“Există un singur continent, o singură mare, insulele aparțin tuturor, porturile și porțile sunt larg deschide. Navele negustorilor de pretutindeni aduc produse din toate părțile și aglomerează ancorajele. O comunitate întreagă se întinde practic pe întreg pământul de sub soare, cu unii care călătoresc pentru a explora, iar alții pentru alte motive, unii traversând oceane, iar alții traversând continente. Locuitorii din Vest sunt martori ai minunățiilor Nilului în timp ce locuitorii de lângă Nil capătă cunoaștere despre frumusețile Vestului. Sunt fenicieni în ancorajele Siciliei, și sicilieni, în schimb, în porturile Feniciei. Orașul Atena este larg deschisă celor ce se îndeletnicesc cu logica, iar națiunea Bitinia a devenit accesibilă celor dornici să ia tot ce le poftește inima.”
[Libanius, Discursuri]

---

---

Comerțul: binecuvântare sau blestem?

În timpul împăratului Traian, între 98 și 117 e.n, Imperiul Roman a ajuns la întinderea sa maximă, deținând teritorii însemnate pe trei continente: Asia (în Asia Minor), Africa (nordul continentului) și majoritatea Europei. Acesta era fără dar și poate, o figură însemnată pentru această dezvoltare fără seamăn a teritoriilor romane, având în vedere că Pliniu cel Tânăr (61-113 e.n.) spunea în discursul său Panegyricus Traiani despre Traian și acțiunile sale în ceea ce privește lucrările și îmbunătățirile care facilitau comerțul dintre diversele teritorii ale Imperiului:

“[Împăratul Traian] care, prin autoritatea, sfatul și loialitatea sa, a creat drumuri, a furnizat porturi. ne-a dat rute pe pământ, a lăsat marea pe țărm și a extins țărmul către mare și a amestecat diverse popoare după meseria lor atât de mult încât orice e produs oriunde pare să fi fost creat de toată lumea.”

În discursul său, Pliniu (contemporan cu Traian) redă importanța comerțului pe distanțe lungi în punctul cel mai înalt al puterii și expansiunii Imperiului Roman, fiind susținut de stat. Ce surprinde este că sofistul și retorul Libanius (314-393 e.n.) vorbește mult mai târziu în Discursurile sale (vezi fragmentul de mai sus) în termeni la fel de pozitivi, deși Imperiul Roman intrase deja în declin, sub conducerea împăratului Commodus, între anii 180 și 192 e.n. Andrew Wilson comentează în cartea sa Trade, Commerce, and the State in the Roman World că acesta “ilustra Marea Mediterană ca o piață vastă și bine conectată, în care ubicuitatea comerțului maritim a încurajat nu doar circulația pe distanțe lungi a negustorilor și bunurilor acestor, dar și a altor călători și chiar a generat o piață comună pentru comerț, călătorii și idei.”

Nici două secole mai târziu, Cosmas Indicopleustes afirma în lucrarea sa Topographia Christiana (Topografia Creștină) că Dumnezeu a creat lumea în felul în care a creat-o special pentru a facilita comerțul maritim: “El a pregătit golfurile ca să fie navigate și să fie un mijloc de tranzit către diverse părți ale lumii, astfel unind întotdeauna popoare în brațele prieteniei prin această facilitate prin care diverse mărfuri sunt transmise de la popor la popor.”

---

[Apropo, paranteză: deși s-a răspândit foarte mult mitul greșit conform căruia majoritatea oamenilor din Antichitate și din Evul Mediu credeau că Pământul e plat, adevărul e că Cosmas Indicopleustes este până acum una dintre foarte puținele persoane (cel puțin care știa să scrie) până în secolul al XIX-lea de care știm cu certitudine că susținea ideea că Pământul ar fi plat, considerând că teoria unui Pământ sferic este “păgână”. În rest, chiar și mai încolo, în Evul Mediu Biserica știa că Pământul e sferic și nu contrazicea acest aspect. Apropo, știai că am scris o carte în care afirm fără rușine că Pământul este plat? What a twist!]

