“Viața nu constă mereu în a ține cărți bune, ci uneori în a juca bine o mână slabă.”

Miguel de Cervantes, Don Quijote de La Mancha

---

---

Toate-s vechi și nouă toate

În anul 2019, în lumea board game-urilor a apărut un mic joc de cărți care a făcut furori printre amatorii acestui hobby, devenind rapid preferatul multor pasionați sau mai puțin pasionați deopotrivă. The Crew: The Quest for Planet Nine (creat de Thomas Sing și publicat de Kosmos) este într-adevăr un joc foarte bun ce merită (și poate fi) jucat de către oricine, de la începători, până la veterani. Îl recomand. Este de mici dimensiuni, având în componență doar două pachete de cărți (un pachet cu cărți mai mari, altul cu cărți mai mici) și niște jetoane, iar costul este pe măsură de mic: în magazinele din România se găsește la un preț de 50-80 lei, în general. În 2021, Thomas Sing a publicat tot la Kosmos o continuare numită The Crew: Mission Deep Sea.

Despre ce este vorba în acest joc? Tema (slab implementată, pentru că e un joc destul de abstract) e că jucătorii se află în spațiu (în The Quest for Planet Nine) sau în adâncurile oceanului/mării (în Mission Deep Sea), iar scopul lor este să coopereze și să ducă la bun sfârșit anumite misiuni care sunt stabilite la începutul sesiunii de joc. Aceștia au în mână anumite cărți pe care le primesc aleatoriu la început și pe care trebuie să le joace în așa fel încât să ducă la bun sfârșit acele misiuni.

Ce înseamnă asta? De exemplu, o misiune ar fi că un anumit jucător trebuie să câștige runda asta jucând cartea de 2 albastru-cerc. Astfel, într-o rundă, fiecare jucător trebuie să joace o singură carte din mână care să aibă o valoare mai slabă decât ce joacă acel jucător care trebuie să câștige. Așa că trebuie toți să coopereze, iar schema e că nici unul nu are voie să vorbească între ei și sunt limitați fiecare doar la vreo 2-3 indicii foarte vagi.

Unii dintre cei care tocmai au citit aceste rânduri vor observa că The Crew seamănă suspect de mult cu jocuri pe care ei înșiși le joacă în mod uzual între ei, cu părinții, cu bunicii, sau au povești despre aceștia care jucau astfel de jocuri. De ce? Pentru că acesta este doar o iterație modernă, și foarte strălucită de altfel, a unei familii de jocuri de cărți extrem de vechi: Jocurile de levate sau Trick-taking games au o poveste ce se întinde pe o perioadă de sute de ani și care, din ce știm, ar fi primele jocuri de cărți din istorie.

Pentru a putea vorbi în continuare despre jocurile de levate, trebuie să și înțelegem cum funcționează în esență (în medie, să zicem) un astfel de joc. În general acestea se joacă în 3 sau 4 jucători, deși există și variante de 2, 5 sau 6 jucători. Mai întâi se ia un pachet de cărți și se împart toate cărțile de joc la toți jucătorii. După ce s-au împărțit toate, fiecare jucător joacă o singură carte din mână pe masă. Apoi, cine a jucat cartea cu valoarea cea mai mare, câștigă acel trick (levată), adică teancul de cărți jucate în runda aceea. Acesta ia de pe masă teancul și îl pune la el. Cine a câștigat cele mai multe trickuri, până la sfârșit, câștigă jocul. (Dacă vrei niște reguli un pic mai detaliate, vezi pe Wikipedia.)

Jocurile de levate (trick-taking games) sunt fără îndoială unele dintre cele (dacă nu chiar CELE) mai inteligente și strategice jocuri de cărți, de aceea sunt extrem de îndrăgite și foarte răspândite pe întreg mapamondul. Mai departe, în această postare vom explora câte un pic din drumul parcurs de ele și vom vedea cum s-au schimbat de-a lungul secolelor, punctând anumite particularități, dar și vom vedea ce le face atât de speciale din perspectiva mecanicilor de joc.

Ein Karnöffel, keine Kartoffel

Despre istoria cărților de joc am mai vorbit în mult aclamatele, cititele și premiatele cu Pulitzer postări ale mele Asul din mânecă: o fff scurtă istorie a cărților de joc și Cărțile cu o mie de fețe, motiv pentru care nu voi mai insista asupra modului în care au apărut în Europa și nici asupra tipurilor acestora care au s-au răspândit de-a lungul secolelor.

