Cât de real e un unicorn?

“Indienii Orsaeni vânează un fel de primată care are tot corpul alb, precum și un animal feroce numit Monoceros, care are capul unui cerb, picioarele de elefant și coada de porc mistreț, în timp ce restul corpului e ca al calului; scoate un sunet foarte jos și are un singur corn negru înalt de doi coți, care iese din mijlocul frunții sale. Animalul ăsta, se spune, nu poate fi prins viu.” – Pliniu cel Bătrân vorbind despre Unicorn

Oricât de dubios ți-ar părea, fragmentul de mai sus nu este luat din vreo carte obscură de criptozoologie și nici din vreo culegere de basme. De fapt textul ăsta aparține capitolului 31 al cărții cu numărul VIII din enciclopedia Historia Naturalis (Istoria Naturii). A fost publicată între anii 77 și 79 e.n. și este o lucrare atât de importantă, încât a devenit un model pentru orice enciclopedie care avea să apară de atunci și până în prezent (a fost prima care a citat sursele, de exemplu). Pliniu cel Bătrân este recunoscut ca fiind unul din cei mai importanți exponenți ai filozofiei și istoriei naturale (istoria naturii însăși este de fapt fizică, biologie și chimie fără metoda științifică) și n-a apucat să își termine enciclopedia, pentru că a murit brusc și pe neașteptate în 79 e.n, pe motiv de eruptoză acută a vulcanului Vezuviu (care a măturat orașul Pompei).

Historia Naturalis este foarte importantă pentru omenire ca enciclopedie, deși se vorbește în ea despre unicorni, manticore, dragoni, șerpi basilisc, sfincși, etc. Și nu e vorba doar de cartea asta. De-a lungul istoriei, din Antichitate până în Evul Mediu și în prezent, s-a tot vorbit de ciclopi, manticore, grifoni și unicorni (printre multe alte creaturi mitologice) care erau considerate cât se poate de reale. În ziua de azi știm că sunt doar niște plăsmuiri ale imaginației noastre bogate. Dar oare au vreo fărâmă de adevăr? Oare nu există nici o șansă ca ele să fie sau să fi fost vreodată reale?

 Mâncători de oameni

“Ctesias ne informează că prin Etiopia există un animal căruia el îi spune manticoră; are trei rânduri de dinți, care se potrivesc unul cu celălalt ca dinții unui pieptene. Fața și urechile de om, cu ochi de azur, sunt de culoarea sângelui. Are corpul unui leu și o coadă ce se termină în țepi, ca cea a unui scorpion. Vocea sa se aseamănă cu uniunea sunetului de flaut cu al trompetei; este de o rapiditate excesivă și se dă în vânt după carnea de om.” – Pliniu cel Bătrân, Historia Naturalis, cartea VIII, capitolul 30

În fragmentul de deasupra, Pliniu cel Bătrân îl citează pe Ctesias, un medic care a trăit prin secolul al V-lea î.e.n, și vorbește despre manticoră, o creatură fantastică ce era cunoscută și ca lăcusta carnivoră. O puteai găsi foarte ușor prin Persia, dacă aveai ghinion, și făcea fix ce spune Pliniu cel Bătrân: mânca oameni. Nu era un job, era mai degrabă un hobby. Cel mai nasol e că putea să tragă către tine cu țepii otrăvitori (nu ți-am spus că erau otrăvitori, nu?), ca niște săgeți. Singura ta șansă în momentele alea era să știi o rugăciune extraordinar de bună și să speri că nu o să te bâlbâi.