---

Este adevărat că nu toată lumea vedea problema așa. În introducerea din cartea sa The Romans and Trade, Andre Tchernia ne redă niște opinii diametral opuse de cele ale lui Pliniu cel Tânăr, Libanius sau Cosmas Indicopleustes. În Odele, Horațiu vede comerțul ca o abominație a naturii: violând decretul zeilor ce doreau să despartă pământul de mări, omul trimite corăbii peste mări și oceane. Platon vedea accesul la mare ca fiind sursa dorinței de profit, pe care a interzis-o din orașul său ideal. Aristotel spunea că unii oameni se tem de suprapopularea porturilor și de prezența străinilor crescuți sub incidența altor legi. Și Cicero spunea că modul de a fi și limbajul străinilor importate alături de bunuri prezintă un pericol pentru tradiția națională ce risca să devină coruptă de către acestea.

Cert e că oamenii aveau păreri împărțite: unii subliniau importanța politică și economică a legăturilor comerciale din și dincolo de granițele Imperiului Roman, în timp ce alții le vedeau strict ca pe o cale către pierzanie. Interesant e că aceste atitudini difereau în funcție de tipul de comerț pe care îl practicai, mai exact de magnitudinea lui. Astfel, Terențiu susținea că nu e nimic în neregulă cu comerțul la scară largă și că era onorabil și legitim să fac import de cantități mari de produse de peste tot din lume, cu toate acestea, Tacitus descrie comerțul cu amănuntul ca fiind vulgar, iar senatorii ce făceau profit din comerț erau priviți ca făcând ceva dezonorabil.

Peste mări și țări

Dacă ți-ai dorit vreodată să încerci marea (Mediterană) cu degetul și să vezi cam cum ar fi fost să te ocupi de comerț pe întreg întinsul Imperiului Roman de acum două mii de ani, toate acestea din confortul propriei sufragerii, Concordia este ceea ce cauți. Creat de Mac Gerdts și publicat PD-Games (PD-Verlagen) în 2013, Concordia este un eurogame în care jucătorii (între 2 și 5) sunt membrii unor puternice dinastii din timpul Imperiului Roman, iar scopul lor este să își extindă afacerile comerciale pe tot întinsul său.

Deși lucrurile de genul ăsta le spun în general la sfârșitul articolelor, vreau să știi încă de pe acum: dacă până acum ai jucat doar (Coloniștii din) Catan și ți-a plăcut să strângi și să administrezi tot felul de resurse pentru a construi diverse structuri și a strânge puncte, atunci Concordia este următorul pas firesc: deși este un pic mai complex decât Catan, este doar un pic mai complex, deci reprezintă un pas potrivit înainte. De asemenea, e de menționat că acesta a fost tradus (prin 2018, cred?) și în limba română de către cei de la Lex Games, iar toate pozele din acest articol sunt ale acelei ediții. Este un joc foarte bun și e unul dintre preferatele mele.

Dar ce părere are Concordia despre despre comerț, cum îl tratează? Ei bine, în ceea ce privește această chestiune, el pare să ia partea lui Pliniu cel Tânăr, Libanius și Cosmas Indicopleustes, văzând comerțul mai degrabă ca pe o forță unificatoare a diverselor culturi și regiuni, iar conceptul de conectivitate apare în vocabularul acestui joc prin prisma reprezentării comerțului roman. [Bine, chiar și așa, oameni ca Terențiu ar fi fost și ei satisfăcuți oricum, pentru că în joc facem comerț de mare amploare, deci ocupație onorabilă pentru niște nobili ca noi.]