Deși primii ani de viață ai cărților de joc sunt destul de vagi, indiferent că ne punem de acord că vin din China, iar apoi sau răspândit spre vest, sau că au apărut în Orientul Apropiat, este interesant de observat că acestea erau cel mai probabil fix jocuri de levate. Dovada? Însăși structura lor constituită din valori și suite: e clar că vorbim de jocuri unde valoarea unei cărți este importantă. Bineînțeles, asta nu o spun eu, ci oameni precum Michael Dummett sau David Parlett (în cartea The Oxford guide to card games: a historical survey).

Astfel, în momentul în care cărțile de joc au pătruns în Europa, acestea veneau cu niște jocuri de levate la pachet. Ca atunci când îți iei de la magazin un PS5 deja la pachet cu vreo două-trei jocuri. În cuvintele lui Michael Dummett, în cartea sa The Game of Tarot: From Ferrara to Salt Lake City:

“Odată ce acceptăm că cărțile de joc au pătruns în Europa venind din afară, nu putem presupune că au intrat ca simple instrumente pentru posibile jocuri ce încă așteptau să fie inventate, în același fel în care nu putem presupune că tabla de Șah și piesele de Șah s-ar fi răspândit fără să fie acompaniate de informații despre joc; jocurile de cărți ar fi venit în Europa împreună cu un joc sau, cel mai probabil, cu mai multe jocuri diferite la care puteau fi folosite. Din perspectiva dominației ulterioare ale jocurilor de levate, este firesc să presupunem că astfel de jocuri erau printre cele care au pătruns în Europa împreună cu înseși cărțile de joc.”

Și, într-adevăr, prin secolul al XIV-lea au ajuns și în Europa cărțile de joc. Avem puține informații despre apariția lor pe acest continent, dar cam la 100 de ani distanță a început să se facă lumină. Conform lui Michael Dummett, în 1426, într-o ordonanță municipală din orașul german Nördlingen sunt listate anumite jocuri ce puteau fi jucate legal la sărbătoarea anuală a orașului, un joc numit Karnöffel.

[Paranteză. Cum vine asta “puteau fi jucate legal la sărbătoarea anuală a orașului”?? După cum am mai povestit și în celelalte postări despre cărțile de joc, de-a lungul istoriei (din Evul Mediu și până în Epoca Contemporană) autoritățile și clerul au fost foarte dedicate interzisului de cărți de joc sau jocului cu acesta, pentru că erau privite ca o fereastră către decadența sufletului și erau uneltele diavolului. De exemplu, din cartea Playing Cards – History of the Pack and Explanations of its Many Secrets scrisă de W. Gurney Benham aflăm că în 1541 în Anglia a fost emisă o ordonanță prin care li se interzicea muncitorilor de orice fel, ucenicilor, meșteșugarilor, artizanilor, agricultorilor să joace orice joc de cărți (printre altele) “în afara Crăciunului”. Această ordonanță a fost emisă la stăruințele oamenilor ce vindeau arcuri și săgeți și a celor interesați de tragerea cu arcul, iar obiectivul ei era să concentreze energia oamenilor în tragerea cu arcul, decât în jocurile de cărți (mai ales că pe vremea aceea erau obligatoriu jocuri de noroc) care puteau avea un efect devastator asupra moralității, religiei și fericirii domestice. Ca o consecință directă, jucatul de cărți a devenit o componentă esențială a sărbătorii Crăciunului, pentru că doar atunci puteai să o faci. Și mai interesant e că nobilii și marii negustori erau scutiți de această ordonanță, deci puteau juca cărți oricând le dorea sufletul; ba mai mult, guvernul le permitea să cumpere o “licență” pentru servitorii și familiile lor, ce le permitea să joace cărți oricând doreau, atâta timp cât se petrecea pe domeniul lor.]

Karnöffel prezintă un interes deosebit pentru noi din mai multe motive: în primul rând este un joc de levate, iar în al doilea rând este cel mai vechi joc de cărți din Europa de care știm cu siguranță, cu o istorie care se întinde din secolul al XV-lea până în prezent. Da, chiar și în ziua de azi este jucat sub o formă sau alta în țări precum Elveția (sub numele de Kaisern, Kaiserjass), Danemarca (Brus), Islanda (Brús), Groenlanda (Voormsi) etc.

