2010-2019

În aproximativ două săptămâni se mai termină un an. Pământul a mai făcut un rotocol Soarelui, niște oameni s-au mai certat între ei și în cele din urmă tot nu au reușit să formeze o Alianță Internațională Împotriva Ciulamalei de Ciuperci, lucru care demonstrează din nou că if you want something done right, you have to do it yourself.

Și a mai trecut un an, și au mai trecut zece. În curând se termină deceniul anilor 2010. Prin 2010 blogul ăsta nici măcar nu exista (deși aveam un alt blog pe care scriam în mod regulat) și nici nu aveam vreo tragere de inimă să fac treaba asta cu știința. Nu-mi vine să cred cât timp a trecut de atunci! S-au întâmplat multe în anii 2010, iar știința și cunoașterea speciei umane apropo de Univers a continuat să progreseze și să se dezvolte.

A fost un deceniu plin de evenimente în sfera științifică: unele care au lăsat mască chiar și pe oamenii care nu sunt interesați în mod curent de domeniul ăsta, iar altele ceva mai subtile, care deși nu au stârnit atâta interes, au fost cu siguranță o piatră de hotar în evoluția noastră ca specie. Așa că am decis să trec și eu în revistă (nu neapărat în ordine cronologică) câteva din aceste realizări ale omenirii din anii 2010. Știu, sunt alte publicații mai serioase care au făcut lucrul ăsta mai bine, dar tot nu m-am putut abține. Postarea asta este despre acele realizări care m-au marcat personal și pe care mi le reamintesc (și ți le reamintesc) pentru a retrăi acele momente și bineînțeles pentru a fi siguri că nu le uităm.

Bun, să-i dăm bice.

Ex astris scientia

În ceea ce privește spațiul cosmic, prima jumătate a deceniului a stat sub semnul apei. În 2011 NASA a anunțat că a obținut prin intermediul navei Mars Reconnaissance Orbiter dovezi fotografice ale posibilei existențe a apei în stare lichidă pe planeta Marte; era vorba de niște posibile firicele de apă sărată care curgeau pe marginea craterelor. În cele din urmă în 2015 au confirmat că într-adevăr există apă lichidă pe planeta Marte; deși temperaturile de pe această planetă sunt de multe ori sub 0°C, iar apa în stare lichidă n-ar fi trebuit să existe, prezența sării scade temperatura de îngheț a acesteia. Astfel, apa nu mai îngheață la 0°C, ci la mai puțin de atât.

Obsesia asta cu apa pe Marte este una destul de veche și care, de fapt, precede cu sute de ani Era Spațială. Primii astronomi care au observat planeta prin telescop (printre care și William Herschel) au tras în mod corect concluzia că din moment ce are calote glaciare și nori, atunci cu siguranță are și apă. Unii astronomi precum Giovanni Cassini erau convinși, însă, că din cauza temperaturilor foarte scăzute, ar fi mai degrabă vorba de gheață din CO2. De ce ne intrigă atât de mult ideea de apă pe Marte? Pentru că, din ce știm până acum, viața nu poate exista fără prezența apei lichide, iar noi trebuie să aflăm răspunsul la întrebarea “este viața de pe Pământ singura viață din Univers?”. Astfel, fiind planeta vecină, devine un subiect de studiu absolut irezistibil: este aproape, are apă în stare lichidă, poate găsim ceva.

Firește, nu am rămas blocați doar pe Marte: din 2013 încoace a fost descoperită apă în stare lichidă sub suprafața Europei (satelitul natural al planetei Jupiter, și de fapt se pare că e vorba de un întreg ocean), dar și sub suprafața altor sateliți precum Enceladus (în 2015 a fost confirmată existența unui ocean), Titan, Ganymede și pe planeta pitică Pluto. Firește, este foarte posibil să nu fie nevoie strict de apă în stare lichidă ca să se formeze viața, dar în momentul de față este unul din cei mai importanți indicatori și d-aia ne ținem cu dinții de el.