Astfel, avem de-a face cu un board game economic, strategic și pașnic: nu tu pirați care să-ți atace coloniștii, nu tu evenimente neplăcute, nu tu ciondăneli directe între jucători. Cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla e ca un alt jucător să crească niște costuri pentru tine sau să ia o resursă înaintea ta. Carevasăzică, avem de-a face cu un joc în care domină o atmosferă zen și care e dat de gol chiar de către numele său: în religia romană din Antichitate Concordia era zeița ce personifica armonia în căsătorie și societate. Firește, toate acestea sunt abstractizate destul de mult (doar vorbim de un eurogame), dar redă foarte bine concepte care au rămas în memoria culturală.

Inima comerțului

După cum am mai vorbit în articolul Board gamer începător. Ce cumpăr? (Part 2), toate jocurile (board games, video games, sporturi etc.) funcționează în baza unor mecanici de joc, acestea fiind motorul care face un joc să funcționeze. Mac Gerdts, designerul/autorul/creatorul acestui board game extraordinar este cunoscut pentru o astfel de mecanică de joc: cea de rondelă; aceasta fiind inclusă într-o bună parte din jocurile sale, cum ar fi Imperial, Antike, Navegador sau Hamburgum.

În board games, rondela este un cerc împărțit în mai multe secțiuni care reprezintă diverse acțiuni. Fiecare jucător are un pion pe rondelă și se poate mișca în tura lui un anumit număr de spații. De exemplu, în Antike II în fiecare tură îți poți mișca pionul de pe rondelă un spațiu, două spații sau maxim trei spații față de poziția sa actuală. Astfel, deși există niște flexibilitate în alegerea acțiunilor, necesită niște gândire strategică din partea jucătorilor deoarece nu pot alege aceeași acțiune două ture la rând.

Și în Concordia avem rondelă, dar aici mișcarea de geniu a lui Mac Gerdts a fost să o transforme dintr-un cerc de pe tabla de joc într-un pachet de cărți. Astfel, fiecare jucător începe jocul cu o rondelă, o mână, de 7 cărți care reprezintă acțiunile din care poate alege într-o tură.

Oriunde vezi cu ochii

“Toate drumurile pleacă de la Roma” e zicala (sau ceva de genul, nu știu, că nu citesc cărți) și e clar că și Mac Gerdts știe aceeași zicală, astfel încât în fiecare joc aventura și afacerile încep în Roma. Asta dacă joci cu harta Imperium (Imperiul Roman) sau Italia, cele două hărți incluse în jocul de bază. Și zic asta deoarece până în momentul de față producătorii lui Concordia au scos pe piață mai multe hărți pentru mai multă varietate, iar fiecare e potrivită pentru anumit număr de jucători. Astfel, ca să nu te plictisești, poți încerca Germania, Byzantium, Gallia, Hispania, Creta, Corsica, Aegyptus etc. etc.

Fiecare hartă (și întreaga tablă de joc) are o estetică cu niște culori foarte plăcute și te uiți la ea de parcă te-ai uita la un mozaic dintr-o vilă romană. Sunt foarte frumoase, deși minimaliste. În regiunile cu mări, vezi ilustrați pești și diverși monștri mitologici, iar cine are cumpărată harta cu Gallia chiar poate vedea o referință la o binecunoscută bandă desenată franțuzească. Plăcuțele care se pun pe orașe și care arată ce resurse generează acestea, la fel, au un design de mozaic, iar piesele jucătorilor sunt făcute din lemn și arată foarte minimalist, perfecte pentru acest tip de joc.

Și vei vrea să explorezi fiecare colțișor al hărților! Și vei fi nevoit să explorezi fiecare colțișor al cărților pentru că câștigi jocul doar dacă ai cele mai multe puncte, iar punctele respective le obții făcând de toate: strângând resurse, construind centre comerciale (jocul le spune pur și simplu case) în cât mai multe orașe și regiuni de pe hartă, strângând cât mai mulți bani (sesterți) și trimițându-ți în lume toți coloniștii.