Karnöffel se juca cu un pachet de cărți de joc germane de 48 de cărți, deci avea suitele de frunză, clopoțel, ghindă, inimă, iar în loc de regină și valet, avea un Obermann și un Untermann. Scopul era să câștigi cele mai multe trickuri, iar jocul se juca în 4 jucători, în două echipe de 2.

Deși nu cunoaștem prea multe lucruri despre regulile lui, cel de-al treilea motiv pentru care prezintă interes pentru noi și postarea noastră e că în momentul apariției sale, Karnöffel a declanșat o revoluție în ceea ce privește jocurile de levate; i.e. acesta a fost primul joc de cărți care avea tromfuri, deși încă nu erau specializate.

Ce vreau să spun e că la începutul jocului se alegea o suită, iar unele cărți din acea suită dobândeau puteri speciale. Astfel, din suita aleasă, cartea de Unter se numea Karnöffel și bătea toate celelalte cărți. Sub aceasta venea cartea de 7 numită și Teufel/Böse 7 (Diavolul/7 cel Rău) ce bătea (în anumite condiții) toate cărțile în afară de Karnöffel. Cartea de 6 numită și Papst (Papa) bătea toate cărțile în afară de primele două menționate. Cartea de 2 numită și Kaiser, Hochkönig (Împăratul/Regele) bătea toate cărțile în afară de primele trei menționate. Ș.a.m.d. Valoarea cărților (de la cea mai mare, la cea mai mică) din suitele nealese era K, O, U, 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2. (Germanii și elvețienii au renunțat la As în pachete lor, între secolele XIV și XV.)

În postarea Tarot: adevărata poveste am vorbit mai pe larg despre istoria familiei de jocuri de cărți de Tarot (ele însele fiind jocuri de levate, și probabil cele mai bune) și despre cum una din particularitățile acestora e că pachetul de cărți conține niște cărți speciale numite tromfuri, care sunt mai puternice decât toate celelalte. Remarcabil la Karnöffel este că aceste tromfuri ale lui sunt “virtuale”, adică sunt pur și simplu niște cărți de joc normale dintr-un pachet normal cărora li s-a atribuit niște funcții speciale.

Astfel, revoluția adusă de acesta este inventarea ideii de tromfuri (pentru că nu se numeau așa, la vremea respectivă): cărți speciale, mai puternice decât restul celorlalte din pachet. Și deși nu putem vorbi încă de tromfuri propriu-zise, observăm că prin intermediul lui Karnöffel germanii secolului al XV-lea începuseră deja să se joace cu ideea asta. Abia între 1480 și 1500 apar primele relatări ale tromfurilor propriu-zise: cărți tipărite special pentru funcții speciale, cum ar fi tromfurile din Tarot, despre care am vorbit mai pe larg în postarea Tarot: adevărata poveste. Abia după ce oamenii s-au jucat aproape un secol sau juma’ de secol cu conceptul ăsta, a putut apărea pachetul de Tarot, cu tromfurile sale, pe care le știm cu toții. [Și din nou reiese și se întărește ideea că acele tromfuri (numite și Arcana Majoră pentru ăia mai superstițioși) din pachetul de Tarot nu sunt decât niște cărți de joc ce deservesc niște funcții speciale în timpul unor anumite jocuri.]

Iar povestea nu se termină la Tarot și Karnöffel. În anii 1850, jucătorii înrăiți de Euchre (un alt joc de levate foarte apreciat în acea perioadă) au simțit nevoia de a avea o carte specială, care să fie mai puternică decăt toate celelalte: așa că au inventat cartea Joker, o carte tromf care se întâlnește în toate pachetele standard (franțuzești) din prezent.

The Trick

Bine, bine, dar cum câștigăm??? Indiferent de jocul pe care îl joci, dacă este joc de levate, la sfârșit câștigă în general cel care are cele mai multe trickuri (levate), dar există și aici niște diferențe. Astfel, avem:

1. Plain-trick games: jocuri în care contează la sfârșit cine a câștigat cele mai multe tricks/levate/runde (teancul de cărți jucate în acea rundă). Exemple de astfel de jocuri: Bridge, Écarté, Ombre, Piquet, Whist, Spades.
2. Point-trick game: jocuri în care contează la sfârșit câte puncte a strâns un jucător de pe urma trickurilor câștigate. Astfel, fiecare carte are o valoare bine stabilită. Exemple de astfel de jocuri ar fi: Belote, Briscola, Jass, Schnapsen (66), Skat, French Tarot, Königrufen, Hungarian Tarokk, Euchre.
3. Last Trick Games: jocuri (rare) în care scopul este să câștigi ultimul trick. Jocuri precum Agram, Remkort, Toepen.
4. Trick-avoidance games: jocuri în care scopul principal este să eviți anumite sau toate trickurile din joc. Cel mai cunoscut astfel de joc este Hearts, dar mai sunt și Bassadewitz sau Polignac.

