi. Și totuși, Galileo a descoperit planeta Saturn cu ale sale inele (pe care inițial le-a confundat cu alte planete. Ulterior, Christian Huygens, folosind un telescop mai puternic, a descoperit că inelele sunt de fapt inele.) și ai săi sateliți cu o lunetă, iar multe alte descoperiri importante au fost făcute cu astfel de telescoape.
Că tot am ajuns în domeniul telescoapelor, dacă nu te-ai plictisit deja, una din cele mai mari greșeli (o greșeală foarte populară) este să crezi că telescopul apropie un obiect. Nu, telescopul nu apropie (oricum e irelevant lucrul ăsta, fiindcă vorbim de distanțe de la miliarde până la trilioane de trilioane de trilioane de Kilometri). În schimb, telescopul strânge lumină. Deoarece obiectele din spațiu sunt foarte slabe, rolul telescopului este de a strânge cât mai multă lumină. De aceea, pentru a vedea Nebuloasa lui Orion e mai ok să te uiți printr-un telescop cu o apertură (diametrul obiectivului, lentila sau oglinda principală) de 130mm, decât cu ochiul liber al cărei pupile au o apertură de maxim 9mm: pentru că este “culeasă” mai multă lumină.
Mno, ca să nu ai în față doar un zid de text, hai să îți arăt cum se vede Saturn printr-un telescop de amatori cu apertura de 130mm (cum e ăsta, de care am și eu), în condiții bune:
Următoarea fotografie este de-a planetei Jupiter:
Nu ești impresionat? Sigur, nu se compară cu fotografia asta a lui Saturn sau fotografia asta a lui Jupiter, făcute de Hubble. Dar totul se schimbă în momentul în care îți dai seama la ce te uiți, ce vezi de fapt și de ce se vede cum se vede.
Gândește-te că în momentul în care te uiți într-un telescop, acesta reușește să prindă și să strângă toți fotonii emiși sau reflectați de corpul la care te uiți. Fotonii aceia (care alcătuiesc lumina) sunt doar pentru tine. Aceștia au pornit dintr-o stea sau nebuloasă, au călătorit mii, zeci de mii, sute de mii, milioane de ani lumină ca să ajungă în cele din urmă în ochii tăi.
Și apropo de lumină. Se știe că lumina are o viteză finită de 299.792 Km/s (în vid), așa că ea nu călătorește prin spațiu instant. La fel ca un glonț tras dintr-o pușcă: acesta nu ajunge instant la destinație, ci durează ceva timp. Pentru noi, aici, nu face sens să ne gândim că luminii îi ia timp ca să ajungă la destinație. Cum adică să ajungă la destinație? Apeși pe întrerupător și instant se face lumină. Dar nu, lumina, la fel ca orice altceva din Univers, călătorește, are nevoie de timp. Așa că, în momentul în care te uiți la o stea, o vezi de fapt cum arăta în trecut. Lumina de la ea a pornit acum ceva timp și abia acum a ajuns la ochii tăi. Telescopes are time machines and astronomy is real history. În cazul în care nu simți deja cum te încearcă un fior, am să repet: când te uiți pe cer, la o planetă, la o stea, la o nebuloasă, orice, o vezi cum arăta cândva în trecut.
- Luminii de la Soare îi trebuiesc 8 minute să ajungă la Pământ;
- lumina Soarelui reflectată de Jupiter are nevoie de 35-52 de minute să ajungă la Pământ;
- lumina Soarelui reflectată de Pluto are nevoie de cam 5 ore și jumătate ca să ajungă la Pământ;
- luminii emise de Galaxia Andromeda (cea mai apropiată galaxie de noi, care se poate vedea și cu ochiul liber și cu binoclul) îi trebuiesc 2,5 milioane de ani ca să ajungă la noi. Dacă te-ai uita în seara asta la Galaxia Andromeda, lumina (fotonii) care ar ajunge la ochii tăi și-a început drumul acum 2,5 milioane de ani, când Homo Habilis cutreiera Pământul, iar oamenii moderni încă nu existau.
Punctul culminant este această fotografie:
Hubble Extreme Deep Field este o fotografie făcută de Telescopul Hubble și publicată de NASA, rezultatul a 10 ani de expunerere prelungită în centrul constelației Fornax. Galaxiile din această imagine sunt, în prezent, cele mai îndepărtate obiecte pe care a reușit să le vadă omenirea vreodată (din punct de vedere optic).
Galaxiile galbene și roșii sunt cele mai îndepărtate. Luminii pornite de la acestea i-au trebuit 13,2 miliarde de ani ca să ajungă la noi. Galaxiile albe și albastre sunt ceva mai apropiate, iar luminii pornite de la acestea i-au trebuit până 5 miliarde de ani ca să ajungă la noi. Această fotografie a surprins Universul la doar câteva sute de milioane de ani de la “nașterea” sa. Noi, niște ființe insignifiante de pe o particulă de praf din Univers, din colțișorul nostru, am reușit să surprindem imagini cu primele “momente de viață” ale Universului în care trăim. Fiindcă suntem curioși.
“We find them smaller and fainter, in constantly increasing numbers, and we know that we are reaching into space, farther and farther, until, with the faintest nebulae that can be detected with the greatest telescopes, we arrive at the frontier of the known universe.”
You must be logged in to post a comment.