După cum am spus mai sus, începi jocul cu 7 cărți în mână, care reprezintă 6 acțiuni (o carte se repetă) pe care le poți face în tura ta. Începi jocul cu doi coloniști în Roma, dar nu poți lenevi prea mult timp, pentru că nu așa se face treaba. Așa că probabil o să vrei să joci cartea Arhitectul (acțiunea 1), care îți permite să îți miști coloniștii din loc. (Dar, atenție! Când îi muți, nu îi pui pe orașe, ci pe rute, pe drumurile dintre orașe.) După ce ai mișcat câți coloniști vrei tu, cartea îți dă posibilitatea de a construi case într-unul din cele două orașe adiacente rutei pe care se află fiecare colonist.

Acuma, costul caselor diferă în funcție de tipul orașului, pentru că la începutul jocului ai niște plăcuțe din carton pe care le pui (semi-)aleatoriu pe tabla de joc, pe orașe. Astfel, un oraș poate produce cărămidă, iar dacă vrei să construiești o casă acolo, trebuie să plătești o resursă de fân (mâncare îi spune jocul) și un sesterț. Dacă vrei să îți faci o casă într-un oraș care produce vin, trebuie să plătești o cărămidă, un vin și 4 sesterți. Vom vedea mai încolo de ce e important unde îți faci casele. Cele 5 bunuri (resurse) din joc sunt cărămizi, mâncare (fân), unelte, vin, stofă, ordonate în sens crescător ca valoare.

Dar cum faci rost de resursele acelea? Sau de bani? Din fericire, într-un joc normal de Concordia, nu începi despuiat de orice, ci ai o mică tablă de joc personală ce reprezintă depozitul tău în care îți păstrezi resursele și coloniștii (până să îi pui pe hartă). În acest depozit se află la început următoarele resurse: 2 mâncare, 1 vin, 1 stofă, 1 cărămidă și 1 unelte. Mai primești, de asemenea, și niște sesterți.

Acuma, ai două posibilități prin care poți face rost de resurse sau bani, două acțiuni. Prima ar fi Mercator (acțiunea 2): când joci această carte, câștigi imediat 3 sesterți, iar apoi poți să schimbi două tipuri de resurse (nu două resurse, ci două tipuri de resurse) în sesterți sau vice-versa. Rata de schimb se află chiar pe tabla de joc personală. Poți schimba ce vrei, cât vrei (în limita a două tipuri de resurse), atâta timp cât ai resursele sau banii necesari. (Atenție! Schimburile se fac ori din resurse în sesterți, ori din sesterți în resurse, nu poți schimba direct un tip de resurse în alt tip de resurse.)

O a doua posibilitate ar fi să joci acțiunea de Prefect (acțiunea 3, din care ai două cărți în mână), Indiferent cu ce hartă joci, o să observi într-un colț al tablei de joc ori niște pătrățele care sunt legate la diverse regiuni ale hărții, fie (pe harta Imperium) un chenar cu diversele regiuni ale Imperiului pe care se află și niște pătrățele. Pe aceste pătrățele se pun la începutul jocului în mod aleatoriu niște jetoane de carton cu resurse pe ele, care reprezintă resursele bonus ale acelei regiuni.

Când joci cartea de Prefect ai două opțiuni, iar prima dintre acestea este să activezi o regiune. Știi că ți-am zis că e important unde îti construiești casele? Ei bine, ăsta e unul din cazurile în care contează. Atunci când activezi o regiune se întâmplă următoarele lucruri: iei resursa de pe jetonul bonus al regiunii și îl întorci cu fața în jos, iar apoi fiecare jucător care are o casă în acea regiune, primește o resursă aferentă acelei case. De exemplu, dacă eu am o casă în Napoca, oraș care-mi dă vin, din provincia Dacia, iar un oponent de-al meu are două case, dintre care una în Tomis, oraș care îi dă unelte, și una în Sirmium, oraș care îi dă vin și activez această regiune se obțin următoarele lucruri: eu o stofă (bonusul regiunii) și un vin, iar oponentul primește o resursă de unelte și un vin. În vorbele lui Virgil, “norocul îi ajută pe cei îndrăzneți”, așa că poate acel oponent o să țină minte fapta ta bună.