Bine, acum vorba fie între noi, probabil nu a fost cea mai bună idee să îl citeze pe Ctesias, pentru că ăsta a trăit cu aproape 500 de ani înaintea lui Pliniu cel Bătrân și oricum nu prea era istoric, ci mai degrabă medic. Dar cam așa făceau istoricii ăștia ai antichității când vorbeau de creaturi fantastice și multe alte chestii: fără să se ridice de pe scaun și să viziteze locurile cu pricina, ci mai degrabă din auzite. Și uite așa au ajuns să vorbească de manticoră ca o certitudine și alți oameni serioși precum Aristotel. În cele din urmă, prin secolul al II-lea e.n, grecul Pausanias s-a gândit că poate manticora chiar nu există și că probabil e un tigru bengalez. Mai ales că nimeni nu a găsit vreo manticoră până în momentul respectiv. După cum vezi în imaginea de mai sus, explicația asta nu a convins pe toată lumea, așa că până la sfârșitul Renașterii oamenii încă erau siguri că există manticore.

Și totuși, cea mai bună explicație în momentul de față e că manticora era de fapt un tigru bengalez. Nu te simți dezamăgit, însă, pentru că oricum este un animal fascinant. Carnivor prin excelență, el este cea mai numeroasă subspecie de tigru, deși este amenințat cu dispariția: până în 2011, populația totală de tigri bengalezi era de vreo 2500 de indivizi cu trend ascendent, deci există speranță.

Dacă îl lași să crească frumos și nu îl iei trofeu deasupra șemineului, tigrul bengalez poate ajunge la 325 Kg și 320 cm (adică vreo 3 metri) lungime. Ai crede că îi e tare greu să se miște grațios prin junglă și să prindă ceva, la cât de mare e, dar să fim serioși. Doar vorbim de o felină. Poate să se furișeze cu toate cele 325 Kg ale sale până aproape de pradă mai frumos și silențios decât o faci tu când vii acasă beat și încerci să faci să nu observe părinții. Bine, îl ajută foarte mult și camuflajul: tigrul are blana portocalie pentru a se putea confunda cu ierburile și praful de pe pământ. Dar chiar și așa ar ieși imediat în evidență ca ditamai bila portocalie, dacă n-ar avea și dungile negre. Ele au rolul de a “rupe” portocaliul și de a-l face pe tigru să fie și mai greu de observat. Majoritatea animalelor sălbatice nu văd culori și dimensiuni la fel de bine ca oamenii, așa că un obiect cu o singură culoare este mult mai ușor de văzut. Pentru unele animale, dungile negre arată ca niște umbre, oferindu-i tigrului un atu imbatabil.

 Paznicii aurului

“Iar grifonii indienilor și furnicile etiopienilor, deși au forme diferite, au același rol, din câte știm; pentru că în fiecare țară sunt, conform poveștilor poeților, paznicii aurului și devotați recifurilor de aur din țările respective.” – Flavius Philostratus, Viața lui Apollonius din Tyana

E destul de puțin probabil să nu fi auzit până acum de grifon. Este una din cele mai cunoscute creaturi mitologice ale Evului Mediu și se găsește în diverse legende persane și egiptene încă din anul 3000 î.e.n, deși cele mai cunoscute legenede cu grifoni datează mult mai târziu și sunt din mitologia grecească.

Povestea spune că grifonul a apărut din încrucișarea unui leu cu un vultur, astfel are cap, aripi și picioare de vultur (cele din față), iar restul corpului este de leu. Era considerat a fi regele tuturor creaturilor (excluzând oamenii, firește). Fiind fructul pasiunii unei creaturi terestre și al unei creaturi zburătoare, era adesea văzut în cultura creștină ca un simbol pentru Iisus. De aceea sunt găsiți sculptați pe multe biserici. În principal, însă, ei sunt cunoscuți ca fiind paznicii comorilor, după cum ai văzut în citatul de mai sus.

