Board games și Mântuire

“Păi mai ești tu de d-astea? Om de vârsta ta?”

Dacă aș avea câte un leu pentru fiecare dată când am auzit chestia asta, aș avea destui bani să cumpăr întregul stoc de Activity și Monopoly din țară, ca să nu le mai cumpere nimeni. Ideea că board game-urile ar fi strict pentru copii este încă bine înrădăcinată în cultura noastră, deși în ultimii ani s-au mai relaxat mentalitățile de genul. Bine, oricum vorbim și de niște disonanță cognitivă: jocuri precum Poker, Rummy, Macao, Table, Șah, Go, deși sunt tot board games, nu sunt privite ca fiind pentru copii. Probabil cu cât arată mai anost, cu atât e mai pentru adulți. Dar dacă ne încumetăm să ne aventurăm pe niște tărâmuri necunoscute și lăsăm deoparte preconcepțiile de tot felul, vom descoperi că board game-urile nu numai că nu sunt doar pentru copii, ci în realitate chiar au fost și încă sunt esențiale pentru dezvoltarea noastră ca civilizație și ca specie.

De ce ne jucăm?

Neotenia este un termen peste care este puțin probabil să fi dat de-a lungul vieții, dar este realmente unul din lucrurile alea care te fac om. Ea este întârzierea sau încetinirea dezvoltării fiziologice (sau somatice) a unui organism (în general animal), adică practic este păstrarea de caracteristici juvenile ale unei specii.

Homo sapiens sapiens (omul modern) este o specie neotenică, adică a reținut la maturitate niște caracteristici apărute în copilărie. Cel mai ușor vedem asta fizic. Dacă te uiți la un pui de cimpanzeu, o să vezi că acesta are fața plată, dar până ajunge la maturitate fața i se lungește. În schimb, puiul de om are și el fața plată, la fel ca cimpanzeul, dar această caracteristică este păstrată până în stadiul maturității. Omul, ca specie, este un copil. Așa, vorbind mai metaforic, spre deosebire de alte specii de animale din sălbăticie, noi nu am mai ajuns să ne maturizăm.

Bineînțeles, omul nu este singura specie care prezintă caracteristici neotenice, iar cele mai evidente exemple sunt câinii și pisicile. Aceste două animale atât de dragi nouă prezintă niște caracteristici neotenice evidente atât fizic (forma capului), cât și comportamental. De exemplu, lătratul la câini. În natură se întâmplă foarte rar ca un lup matur să scoată sunete pe gură, aceștia preferând să comunice prin limbajul corpului. Puii de lup, în schimb, latră destul de des. După cum ne spune Gordon Grice în cartea The Red Hourglass: Lives of the Predators, câinele se pretează perfect societății omenești datorită dorinței sale infantile de afecțiune constantă, lucru care ne face și pe noi să îi iubim. De asemenea, își păstrează supunerea față de autoritate, specifică stadiului juvenil, lucru numa’ bun pentru noi.

Revenind la noi, făcându-ne o specie mai copilăroasă, Evoluția ne-a făcut mai slabi fizic decât celelalte primate, ne-a dat o față fără păr, ochi mai mari, dinți mai mici, dar ne-a mai dat ceva. Un lucru pe care nu îl vezi: nevoia de a ne juca.

În natură doar puii diverselor animale se joacă, iar lucrul ăsta este de o importanță vitală: când se joacă, puii nu o fac chiar așa nitam-nisam, ci se antrenează pentru viața reală (să vâneze, să scape de prădători etc.), să supraviețuiască. Fiind o specie neotenică, omul a luat joaca din copilărie și a prelungit-o până la maturitate și chiar senectute. Bineînțeles, și alte specii neotenice precum câinii și pisicile se joacă la maturitate, dar combinația asta de joacă plus creier baban ne-a ajutat să le depășim cu mult și să facem niște lucruri cu adevărat interesante. Pentru noi a fost esențial să învățăm să ne jucăm și la maturitate. Așa că am inventat o grămadă de jocuri.

Sporturile sunt cel mai evident exemplu. Uită-te la fotbal: ce rost are să dai cu piciorul într-o minge, ca să o bagi într-o poartă? Are, pentru că îți antrenezi corpul să dobândească o anumită condiție fizică și le arată și altora (eventual unor potențiali parteneri) că ai această condiție fizică. Bineînțeles, nu se gândește Messi la asta când dă cu piciorul în beșică, dar în esență despre asta e vorba.

Tabla de joc

Dar board game-urile? Ele ce rost au? Specia umană are un creier care este setat să strângă constant informații și să învețe lucruri, e un veritabil burete de informații. Astfel, un board game, un joc care ne antrenează mintea, ne permite să ne adaptăm la diverse situații (și nu fizic, ci conceptual, să ne facem diverse planuri și scenarii) ce pot apărea și să avem mai multe șanse de supraviețuire.