Astfel, în funcție de jocul pe care îl joci, strategia ta pentru câștig poate să difere. Dacă joc Spades, o să vreau să țin cărțile de pică cu valoare mare pentru sfârșitul rundei, să fiu sigur că o să câștig mai multe trickuri, ori în Hearts (din contră!), o să vreau să joc rapid toate cărțile de inimă roșie cu valoare mare, ca să NU câștig la sfârșit multe tricks. Această abordare e inutilă într-un joc precum French Tarot, unde trebuie să mă preocupe numărul de puncte: astfel, pot să câștig (vorba vine, de dragul argumentului) doar două tricks atâta timp cât conțin cărți cu multe puncte.

Hai să licităm, Ombre!

După cum ți-ai dat seama deja, în jocurile de levate există mereu o suită care este cea mai puternică, iar cărțile din aceasta câștigă automat trickul, aceasta fiind numită trump suite (suita tromf). Dacă primul jucător dintr-o rundă joacă o carte din suita tromf, ceilalți jucători trebuie și ei să joace o carte din aceeași suită, dacă au. Dacă nu au, joacă orice vor ei. Dacă se joacă un joc fără suită tromf, câștigă trickul jucătorul care a dat cartea cu cea mai mare valoare.

Cum se alege aceasta? Depinde de joc: aceasta poate fi aleasă aleatoriu (tragi prima carte din pachet și aceea e suita tromf în acea rundă) ca în Karnöffel, poate fi aleasă direct de joc precum în Spades (suita tromf este mereu pica) sau Hearts (suita tromf este mereu inima roșie), sau poate fi licitată și aleasă de către jucători, ca în Belote. Fiecare dintre acestea aduce jocului respectiv diverse opțiuni și căi strategice pentru jucători.

Ombre (din spaniolă, hombre – om, joc cunoscut și ca L’Hombre sau Tresillo) este un joc de levate care a apărut în Spania din secolul al XVI-lea, pentru 3 jucători (deși mergea și în 4-5) jucat cu un pachet de cărți de joc spaniole (cu suitele baston, sabie, monedă, cupă) și ce e special la el e că produs a doua revoluție în familia jocurilor de levate, introducând ideea ca jucătorii să liciteze la începutul rundei pentru dreptul de a alege care suită să fie suita tromf. Astfel, la începutul rundei aceștia se pot uita în mâna lor de cărți și dacă cred că au șanse, pot licita. Cine câștigă licitația devine hombre și joacă împotriva celorlalți doi jucători, încercând să câștige cele mai multe trickuri, și poate alege suita tromf a acelei runde.

Simpla idee de a introduce o licitație în timpul jocului, l-a făcut mult mai palpitant și interesant de jucat. Conform lui Michael Dummett, în cartea The Game of Tarot: From Ferrara to Salt Lake City, motivul pentru care Ombre a avut nevoie de licitație era pentru că, fiind un joc de 3 jucători, în fiecare rundă un jucător (hombre) juca împotriva celorlalți doi; iar dacă în fiecare rundă devenea hombre jucătorul din dreapta dealerului (de exemplu), ar fi devenit un joc extrem de plictisitor.

Uite, un exemplu mai modern, în cadrul jocului Belote, un joc de levate în care suita tromf din acea rundă se alege prin licitație. Se împart cărțile și se întoarce cu fața în sus prima carte din pachetul rămas, care este treflă (nu contează valoarea). Acum fiecare jucător se uită în mâna lui de cărți. Dacă eu am în mână ♠J, ♠9, ♠A și ♠10, o să vreau ca suita tromf să fie inima neagră, pentru că doar în cadrul acesteia cărțile astea au valoarea cea mai mare (20, 14, 11, respectiv 10 puncte; nu-ți bate capul cu asta, îți zic doar ca să-ți faci o imagine de ansamblu). Astfel, după ce și-au văzut toți jucătorii cărțile, pot licita. Vor ca suita tromf să rămână trefla? Dacă da, zic “pas”. Din fericire pentru mine, toți jucătorii au zis pas la treflă, iar eu pot alege acum ca suita tromf să fie inima neagră. Apoi se împart restul de cărți, iar jocul continuă.