Și aici e strategia și șmecheria! Chiar ai nevoie de vinul ăla nenorocit, dar chiar vrei să activezi acea provincie, știind că și oponentul își primește niște resurse? Oare să activezi altă regiune? Care regiune, că ne-am întins pe toată harta??? Până la sfârșitul jocului, fiecare jucător va împânzi harta cu case și va deveni din ce în ce mai greu să te hotărăști de unde să iei resursele mult dorite. Dar ăsta este și un lucru bun, menținându-ți constant interesul pentru ce se întâmplă în joc; normal că te bucură să vezi cum în tura sa un alt jucător activează o provincie care îți dă și ție fix resursa de care aveai nevoie.

Dar dacă ai activat deja o regiune, o mai poate activa cineva? Nu imediat. Vezi tu, imediat după ce ai activat regiunea, aceasta devine inactivă, iar jetonul de bonus se întoarce cu fața în jos. Acum vei vedea că pe el se află unul sau doi sesterți. În scurt timp vor fi din ce în ce mai multe jetoane cu sesterți în zona de bonus. Un alt lucru pe care îl poți face când joci acțiunea Prefectul este că poți întoarce cu fața în sus toate jetoanele bonus folosite și să îți iei sesterții de pe ele. Astfel, deși nu poți lua nici un fel de resursă în cazul ăsta, te poți trezi lejer cu 10 sesterți în poale. Mană cerească!

Astfel apare o altă întrebare acum: chiar vrei vinul ăla, sau vrei niște bani, ca să-ți cumperi tu ce vrei mai încolo?

Mai multe acțiuni!

Partea mișto la rondela asta făcute din cărți de joc este că spre deosebire de cea imprimată direct pe tabla de joc (ca în Antike II, în poza de mai sus) pe asta poți să o extinzi. Vezi tu, indiferent pe ce hartă ai juca, mai ai pe tabla de joc și o zonă în care sunt multe cărți care stau la rând să le cumperi, numite de către joc cărți de personalități. Astfel, dacă în tura ta alegi să joci acțiunea Senator (acțiunea 4), ai posibilitatea de a cumpăra de acolo două cărți. Acestea au două costuri care se cumulează: un cost pe cartea de joc (notat pe o bandă roșie) și un cost pe tabla de joc (în niște cerculețe sub cărți).

Astfel, în poza de mai sus, cartea de Fermier costă o mâncare și o cărămidă, iar următoarea carte numită Prefect costă un vin plus o altă resursă la alegere (cercul cu semnul întrebării de sub carte indică acest lucru). Pe măsură ce înaintăm pe acel rând, costurile suplimentare devin mai mari, iar cărțile devin mai scumpe. Din fericire după ce cineva a cumpărat o carte, celalte de după ea alunecă înspre prima poziție, ocupând locul rămas liber, iar asta înseamnă că acele cărți odinioară scumpe ajung să se ieftinească cu timpul. Ce reprezintă acele cărți, însă, și de ce ai vrea să le ai? Ele sunt acțiuni. Și mai multe acțiuni! Multe sunt asemănătoare celor pe care le ai deja în mână, unele sunt ușor îmbunătățite (Mercator și Consul) sau diferite (Fermier, Țesător, Viticultor, Zidar, Fierar, Colonist).

Dar de ce ai vrea să ai mai multe cărți de Arhitect sau Mercator, dacă ai deja la începutul jocului? Problema este că atunci când ai jucat o carte, faci acțiunea de pe ea iar apoi trebuie să o decartezi. Acuma nu mai ai acțiunea aia în mână, și nu o mai poți face. Bineînțeles, există o soluție cărții Tribun (acțiunea 5): aceasta îți permite pur și simplu să iei înapoi în mână cărțile decartate, pentru a le juca din nou (și îți și dă niște bănuți de buzunar). Pe lângă asta, dacă ai păstrat și o mâncare și o resursă de unelte, ca bonus la această acțiune, poți recruta chiar acum în Roma un colonist, plătind acele resurse. Acum ai mai mulți coloniști care să se plimbe prin lume.