Chiar dacă există povești persane și egiptene cu grifoni încă din 3.000 î.e.n, Herodot (cunoscut ca Părintele Istoriei, ăla care a zis că dacii sunt cei mai viteji dintre traci, afirmație cu care se bat în piept toți dacopații din anul de grație 2016) a fost primul care a făcut cunoscută lumii această creatură majestică. El este cunoscut ca fiind părintele istoriei, dar “dovezile” despre grifoni le-a obținut ducându-se în Sciția (din Ucraina până în Asia centrală de azi) unde a vorbit cu nomazii de acolo, care i-au detalii despre locurile în care poți găsi grifoni. Practic, toată documentarea lui Herodot consta din poveștile unor nomazi și probabil un “să mor io de nu-i așa”.

Dar uite că deși e o creatură mitologică, se prea poate ca grifonul să aibă drept corespondent un animal real care a existat odinioară pe Pământ: Protoceratops. Adrienne Mayor a sugerat că este foarte posibil ca grifonul să aibă ca sursă scheletele de Protoceratops găsite în Antichitate de nomazii care minau aur în Sciția (mai exact în munții Altai și Tian Shan). Dacă te uiți la un craniu de Protoceratops, o să vezi niște asemănări.

Având în vedere că aceste schelete se găsesc în regiunea Mongoliei și Chinei lângă foarte multe depozite de aur de la munții din împrejurimi, nu-i de mirare că se credea că sunt paznicii comorilor. Deși este o ipoteză care pare să explice foarte bine originea acestei creaturi, sunt destui oameni de știință care o contrazic.

Protoceratops a trăit prin Cretacic (acum 75-71 milioane de ani) prin zona Mongoliei. Avea cam 1,8 metri înălțime și ducea o viață comme ci, comme ça, pentru că era foarte mic și exista mereu riscul să devină fast food pentru carnivorii mai mari. Perioada în care a trăit el a fost ultima eră a dinozaurilor (chiar dacă el n-a apucat să vadă sfârșitul ei), timp în care au apărut florile, iar insectele au proliferat. Existau și mamifere, dar erau cam de mărimea unor șoareci și erau forțate să trăiască ascunse prin văgăuni ziua, ca să nu fie mâncate de dinozauri. Asta era lumea în care trăia grifonul, o lume în care înca nu existau comori care să fie păzite de el.

 “Dați-mi și mie un corn, vă rog.”

Unicornul este superstarul creaturilor mitologice. Dacă e careva care citește postarea asta și n-a auzit de el până acum, eu îmi vând domeniul și hostingul ălora de la Efemeride. N-ai cum să nu fi auzit de el. Deși relatările despre unicorni au apărut încă din Antichitate (vezi primul citat de la începutul postării), legenda și-a luat cu adevărat avânt în timpul Evului Mediu și Renașterii (după descrieri ale unor oameni din trecut precum Aristotel și Iulius Cezar, care, totuși, nu erau specialiști și se bazau pe poveștile altora), îmbinându-se cu elemente din creștinism.

Astfel, în Evul Mediu unicornul era cel mai adesea reprezentat ca fiind un soi de capră, ca un soi de măgar sălbatic, dar cel mai des ca un cal alb și inocent (la fel ca mine și ca tine, înainte să descoperim Internetul). Era un animal feroce care putea să cauzeze o grămadă de probleme și nu se lăsa prins cu una-cu două, dar oamenii știau o șmecherie: o legendă pornită din Antichitatea târzie, dintr-un bestiar numit Physiologus spunea că un unicorn poate fi prins doar cu ajutorul unei fecioare, adică al unei virgine. Procedeul a fost descris mai târziu de Leonardo da Vinci într-unul din caietele sale:

“Unicornul, prin lipsa sa de cumpătare și neștiind să se controleze, din cauza dragostei pe care o poartă pentru fecioare uită de ferocitatea și sălbăticia sa; lăsând deoparte toată teama sa, se va duce la o domnișoară ce stă și va adormi cu capul în poala ei, moment în care vânătorii îl prind.”