Omenirea se tot joacă board games încă din Antichitate, începând cu Câini și Șacali din Egipt (2135-1986 î.e.n.) și Jocul Regal din Ur din Mesopotamia (circa 2600-2400 î.e.n) și continuând cu multe altele: romanii se jucau Duodecem Scripta, Terni Lapilli (X și 0) și Latrunculi, grecii jucau Petteia, chinezii se jucau Go, iar mai târziu aztecii jucau Patolli.

De multe ori chiar era serioasă treaba. De exemplu, în lucrarea sa Republica din aprox anul 380 î.e.n, Platon îi compara pe adversarii lui Socrate cu niște “jucători slabi de Petteia, care sunt încolțiți în cele din urmă și imobilizați de cei mai inteligenți”. Aristotel spunea că “un cetățean fără stat poate fi comparat cu o piesă izolată dintr-un joc de Petteia”. După cum vezi, grecii din antichitate puneau mare preț pe capacitatea oamenilor de a juca acest joc de strategie. Paul Milliman ne spune în eseul Games and Pastimes (din cartea Handbook of Medieval Culture, Vol. 1, a lui Albrecht Classen) că Petteia (numit și Polis) a folosit de Aristotel în mod metaforic pentru a explica faimoasa lui afirmație că omul este un animal politic.

Cartea jocurilor

În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, Alfonso X al Castiliei, Galiciei și Leonului, mare amator de board games, a delegat curtenii care lucrau în scriptoriumul său să scrie “Libro de los Juegos” (“Cartea jocurilor”). Această lucrare a fost terminată în 1283 și este un tratat despre trei tipuri de jocuri: unul de iscusință (șah), unul de noroc (zaruri) și un al treilea joc care le combină pe ambele (table), fiind și cea mai timpurie descriere de care știm ale acestor trei jocuri. Cum era obiceiul pe atunci, acestea sunt discutate și dintr-o perspectivă astronomică și astrologică, mai pe finalul cărții.

În Libro de Juegos se vorbea destul de mult despre șah, incluzând peste 100 de probleme și variante ale acestui joc. De exemplu, în carte Alfonso descrie versiunea numită “ajedrex de los quatro tiempos” (“șahul celor patru anotimpuri”), care se juca între 4 persoane, reprezentând un conflict între cele patru elemente de bază din alchimie și cele patru umori. Piesele erau mutate dând cu zarurile. De asemenea, sunt descrise mai multe reguli pentru diverse jocuri din familia tablelor.

Tot în Libro de los Juegos sunt descrise unul din cele mai populare jocuri de noroc din Evul Mediu, numit Zara (bănuiesc că ai ghicit deja cu ce se juca) și Alquerque de Tres (o versiune din Evul Mediu al lui X și 0).

Libro de los Juegos este unul din cele mai importante documente pentru studiul istoriei board game-urilor (domeniul care studiază board games se numește ludologie), pentru că nu doar că ne oferă niște indicii importante despre cum se jucau precursoarele multor jocuri populare în ziua de azi, ci e și o fereastră către cultura și societatea acelor vremuri, ilustrațiile acestei cărți dezvăluind o bogată complexitate culturală, socială și religioasă.

Toate-s vechi

Revenind la preconcepția că board game-urile sunt strict pentru copii, vei fi foarte surprins că multe jocuri pe care le găsești în ziua de azi pe rafturile magazinelor de jucării au o istorie bogată de sute de ani. Cum ar fi ăsta:

Nu te supăra, frate! este board game-ul pe care îl ştie tot românul, dar şi germanii care-l numesc Mensch ärgere dich nicht! sau italienii care-i zic Non t’arrabbiare (toate care fac aluzie la faptul că există riscul ca cel puțin unul din jucători să rămână bosumflat). Însă în ţările anglofone poartă numele de Ludo (nume şi joc patentat în Anglia în 1896) sau Parcheesi (în America de Nord).

Nu te supăra, frate! provine dintr-un joc mult mult mult mai vechi. Este vorba de Pachisi, un joc din secolele IV-VI care a luat naștere, fireşte, în India. El însuşi este o variantă a unui alt joc numit Chaupar (tot din India și este jucat și în prezent), care era jucat de Împăraţii Moguli precum Jalaluddin Muhammad Akbar. De fapt, împăratului Akbar îi plăcea atât de mult să joace Chaupar, încât a transformat curtea palatului său din Fatehpur Sikri într-o imensă tablă de joc, iar piesele erau femeile din haremul său sau diverși sclavi. Chaupar se găseşte şi în textul vedic Mahabharata, unde care se vorbeşte despre cum Shakuni se foloseşte de Chaupar pentru a-şi învinge inamicul, Yudhisthira.

Joacă pentru a-ți salva sufletul

Când jocurile nu se ocupau să te formeze fizic și să te antreneze pentru viața asta, aveau grijă să te formeze spiritual și să te pregătească pentru viața de apoi. Eventual să te ajute și la mântuire.

