“Îmi place de tipul ăla, are umor” este o frază pe care ai mai rostit-o cu privire la mine. Nu are rost să negi. Bine, fie, poate în privința altei persoane. Dar care este motivul pentru care acea persoană are umor? De ce avem un simț al umorului? De ce ne place umorul? De ce ne face să ne simțim atât de bine?
După cum am mai spus-o în nenumărate rânduri, motivul pentru care avem anumite trăsături comportamentale ca specie nu este niciodată pur și simplu “d-aia” și bineînțeles că umorul nu face excepție de la această regulă. Avem umor și ne place umorul, râdem singuri sau împreună cu alți oameni cu un motiv bine înrădăcinat în creierul nostru de milioane de ani de evoluție. Simplu spus, dacă umorul și râsul nu ar fi contribuit la supraviețuirea speciei noastre, efectiv nu le-am fi avut.
Anatomia umorului
Una din explicațiile de bază e că râzi atunci când se întâmplă ceva neașteptat, care te surprinde. Aceasta se numește teoria incongruenței (nepotrivirii). Gândește-te la ultimul banc la care ai râs și o să îți dai seama că urmează un tipar. Uite aici un exemplu:
Cineva sună la ușă, iar bărbatul deschide.
Moartea, în fața lui, îi spune:
– Am venit după viața ta!
Bărbatul o strigă pe nevastă-sa:
– Viața mea, pe tine te caută!
- Mai întâi ți se creează niște așteptări: vine Moartea după bărbat și îi spune că îi dorește viața. Experiența (din ce știi tu despre Moarte ca entitate, cum este ea înfățișată în cultură și în folclor) îți spune că bărbatul ar trebui să fie înfricoșat și, dacă e posibil, să se milogească de Moarte să îl mai lase să trăiască o zi. Așteptările tale sunt întemeiate pe o anumită logică;
- Dar apoi vine poanta (care are darul de a-ți întoarce logica la 180°), în care omul nostru spune ceva total neașteptat, bazându-se pe un joc de cuvinte. Ăsta este momentul în care începi să râzi.
Ce se întâmplă mai departe? Creierul își clădește propria logică, propria sa viziune asupra lumii din jurul său. În momentul în care îi spui bancul de mai sus, el are niște așteptări care îi sunt înșelate. Brusc, logica aia de care se ține creierul cu dinții nu mai are sens! Ăsta-i momentul în care se creează tensiune, iar creierul scapă de aceasta râzând și scăpând de stresul acumulat. Râsul este un mecanism homeostatic prin care este redusă tensiunea psihologică.
În plus, în momentul în care ți se dezvăluie poanta, mai râzi dintr-o cauză: tocmai ai învățat un lucru nou, pentru că în momentul acela creierul învață o nouă logică, găsește un nou fir logic. Este foarte fericit că a reușit să învețe ceva nou și râde. Numai că odată ce a învățat ceva, dacă mai dă iar de acel ceva, nu mai prezintă o noutate. De aceea când auzi un banc de mai multe ori, nu mai râzi la fel de mult ca prima oară, pentru că deja i-ai învățat logica.
Dar atunci de ce nu râzi cu gura până la urechi de fiecare dată când înveți ceva nou? Păi uite, de exemplu, știi de simbolul % (la sută), dar nu o să râzi când înveți de simbolul ‰ (la mie). De ce? Pentru că ți se pare totuși logic. Pică în limitele așteptărilor tale, ți se pare oarecum logic că următorul pas e să mai punem un zero pe undeva.
Antiglumele (antijokes) sunt un alt exemplu de nepotrivire în așteptări:
De ce a traversat puiul strada?
Ca să ajungă pe partea cealaltă.
În funcție de cum îți este livrat acest banc este foarte posibil să te aștepți la ceva neașteptat. Ești pregătit, știi că e un banc, oricare ar fi poanta, o să fie ceva neașteptat. Dar nu! Concluzia bancului este ceva total banal. Absolut banal. Și tocmai aici este umorul: te aștepți la ceva neașteptat, ceva care să nu fie sub nici o formă banal, dar se întâmplă fix opusul.
Exagerarea
Umorul, însă, nu este clădit doar pe așteptări înșelate, ci și pe exagerări comportamentale sau fizice. Astfel, o poză cu cineva vorbind la telefon nu este haioasă, dar o poză cu cineva vorbind la un telefon de 10 ori mai mare decât în mod normal este haioasă.
De asemenea, un video cu cineva mâncând normal un sandwich de mărime normală nu este haios, dar un video cu cineva chinuindu-se să mănânce un sandwich minuscul este foarte haios.
Chestia asta merge și la oameni: dacă te uiți atent la Mister Bean și felul în care este îmbrăcat o să vezi că sacoul este mai mare decât ar trebui să fie, iar pantalonii de costum sunt mai scurți decât în mod normal. Chestia asta e haioasă. Te face să râzi.