După cum am spus, legenda unicornului era bogată în simbolistică religioasă, iar toată chestia asta și-a atins apogeul cu Vânătoarea Unicornului, o serie de șapte tapițerii (dintre care și imaginea de mai sus) probabil țesute în Bruxelles sau Liège, care au ca temă și simbolistică patimile lui Iisus (dacă privești din perspectiva creștină) și povestea iubiților înșelați (dacă privești din perspectivă păgână, ca să îi zicem așa).

Praf de unicorn

Prin secolul al XVI-lea era la fel de greu ca în secolele precedente să găsești pe cineva care să fi văzut pe bune un unicorn, dar asta nu însemna că nu puteai găsi un corn de unicon.

Puteai găsi liniștit de vânzare coarne de unicorni, care să te protejeze de diverse otrăvuri și să te lecuiască de orice boală aveai. Cererea era foarte mare, iar prețurile erau pe măsură. Puteai găsi corn de unicorn măcinat și făcut pulbere, pe care îl puteai combina cu alte medicamente.

Firește, dacă te gândeai să îți cumperi așa ceva, erai tras pe sfoară la modul grav: acest fabulos corn de unicorn era de fapt un colț de narval, o balenă medie ca mărime care are un dinte foarte lung ce seamănă cu un corn.

Deși nu s-a găsit niciodată vreun schelet de unicorn și nici nu a fost văzut vreodată vreun exemplar viu, avem o idee destul de bună despre care ar putea fi sursa de inspirație a acestui animal mitologic. De fapt sunt mai multe idei, dar una din cele mai bune este cea care îl implică pe Elasmotherium. Ăsta era o specie de rinocer care se simțea ca acasă în stepele din zona Eurasiei. El aducea un pic a cal, numai că avea un corn imens în frunte. S-a sugerat că deși a dispărut odată cu toate celelalte mamifere uriașe (Megafauna) la sfârșitul ultimei ere glaciare, este foarte probabil ca el să mai supraviețuit un pic, astfel încât să conviețuiască pentru o scurtă perioadă de timp cu proaspăt apăruții Homo Sapiens.

Astfel, după mai multe întâlniri interspecii, au rămas în memoria colectivă și în legendă. De exemplu, s-a găsit prin Kazahstan un craniu de Elasmotherium, care a fost datat cu carbon în 2015 ca având vreo 30.000 de ani. În aceeași zonă s-au descoperit cranii de oameni care au vreo 45.000 de ani, fapt care arată că oamenii și turmele de elasmotherium au conviețuit pe același teritoriu timp de mii de ani. (După cum am spus, aceasta n-ar fi singura explicație pentru originea legendei unicornului, așa că pe restul le poți citi direct pe Wikipedia.)

 Spiritul focului

“Salamandra, un animal de forma unei șopârle și cu un corp plin de picățele, nu iese niciodată afară, ci doar în timpul ploilor abundente și dispare imediat ce acestea se opresc. Acest animal este atât de rece încât poate stinge focul imediat ce intră în contact cu el, la fel cum face și gheața. El scuipă o subtanță lăptoasă, iar orice parte a corpului omenesc este atinsă de ea își pierde părul și arată de parcă ar fi afectată de lepră.” – Pliniu cel Bătrân, Historia Naturalis, cartea X, capitolul 86

Animalul pe care îl descrie aici Pliniu cel Bătrân chiar există. Se știa de salamandră încă din Antichitate, se știa de salamandră și în Evul Mediu, în Renaștere nu se uita nimeni dubios la tine dacă vorbeai de ea, iar în ziua de azi e ușor dubios să nu știi ce-i aia salamandră.

Cu toate acestea, asta nu i-a împiedicat pe oamenii din Antichitate și din Evul Mediu să îi atribuie tot felul de puteri magice, de care bietul animal sigur nu era (și încă nu este) capabil. După cum ai văzut în citatul de mai sus, salamandra era un animal care nu numai era rezistent la foc, dar putea să îl și stingă în doi timpi și trei mișcări. Ea este menționată și în Talmud ca fiind o creatură ce se naște dintr-un foc ce arde într-un singur loc timp de 7 ani (dubios de specific) și că oricine este uns cu sângele ei este apărat de toate chestiile nasoale pe care ți le poate aduce contactul direct cu focul: adică nu te mai arzi.