Acuma, după ce a fost introdusă în cadrul mai multor jocuri, era normal că licitația avea să devină mai interesantă, prin dezvoltarea mai multor tipuri de licitație. De exemplu, în French Tarot (ce se joacă cu un pachet de 78 cărți de tarot), licitația capătă niște nuanțe strategice mai complexe și mai serioase. Astfel, la începutul jocului, când se împart toate cărțile, mereu se vor pune șase dintre ele deoparte, cu fața în jos. Acest teanc se numește talon/kitty/dog (le chien, în franceză) și sunt cărți pe care ai posibilitatea de a le alege, să le schimbi cu alte cărți din mâna ta. Având în vedere ce au în mână, jucătorii pot licita pentru cărțile din le chien în felul următor:

1. Small (Petite) – dacă am licitat petite, iar toți ceilalți au zis pas, am câștigat licitația. Toți jucătorii se uită la cărțile din le chien, iar eu le pot lua în mână și să decartez același număr de cărți (cu excepția cărților de tromf, regi sau nebunul). Cărțile decartate se adaugă la scorul meu la sfârșitul rundei.
2. Guard (Garde) – dacă am licitat garde, iar toți ceilalți au zis pas sau cineva a licitat petite, câștig licitația și fac la fel ca la petite, doar că toate punctele pe care le câștig sau le pierd se dublează.
3. Guard without (Garde sans le chien) – dacă am licitat garde sans, iar ceilalți jucători au zis pas sau au licitat petite sau garde, am câștigat licitația. Nu se uită nimeni la le chien, iar cărțile din acestea nu sunt folosite pentru tot restul rundei, dar la sfârșitul acesteia ele se pun la punctajul meu. De asemenea, înmulțește cu 4 punctele câștigate sau pierdute de mine.
4. Guard agains (Garde contre le chien) – dacă sunt extrem de sigur că o să câștig cu cărțile din mână, pot alege garde contre. Din nou, nimeni nu se uită la sau folosește cărțile din le chien, iar la sfârșitul rundei acestea se pun la punctajul celorlalți jucători. La sfârșitul rundei, punctele câștigate sau pierdute se înmulțesc cu 6 pentru mine.

Important de reținut că în ordinea valorii/puterii licitațiile sunt: petite, garde, garde sans, garde contre. Câștigă licitația doar cine licitează cel mai mult, iar doi jucători nu pot licita același lucru (dar pot zice pas amândoi): astfel, eu și cel din dreapta mea nu putem licita amândoi cu garde. Cine câștigă licitația joacă singur împotriva celorlalți, ceilalți formând o echipă care îl împiedică pe acesta să câștige. Nu intrăm în detalii cu punctajul, important e să vezi straturile de complexitate și strategie pe care licitația le aduce. (De fapt, dacă vrei un joc de levate complex și interesant, poți încerca orice joc de Tarot.)

În momentul apariției sale, Ombre a fost unul dintre cele mai de succes jocuri de cărți inventate vreodată, având (conform lui Michael Dummet, în The Game of Tarot: From Ferrara to Salt Lake City) un succes enorm în Franța, Anglia, Germania și Italia. Ba chiar, marinarii portughezi l-au dus până și în Indonezia și Japonia. La vremea lui, Ombre era Jocul la modă și Jocul de cărți al intelectualilor. Astfel, nu putem supraestima noutatea adusă de acesta, oferindu-le jucătorilor noi opțiuni strategice și un mod mult mai interesant de juca cărți. De la acesta a început să se râspândească în jocurile de levate ideea de licitație; nu neapărat pentru suita tromf, cât și pentru alte avantaje și bonusuri (vezi exemplele de mai sus).

Și mai multe considerente strategice!

Și dacă s-ar opri aici, tot ar fi o familie de jocuri excelente, dar jocurile de levate mai au grămadă de alte variații care le fac să fie atât de apreciate și interesante. Cum ar fi bonusurile pe care le poți obține: indiferent că vorbim de Hearts, Spades, Whist, Hungarian Tarokk sau Bridge, fiecare trick-taking game are niște bonusuri pe care le obține dacă îți joci cărțile cum trebuie. Astfel, acestea prezintă pentru jucători noi provocări, noi obiective către care să țintească.