Exagerările de comportament funcționează la fel: cineva foarte copilăros într-un birou de oameni serioși sau un clovn foarte foarte serios într-un circ sunt ambele niște premise pentru umor.
Slapstick-ul și suferința
După incongruență și exagerare, mai avem un al treilea stâlp important pe care stă umorul: suferința cuiva.
Bine, nu te gândi la suferință reală, ci la niște mici nenorociri, la ghinion. Iar lucrul ăsta este cel mai evident în umorul slapstick (care este și cel mai vechi). Când alunecă cineva pe o coajă de banană, după ce te asiguri (nu conștient) că persoana aceea este în regulă, începi să râzi.
Practic, te bucuri că nu te afli în locul ei. Așa funcționează toate filmele alea mai vechi cu Stan și Bran sau Buster Keaton și chiar și astea mai noi cu Mr. Bean sau Blackadder. Fie că e vorba de nenorocire psihică sau fizică, chestia asta ne face mereu să râdem. Slapstick-ul este cea mai întâlnită formă de comedie.
Acuma normal că există excepții de la regulă. În funcție de educație, vârstă și cultură, un banc o să ți se pară haios sau nu, asta-i altă poveste. Dar în majoritatea cazurilor o să găsești că umorul este susținut de acești trei stâlpi:
- Incongruența (nepotrivirea)
- Exagerarea
- Nenorocirea cuiva
În documentarul Laughing Matters, Rowan Atkinson spune că un obiect sau o persoană poate să genereze umor în trei feluri:
- Comportându-se într-un mod neobișnuit;
- Aflându-se într-un loc neobișnuit;
- Fiind de mărimea nepotrivită.
Totul e frumos și bine
Acum 2-4 milioane de ani a apărut tipul de râs de care am vorbit mai sus, care apare când dăm de ceva haios. Este foarte probabil ca acesta să fi apărut înaintea limbajului (chiar și în ziua de azi, copiii râd înainte să învețe să vorbească, iar copiii născuți surdo-muți sunt capabili să râdă), fiind rodul gâfâitului în timp ce primatele se băteau în joacă. Acest tip de râs arăta că “totul e în regulă în momentul de față”, că toate nevoile de bază erau satisfăcute, iar acum era numa’ bine să explorezi, să te joci, să socializezi.
Filozoful John Morreall speculează că râsul a apărut ca reacție de ușurare în momentul în care niște strămoși de-ai noștri au scăpat de o situație periculoasă. Dar cel mai important, acesta arăta (și încă arată, deși nu ești conștient de asta) că totul era în regulă și că existau noi oportunități de a învăța ceva.
După cum spune Matthew Gervais (care a publicat în anul 2005 un studiu științific despre umor și râs în jurnalul științific Quarterly Review of Biology, împreună cu David Sloan Wilson):
[Râsul] semnalează că a apărut o noutate și îi recrutează și pe alții pentru a se juca și a explora cognitiv, emoțional și social această noutate și implicațiile ei.
Este o treabă profund socială. Da, se întâmplă să râzi și singur, dar cel mai des o faci când ești însoțit de cineva. Creează o legătură între membrii unui grup, poate dezvolta creativitatea, poate ridica moralul. Și totuși, umorul apare și atunci când totul nu merge chiar foarte bine. În momentul acela el este folosit pentru a putea face față unei situații neplăcute, de a detensiona situația. Mai ales că s-a dovedit că duce la un număr scăzut de hormoni ai stresului (precum cortizolul și epinefrina), crește nivelul de endorfine și că mărește numărul de celule ce produc anticorpi, ducând la un sistem imunitar mai puternic.
Apropo de treburi sociale, după cum ne spun tot Matthew Gervais și David Sloan Wilson, la un moment dat în istoria evoluției noastre a apărut un alt fel de râs. Nu ăla care apărea când se întâmpla ceva haios, ci un râs apărut la comandă. Pe măsură ce oamenii s-au dezvoltat cognitiv și comportamental au învățat să mimeze râsul, pentru a se putea folosi de avantajele sale. Râsul mimat a ajuns să fie un mod de a manipula pe alții, uneori pentru scopuri mutual benefice, alteori pentru scopuri mult mai mârșave. În cuvintele lor:
[Acest tip de râs] a început să apară în contexte agresive, agitate și ierarhice, cu scopul de a semnala, de a face pe plac, de a manipula, de a batjocori.
După cum vezi, toată treaba cu umorul și râsul este mult mai complicată decât ai crede, atât de complicată încât gelotologii (oamenii de știință care studiază râsul) mai au multe necunoscute. Și, uite, vechea poveste: cine ar fi crezut că râsul și umorul pot fi atât de interesante?
You must be logged in to post a comment.