Problema cu Tribunul este că îți mânâncă o tură întreagă, adică practic nu faci nimic folositor ca să câștigi, pur și simplu iei cărțile înapoi în mână (iar banii obținuți de pe urma acțiunii sunt prea puțini ca să conteze). Astfel, o idee foarte bună este să cumperi mai multe cărți cu acțiunile care te interesează, ca să poți să le faci de mai multe ori, până să fie nevoie să te oprești. De aceea e o idee bună să îți cumperi Mercator din rândul de cărți de personalități, chiar dacă ai deja unul. O alternativă bună este și să joci acțiunea de Diplomat (acțiunea 6) care îți permite să copiezi ultima carte decartată a unui oponent și să faci acea acțiune în tura respectivă.

Și cam ăsta e jocul în esență: joci o carte din mână, faci acțiunea de pe ea, o decartezi; iar la început ai de ales între 7 acțiuni (Arhitect, Mercator, 2xPrefect, Senator, Tribun, Diplomat), urmând ca meniul să se diversifice. Ce e important de ținut minte e că dacă nu ai în mână o carte care să îți permită să faci acțiunea pe care vrei să o faci sau vrei să faci o acțiune care nu se află pe nicio carte din joc, atunci pur și simplu nu poți face acea acțiune. De exemplu, nu poți lua cărțile decartate înapoi în mână până nu joci cartea de Tribun.

Cu îngăduința zeilor

Dar cărțile de joc pe care le ai la începutul jocului și pe care o să le cumperi de-a lungul sesiunii nu îți permit doar să faci acțiuni, ci și să faci puncte la sfârșitul jocului. În esență, cu cât ai mai multe case în mai multe regiuni de pe hartă și mai multe cărți cumpărate, cu atât o să faci mai multe puncte. Există o legătură strânsă între toate acestea.

Dar cum te ajută cărțile de joc la asta? Păi dacă te uiți atent la fiecare dintre aceste cărți, vei observa că în partea de jos ai un pic chenar pe care scrie numele unei zeități romane. La sfârșitul jocului, fiecare zeitate îți va da niște puncte pentru un anumit lucru. De exemplu, o carte cu Vesta pe ea, îți va da la sfârșit un punct pentru fiecare 10 sesterți pe care îi ai. Și observă că am zis o carte, pentru că la sfârșitul jocului, dacă am 30 de sesterți și 3 cărți cu Vesta, fiecare dintre acele cărți îmi va da 3 puncte (1 punct/10 sesterți). Deci cu 3 astfel de cărți eu primesc 9 puncte.

Nu o să îți explic aici cum punctează fiecare zeitate, dar observă cum și aici se adaugă un alt strat al strategiei: când cumperi cărți, le cumperi doar pentru acțiunile de pe ele sau și pentru punctele pe care ți le pot aduce la sfârșitul jocului? Adică tu nu ai nevoie acum de cartea Colonist, dar la sfârșitul jocului Marte îți dă 2 puncte pentru fiecare colonist de pe hartă, așa că de ce să nu ai mai multe astfel de cărți?