Unii chiar spuneau că dacă îți ia foc casa, poți să aduci o salamandră care să te ajute să te uiți neputincios la ea cum arde să stingi focul. În unele cărți alchimice era simbolul sufletului care se ridică la Soare (Lumina Divină). Dar salamandra avea și părțile ei rele: se credea că dacă se suie într-un copac, aceasta va otrăvi întregul copac, cu tot cu fructe. Leonardo da Vinci a scris despre ea (într-un mod mai degrabă alegoric):

“Ea nu are organe digestive și se hrănește doar cu foc în care își reînnoiește constant pielea solzoasă.”

Gânditorii antici erau destul de sceptici, însă, și s-au hotărât să facă niște experimente, să vadă dacă într-adevăr are puterea de a stinge focul: astfel, medicul roman Galen a prins salamandre pe neașteptate (pentru ele), le-a aruncat în flăcări și le-a urmărit până s-au făcut scrum. Salamandrele nu au dat nici un semn de puteri magice.

Dar niște chestii insignifiante precum experimentele n-aveau să oprească norodul din a crede în puterile miraculoase ale acestui animal. Astfel, până în Renaștere, puteai liniștit să cumperi (dacă aveai bani mulți, pentru că prețurile erau ridicate) niște materiale ignifuge care să te apere de foc și care erau realizate din lână de salamandră. Da, exact, am zis lână. Materialul ăsta era folosit de oamenii care lucrau în preajma flăcărilor.

După cum probabil ți-ai dat seama deja, salamandra nu are cum să aibă lână pentru că e un amfibian, iar oamenii erau trași pe sfoară în privința asta; dar aveau baftă, totuși: lâna de salamandră era de fapt azbest, care este material ignifug. Totul a fost o strategie de marketing: vânzătorii și-au dat seama că pot să ceară mai mulți bani, dacă spun că materialul ăsta provine de la legendara salamandră.

Animalul real, pe care îl știm și iubim cu toții, are mai puține superputeri decât îi sunt atribuite în popor, dar e la fel de fascinant. S-a pogorât pe Pământ acum 160 de milioane de ani, la sfârșitul Jurasicului, când dinozaurii încă umblau și erau regi peste tot pe unde apucau. Păsările abia apăruseră și ele, țărmul era acoperit de vaste păduri de conifere și ferigi, iar florile încă nu apăruseră pe Pământ.

Una din subspeciile de salamandră pe care le poți găsi pe glob este salamandra pătată, care se găsește în estul S.U.A. și Canadei. Ajunge cam la 19 cm și are pete galbene pe spate. Petele astea sunt un avertisment care sună cam așa “nici să nu te gândești să mă mănânci, pentru că sunt otrăvitoare” și chiar așa e, ea poate secreta din niște glande din piele o substanță lăptoasă toxică. Își poate regenera o parte din coadă, dintr-un picior, și chiar din creier și cap, deși are nevoie de multă energie pentru a face asta. În general o găsești în pădurile de foioase, unde stă fie sub pământ, fie sub frunzele căzute.

Și de aici vine o parte din legendă: oamenii chiar vedeau salamandrele fugind prin cenușă. Micilor amfibieni le place la nebunie să hiberneze sub buștenii vechi, bușteni care erau luați de oameni să facă focul în casă. În momentul în care aruncau buștenii în șemineu și le dădeau foc, salamandrele erau trezite brusc și într-un fel tare neplăcut, așa că o luau la goană. Din fericire, mucusul secretat de glandele din pielea lor le ajuta să reziste destul de mult cât să scape din flăcări.