Senet este unul din cele mai vechi board games de care știm (datează încă din cca. 3100 î.e.n) și, deși nu-i înțelegem regulile foarte bine, știm că jucătorii aruncau cu niște bețe ca să vadă câte spații să-și mute pionii pe tablă. Jocul reprezenta călătoria lui ka (esența vieții) către viața de apoi. Astfel, pe parcurs, jucătorii întâlneau piedici și chiar se puteau încurca și bloca unul pe celălalt.

Un alt joc cu o istorie foarte bogată, pe care l-ai mai jucat cu siguranță, este Snakes and Ladders (sau Chutes and Ladders) și e extraordinar de simplu: ai un zar cu șase fețe cu care dai ca să vezi cât te miști pe tablă. Dacă nimerești la baza unei scări, urci până în capul ei, iar dacă nimerești pe capul unui șarpe, cobori până unde i se termină coada. Scopul este să ajungi la ultima căsuță a tablei (numărul 100).

Originile sale se găsesc prin India secolului al II-lea î.e.n, jocul numindu-se pe atunci Mokshapat sau Moksha Patamu. Scopul lui era să educe copiii în spiritul tradițiilor jaine și hinduse, în special despre karma și kama (destinul și dorința). Mecanicile jocului îl învățau pe copil conceptul de destin prin intermediul datului cu zarul, iar dorința era reprezentată de șerpi și scări.

Jocul educa și în ceea ce privește ciclul karmic: ultimul pătrat reprezenta moksha (“eliberarea”) de la samsara (“ciclul morții și renașterii”). Jucătorul ajungea aici urcând pe scări (care reprezentau renașterea în forme superioare de viață, rezultatul faptelor bune) sau cădea pe alte pătrate din urmă alunecând pe șerpi (care reprezentau renașterea în forme inferioare de viață, rezultatul faptelor rele). Ulterior acest joc a fost adus în Anglia de coloniștii secolului al XIX-lea cu ușoare modificări (fără învățăturile sale morale și religioase).

Chiar și în Evul Mediu (din nou, ne spune Paul Milliman în eseul Games and Pastimes) jocurile erau omniprezente și puteau fi folosite pentru a ilustra diverse metafore, ce puteau fi folosite în numeroase scopuri simbolice. Jocurile erau folosite de către liderii religioși și seculari pentru a instrui în diverse lecții intelectuale și morale. Trendul ăsta a continuat și în secolele următoare: de exemplu în 1843 a apărut în SUA board game-ul numit The Mansion of Happiness, inspirat din moralitatea creștină puritană. Acesta se baza pe ideea că faptele bune și virtuțile creștine asigurau fericirea și succesul în viață. Tabla de joc avea o pistă în formă de spirală cu mai mult sau mai puțin de 66 de spații care reprezentau virtuți sau vicii. Puritanismul era atât de pronunțat chiar și în mecanicile jocului încât pionii nu erau mișcați prin datul cu zaruri (asociate cu Satana și pariurile), ci prin învârtirea unui soi de titirez.

Scorul final

Bineînțeles, componenta reconfortantă (ideea că jocurile sunt folosit pentru a relaxa) a fost cea mai importantă de-a lungul istoriei. Chiar și în ziua de azi cele mai vizibile beneficii ale jocului (că vorbim de sporturi, board games sau videogames) sunt relaxarea și socializarea, care nu sunt deloc de lepădat. (Motivul principal pentru care sunt atât de pasionat de board games este componenta lor socială.) Dar asta-i doar la suprafață. Board game-urile nu sunt doar pentru copii și nu sunt doar pentru nerds, cum mai umblă vorba. Board game-urile sunt ale întregii specii umane, satisfăcând una din nevoile noastre esențiale: nevoia de a învăța. Jucând, învățăm despre lumea din jurul nostru și totodată învățăm să punem la cale strategii pentru a ne descurca mai ușor în viață, deși nu conștientizăm asta.

De exemplu, când joci Coloniștii din Catan, în tura ta ai de ales: construiești cu 1 lemn și o cărămidă un drum acum sau păstrezi resursele pentru o carte specială, poate dobândești un beneficiu mai mare? Orice ai alege să faci, în acel moment acea alegere nu are nici o consecință serioasă, dar te antrenează, te pregătește pentru alte situații reale în care administrarea corectă a resurselor este esențială.

Totodată, după cum am văzut, board game-urile reprezintă o bogată sursă de informații despre cultura, societatea și religia unui anumit popor. Ele nu sunt pur și simplu niște jocuri, sunt un mod prin care civilizația umană sedimentează și transmite mai departe anumite valori. La fel ca pictura, sculptura, literatura sau muzica, jocurile au influențat masiv parcursul speciei umane.

A te juca nu este un semn de imaturitate. A te juca e omenește.