Un mic popas

Concordia face parte dintr-o familie mai mare de eurogames numită (și stabilită informal) drept trading in the Mediterranean, care include un număr deloc mic de jocuri care au ca temă și punere în scenă comerțul în Marea Mediterană. Acest termen este folosit în general în sens peiorativ apropo de jocurile clișeice care au pur și simplu o temă și o punere în scenă superficială, pentru că tema de comerț în Marea Mediterană este în mod tradițional una dintre cele la care s-a aruncat orice game designer lipsit de inspirație, care avea nevoie de un simulacru de temă pentru eurogame-ul său. Și o să fiu sincer: când am văzut prima oară Concordia în diverse recenzii de pe YouTube, nu l-am înțeles și nici nu mi-a plăcut prea mult. Nu înțelegeam mare chestie despre cum se joacă și mi se părea foarte plictisitor. Și, crede-mă, m-am uitat la recenzii, la how-to-plays, la unboxings etc.

Asta până într-o seară când am fost acasă la un prieten, unde ne-am jucat un board game (nu mai știu care). După ce l-am terminat, am mai stat un pic pe lângă ei în timp ce tocmai puneau pe masă Concordia, să îl joace în continuare. Și am prins și eu de pe margine câteva ture de joc, iar a doua zi m-am dus la magazin și mi l-am cumpărat instant. În sfârșit făcuse click. Nu știu exact să îți spun ce s-a întâmplat, dar în sfârșit înțelesesem cum se joacă și cât de simplu poate fi.

Concordia este un joc care merită să fie în vizorul oricărui începător, intermediar sau veteran într-ale board game-urilor. După cum am spus și la începutul postării, este următorul pas firesc de la Catan, mai ales dacă nu ai chef de negocieri cu oponenții și să te rogi de ei să-ți dea resurse. În mod ironic, tot Cicero spunea la un moment dat că comerțul este “sângele care curge prin venele civilizației“, iar Concordia ilustrează perfect (deși abstractizat) nu doar felul în care comerțul a creat legături între diverse colțuri îndepărtate ale lumii și felul în care acesta a dus la cooperare între popoare și oameni în general (“activez provincia Dacia acum, și îți dau și ție niște stofă, ok?”, “mersi, o să țin minte”). Jocul captează senzația de aventură și riscul ce caracterizau călătoriile care veneau la pachet cu ideea de comerț.

Filozoful grec Heraclitus spunea că “nici un om nu intră de două ori în același râu, deoarece nu e același râu, iar el nu e același om”, astfel, datorită profunzimii sale strategice (și simplității mecanicilor sale), chiar dacă decizi să joci 50 de jocuri pe aceeași hartă, mereu vei avea un peisaj strategic diferit, iar nici un joc nu o să fie același.

Pe lângă asta e și foarte ușor de învățat! Efectiv, în afară de două-trei chichițe, ți-am spus deja în postare cum se joacă și cam toate regulile și mecanicile lui; nici manualul nu dezamăgește, fiind de foarte mici dimensiuni (4 pagini A4), lucru care stă ca dovadă a simplității jocului. De asemenea, după cum te-am obișnuit, știi bine că sunt înnebunit după jocuri care nu doar au o temă istorică, ci și care te învață ceva despre subiectul lor; astfel, Concordia beneficiază de un supliment care conține informații istorice despre zeitățile, orașele și provinciile pe care le regăsești în acest joc. Cele mai detaliate sunt informațiile despre provincii, și merită să arunci un ochi și acolo.

Concordia este unul dintre cele mai cunoscute și îndrăgite jocuri ale lui Mac Gerdts și nu e deloc greu să vezi de ce: este un board game calm în care nu există riscul de a te certa cu cineva, și este în același timp unul strategic care deși te pune să gândești, nu îți prăjește creierii și nici nu te fierbe în suc propriu. Chiar și în cele mai tensionate momente ale sale se simte mai degrabă ca și cum ai naviga pe marea calmă dintr-o zi însorită. Deși mi-a fost mai greu să îl accept la început, este în momentul de față unul dintre jocurile mele preferate și una dintre primele opțiuni atunci când vreau să am parte de o zi sau seară liniștită, alături de 1-4 prieteni. Carpe diem, aventurile te așteaptă.

“Navigând prea aproape de vânt, poți naufragia; dar să rămâi pe țărm înseamnă să putrezești.”

Seneca

---