Mucusul de pe salamandră o ajută să își mențină pielea umedă pentru respirație și în reglarea temperaturii interne. De asemenea, o protejează de infecțiile bacteriene și de formarea mucegaiului și are un rol important în reducerea frecării cu apa, când înoată.

 De la mit la realitate

Știu, probabil te întrebi cum este posibil ca niște oameni atât de serioși precum Pliniu cel Bătrân, Herodot și Aristotel să creadă că asemenea creaturi există și cu atât mai mult să și vorbească de ele cu atâta certitudine? Mai ales că de-a lungul timpului, n-au fost singurele creaturi: ar mai fi ciclopii, sirenele, basiliscul și multe altele. Ei, după cum am scris mai sus, ei se documentau despre toate aceste creaturi în majoritatea timpului fără să iasă din casă sau din tavernă, iar dacă vedeau de exemplu o antilopă Oryx cu un singur corn, puteau foarte ușor să o confunde cu un unicorn. Și nu, nu e vorba de faptul că oamenii din trecut erau mai naivi, fenomenul ăsta continuă chiar și în zilele de azi, cel mai bun exemplu fiind domeniul criptozoologiei, o pseudoștiință care este în căutarea diverselor creaturi mitologice: de la Chupacabra până la Bigfoot și Bunnyip.

În secolul XXI, însă, creaturile fabuloase au fost înlocuite cu niște ființe mai apropiate de mentalul colectiv: extratereștrii. Fix asta s-a întâmplat în seara de 21 august 1955, când cinci adulți și șapte copii au venit speriați la secția de poliție din Hopkinsville, afirmând că niște creaturi extraterestre mici au început să le atace casa, dar că au fost ținute la distanță “timp de aproape patru ore” cu arme de foc. Doi dintre adulți au spus că au tras o grămadă de gloanțe în aceste creaturi, dar că nu le-a afectat cu nimic. A doua zi, vecinii le-au spus polițiștilor sosiți la fața locului că cei cinci adulți și șapte copii s-au mutat după ce aceste creaturi s-au întors pe la 03:30 dimineața.

După cum vezi în imaginile de deasupra, cel mai probabil oamenii ăștia s-au isterizat degeaba pentru că este foarte foarte posibil să fi fost de fapt vorba despre niște Bufnițe Vultur, care sunt nocturne, au zborul foarte silențios, ochii galbeni și își apără cuiburile în mod agresiv.

Cel mai interesant la acest caz (care se numește Kelly-Hopkinsville encounter) este că martorilor oculari le-a sărit imediat în minte că aceste creaturi ar putea fi extratereștri. Dacă întâmplarea asta s-ar fi petrecut acum câteva secole, mai mult ca sigur bufnițele ar fi fost confundate cu vreo creatură mitologică, dar nu aici. Era anul 1955, iar farfuriile zburătoare și omuleții verzi erau niște concepte deja adânc înrădăcinate în mentalul colectiv.

Asta ne arată că fenomenul ăsta transcende Evul Mediu și Antichitatea, fiind prezent la fel de puternic în ziua de azi. Creaturile de genul ăsta sunt condiționate de epoca în care trăim și de cultură: înainte de secolul XX, oamenii vedeau demoni și fantome; din secolul XX încoace, oamenii văd extratereștri. Fie că vorbim de bufnițe confundate cu extratereștri sau diverse animale bolnave de scabie/râie confundate cu Chupacabra, suntem la fel de susceptibili în a ne înșela: pe vremuri era din cauză că oamenii nu prea călătoreau prin lume, așa că nu prea știau cum arată un tigru bengalez, azi este din cauză că oamenii nu prea se mai aventurează în afara mediului lor antropic (deși călătoresc mai mult) și nu mai recunosc o grămadă de animale din jurul lor. Adică, uite: să zicem că te afli noaptea la țară, beznă în jur și auzi asta. Oare primul tău impuls ar fi să crezi că este o vulpe sau altceva? O creatură mai sinistră?