În altă ordine de idei, în deceniul ăsta am continuat să călătorim prin spațiu. Bine…nu chiar noi, de fapt niște roboți pe care i-am trimis să străbată în lung și lat Sistemul Solar. În 2012, după o călătorie de câteva luni, roverul Curiosity a ajuns pe Marte, ajutându-ne să descoperim apa aia de care vorbeam mai devreme în timp ce-și trăgea cele mai tari selfie-uri.

În 2014, nava Rosetta (trimisă de European Space Agency) însoțită de landerul Philae a ajuns la cometa C67P/Churyumov-Gerasimenko după o lungă călătorie de aproximativ 10 ani. A fost lansată pe 2 martie 2004, cu puțin timp înainte să fac 15 ani. Nu prea mă interesa pe mine treaba cu explorarea spațială (nici nu cred că aveam internet în casă) și din fericire nici nu au stat ESA și Rosetta cu sufletul la gură să vadă ce părere am apropo de misiunea asta. Astfel, pe 12 noiembrie 2014 l-au trimis pe Philae pe suprafața cometei. Micuțul lander devenise astfel primul obiect creat de om care călărea o cometă prin spațiu. O cometă. Chestia aia care până acum 100-200 ani era privită ca ceva imaterial, un semn ce prevestea nenorociri, în nici un caz un lucru palpabil, un bulgăre uriaș de gheață și praf ce străbătea Sistemul Solar.

În 2015 am descoperit o nouă planetă. Bine, știam de ea de o grămadă de vreme, dar pentru întreaga omenire s-a simțit ca și cum am fi descoperit-o pentru prima oară, pentru că din anumite puncte de vedere chiar o vedeam pentru prima oară. Pe 14 iulie 2015, nava New Horizons trimisă de NASA a ajuns la planeta Pluto după o călătorie de 9 ani și ceva. A fost un moment de cotitură pentru explorarea spațială pentru că în zilele acelea noi ăștia care eram în viață am devenit primii oameni din istorie care au văzut fotografii de aproape cu Pluto. Da, după cum am spus, știam de Pluto, și îi făcusem niște fotografii cu Hubble, dar erau pur și simplu niște fotografii de la depărtare ale unui disc vag. Acum, pentru prima oară în istorie ne puteam delecta cu suprafața lui Pluto văzută în cele mai mici detalii și chiar cu munții săi de gheață. Până la data respectivă puteam doar să ne imaginăm cum arată suprafața acesteia.

Vești de la mare depărtare

Sigur, e drăguț că am făcut niște descoperiri în propriul Sistem Solar, dar de aproape 100 de ani omenirea a început să studieze serios și ce se află dincolo de acesta. Dacă stai să te gândești un pic, este aproape miraculos cum am ajuns să aflăm despre și să înțelegem niște lucruri care se petrec la miliarde de ani-lumină distanță de noi (nici nu mă mai obosesc să transform în kilometri că sunt câteva trilioane și trilioane).

În 2016 oamenii de știință au detectat două găuri negre intrate în coliziune una cu cealaltă aflate la peste un miliard de ani-lumină distanță de noi. Mai precis, au detectat urmele lăsate de această coliziune, cu numele de unde gravitaționale. Albert Einstein a prezis că dacă două obiecte supermasive s-ar ciocni unul cu celălalt, ar trebui să cauzeze niște unde în spațiu-timp dar credea că ar fi prea slabe ca să le observăm de pe Pământ. Ce să vezi! Oamenii de știință au dezvoltat instrumente noi și mai bune și au reușit să le detecteze. Din nou, aflate la peste un miliard de ani-lumină distanță de noi.

Ba mai mult, pe 10 aprilie 2019, fix la finele deceniului, omenirea a fost tratată regește cu ceva care până atunci era exclusiv de domeniul științifico-fantasticului (și mă trec fiorii de fiecare dată când mă gândesc la asta): prima imagine a unei găuri negre. Această fotografie a fost făcută de o serie de radiotelescoape (Event Horizon Telescope) și nu a fost făcută în spectrul vizibil, ci în radio. Gaura neagră cu pricina se află în centrul galaxiei M87, aflată la 54 milioane de ani-lumină distanță de noi. Este extrem de greu să supraestimezi cât de importantă este această imagine pentru știință și pentru noi, o specie de primate aflată pe o mică planetă albastră care pot detecta obiecte aflate la distanțe pe care nici nu ni le putem imagina.

Deschidere

Deceniul ăsta a fost, de asemenea, unul în care agențiile spațiale din întreaga lume au avut o deschidere fără precedent față de public. Indiferent că vorbim de NASA, ESA, JAXA, ROSCOSMOS sau altele, acestea au încercat în mod activ să aducă oamenii mai aproape de spațiul cosmic. Măcar la figurat, dacă nu la propriu.

Toate acestea au conturi de Instagram, Facebook și Twitter pe care postează regulat. Ba au chiar și pentru diversele misiuni, precum Rosetta. Cât s-a desfășurat aceasta, existau două conturi de Twitter: unul pentru nava-mamă Rosetta și unul pentru landerul Philae, iar de multe ori aceștia comunicau între ei.

Nici Stația Spațială Internațională nu se lasă mai prejos: postează zilnic fotografii sau video-uri live cu astronauții din interiorul acesteia care uneori au atins chiar un statut de rockstars (precum Chris Hadfield, Samantha Cristoforetti și Scott Kelly).

Și nu numai! În tot acest deceniu nu am fost lăsați doar să privim pasivi la toate întâmplările și pățaniile oamenilor și roboților aflați în spațiu. Ba chiar am fost invitați să participăm la diverse evenimente extraordinare. Doar un exemplu din multe altele: ziua de 19 iulie 2013 a rămas în istorie ca Ziua în care Pământul a zâmbit, când nava spațială Cassini care se afla prin preajma planetei Saturn s-a întors către Pământ și i-a făcut o fotografie. Nu contează cine ești și unde erai în momentul ăla, sigur apari și tu în fotografie. Carolyn Porco (unul din liderii echipei care se ocupau cu această misiune) a făcut un apel la oamenii de pe internet să își facă un selfie la ora 21:27 UTC (cred că 00:27 ora României) când Cassini avea să facă fotografia cu Pământul și să trimită pozele către echipa ei pentru a le pune într-un mozaic. Scopul acestui apel (și ale altor evenimente care au avut loc cu această ocazie) a fost de a sărbători viața de pe Pământ și realizările omenirii în ceea ce privește explorarea spațială.

Dă click aici și uită-te la fotografie cu zoom in, ca să vezi toți oamenii care fac cu mâna lui Saturn și care zâmbesc. Este înduioșător chiar.

În iulie 2015, NASA a încurajat publicul să intre pe un site făcut de ei care îți arăta la ce oră din zi lumina de pe Pământ este la aceeași intensitate ca lumina de pe Pluto la “prânz”, când primește cea mai multă lumină de la Soare. Și uite așa am aflat și eu că pe Pluto nu e tot timpul întuneric beznă cum te-ai așteptat (din cauza depărtării față de Soare), ba chiar ai putea citi lejer o carte la anumite ore, fără să apelezi la lămpi sau lanterne.

De ce este foarte importantă această deschidere a agențiilor spațiale către public? Pentru că așa ajungem să înțelegem mai bine ce fac, de ce fac ce fac și ajungem să conștientizăm locul nostru în Univers, cine suntem, ce putem face și unde ne îndreptăm. Până la urmă nu e vorba de astronomie aici, dacă te pasionează sau nu, ci despre noi.

Harder, better, faster, stronger

Bineînțeles că am dedicat o bună parte din articol astronomiei, pentru că este domeniul care mă fascinează cel mai mult, dar asta nu înseamnă că în alte domenii nu am avut parte de pietre de hotar care, fără exagerare, au schimbat sau vor schimba cursul speciei noastre.

Ai putea spune că anul 2012 a fost anul fizicii, odată cu descoperirea bosonului Higgs. Unul din marile mistere ale Universului este de unde până unde are materia masă? Peter Higgs și François Englert speculau că ar fi vorba de un câmp numit câmpul Higgs asociat cu o particulă fundamentală numită bosonul Higgs. Problema era că acestea erau doar niște chestii ipotetice. Ei știau că trebuie să existe o astfel de particulă, pentru că altfel Universul nu ar fi avut masă, iar noi nu am fi existat, dar cum după cum bine știm, un fenomen nu devine adevărat doar pentru că cineva s-a gândit la el, era nevoie de niște dovezi care să confirme aceste speculații. Așa că după o muncă de cercetare dusă timp de mai multe decenii, în iulie 2012 a fost descoperit bosonul Higgs prin intermediul lui Large Hadron Collider de la CERN.

În altă ordine de idei, în acest deceniu omenirea a făcut noi pași hotărâți spre a-și lua destinul în propriile mâini. Între 2012 și 2015 a apărut metoda de editare a genelor, numit CRISPR (mai exact CRISPR-Cas9), care ne permite să scoatem, adăugăm sau să modificăm secțiuni întregi de ADN. Înțelegi? Este vorba despre modificarea a însuși codului ascuns în măruntaiele celulelor noastre, cel care se află la baza a tot ceea și cine suntem. Din 2012 încoace, oamenii de știință au editat ADN de țânțari, ciuperci și șopârle, printre altele. Este imposibil de supraestimat cât de mult ne va schimba dezvoltarea acestei proceduri, mai ales în contextul bolilor genetice.

Și apropo de luat destinul în propriile mâini: în 2010 au avut loc două teste clinice pentru prevenire a infecției HIV care au avut succes, în 2011 vaccinul RTS,S împotriva Malariei a intrat în faza a III-a a testelor clinice, în 2015 a fost dezvoltat un vaccin împotriva Ebolei, iar în 2016 un studiu a aflat că vaccinul VSV-EBOV este între 70 și 100% eficient împotriva virusului Ebola, în 2019 studiile pe medicamentele împotriva Ebolei numite REGN-EB3 și mAB114 au oferit rezultate promițătoare, sporind dramatic rata de supraviețuire a pacienților. Și nici n-am vorbit de cancere: au apărut noi terapii împotriva diverselor tipuri de cancer care, deși încă în faza de studii clinice, s-au dovedit a fi promițătoare.

Capul sus, privirea înainte

Știu, știu că urmează acum torentul de “dar, Alex, ai uitat să vorbești de X sau Y”. Nu, n-am uitat. Dar pur și simplu s-au întâmplat atâtea lucruri în toți anii ăștia! După cum ai văzut nici nu am vorbit de tehnologie (de rachetele reutilizabile ale lui Elon Musk, de noul sector privat al călătoriilor spațiale, de Inteligența Artificială etc.), pentru că aș mai fi lungit articolul o grămadă și nici nu sunt un mare fan al împărțitului unui text mare în mai multe postări. Așa că aia e.

Da, după cum era de așteptat, știința și tehnologia nu au stat locului în toți acești ani. Au mers înainte cu încredere, cu suișuri și coborâșuri, câteodată și cu niște pași înapoi, dar nu s-a oprit. A fost un deceniu care ne-a schimbat pentru totdeauna în moduri mai mult sau mai puțin subtile.

Acuma, ce facem cu aceste descoperiri? Să nu uităm că știința este o unealtă: îți dă un ciocan, dar nu te obligă neapărat să îți faci o casă sau să-i dai în cap cuiva cu el. Asta ține de noi, oamenii. Oare editarea genelor din ADN va duce la crearea unor super-soldați mașini de ucis sau ne va oferi nemurirea (sau măcar o viață lipsită de grijile oferite de boli)? Nu știm. Ține de noi. La asta trebuie să lucrăm concomitent cu noile descoperiri științifice. Cert este că și în pragul celui de-al treilea deceniu al secolului XXI al mileniului 3, am rămas la fel: aceleași primate curioase care vor să știe cine sunt, unde sunt și cum funcționează Universul în care se află. De aici încotro?