De exemplu, tot în French Tarot, dacă văd că am în mână 10 cărți de tromf, pot anunța single poignée, iar la sfârșitul rundei primesc 20 de puncte bonus. Sau pot anunța la începutul rundei un chelem (slam), care arată încrederea și intenția că o să câștig toate trickurile. Dacă într-adevăr câștig toate trickurile din acea rundă, primesc un bonus de 400 de puncte, iar dacă nu, pierd 200 de puncte. Și așa mai departe.

Chiar și în jocurile mai simple, precum Hearts, ai bonusuri precum shoot the moon care îți oferă o metodă alternativă de a câștiga multe puncte. Practic, când anunți un shoot the moon, va trebui să faci tot ce nu vrei să faci într-un joc normal de Hearts: să strângi trickuri cu toate cărțile de inimă roșie și cu dama de pică. În mod normal nu vrei să le iei, pentru că îți dau puncte (și câștigă cine are cele mai puține puncte), dar dacă reușești să faci un shoot de moon (întreprindere foarte riscantă), toți ceilalți jucători primesc 26 de puncte instant, iar tu îți scazi 26 de puncte.

Deși la începutul fiecărei runde jucătorii primesc cărțile în mod aleatoriu, necesită un grad foarte mare de îndemânare ca să realizezi astfel de bonusuri și depinde în totalitate de tine și cum îți joci cărțile.

Prieteni la cataramă

Dar strategia și complexitatea nu reiese numai din cărțile pe care le ai în mână și felul în care le joci, ci și din felul în care comunici prin acțiunile tale cu partenerul de joc (coechipierul). Având în vedere că toate jocurile de levate se joacă în general în 3-4 jucători, multe astfel de jocuri implică parteneriate temporare între jucători. Într-un joc de 4 jucători, de exemplu, fiecare dintre aceștia stă pe o latură a unei mese. Jucătorii care sunt dispuși diametral opus unul de celălalt devin parteneri de joc.

În unele jocuri precum Spades, știi de la bun început cine îți e partener, dar în altele situația stă un pic diferit. În jocuri precum French Tarot, 3 jucători joacă împotriva celui de-al patrulea, dar cine joacă împotriva cui se stabilește abia după licitația de la început de rundă (am scris mai sus, cel care o câștigă joacă împotriva celorlalți). Se formează, astfel, un parteneriat ad-hoc, temporar.

În alte jocuri, partenerul este ales în mod aleatoriu, dar nu cum ai crede. În jocul de Tarot Königrufen (care chiar se traduce drept Cheamă Regele), jucătorul care începe jocul își alege partenerul numind un Rege dintr-o anumită suită (adică cheamă un Rege). Cine are în mână Regele ales de acesta, îi devine partener pentru acea rundă. În Schafkopf, un jucător “strigă” o suită, iar cine are Asul al acelei suite, îi devine partener. Și exemple mai sunt destule. Dar, atenție! Noul partener nu are voie să-i spună sau să îi semnaleze acest lucru celui care l-a ales. Astfel, se adaugă un nou strat de strategie, în care trebuie să deduci cine îți este partenerul, astfel încât să colaborați cu succes.

Și, oh! Indiferent că îl știi de la începutul jocului sau stă ascuns în tenebre, nimic nu se compară cu acel moment în care îți dezvolți acea sinergie cu partenerul de joc și ajungeți să comunicați aproape telepatic. Este o senzație foarte tare. Cu toate acestea, dacă ești mai lone wolf și nu vrei să te încurce careva, ai destule opțiuni și exemple de jocuri de levate care nu au parteneriate în cadrul lor, precum Hearts sau Oh Hell, unde fiecare joacă pentru el.

Cele mai inteligente jocuri de cărți

“Nu-mi place să joc jocuri de cărți normale, mă plictisesc.”

Asta tot spuneam până mai acum câteva luni, pentru că până în momentele alea toată viața întâlnisem doar alte tipuri de jocuri precum cele de shedding (Macao), catch and collect (Război) sau fishing games (Tabinet). Ah, da, și Poker, mna. Și sunt ok, dar parcă nu sunt atât de strategice pe cât îmi doresc, parcă fac aceleași lucruri în fiecare joc. De aceea, ziceam că jocurile de cărți normale mă plictisesc.

Și m-am înșelat amarnic. Pentru că am dat de trick-taking games (jocurile de levate). Mă rog, auzisem deja de Bridge sau Whist, dar, îți vine sau nu să crezi, nu prea întâlnisem oameni care să le joace și, în consecință, nu prea mă interesasem de ele. (Deși, în mod ironic, toată lumea știe de Bridge și chiar există seri de Whist în București. Mea culpa.) Dar acum pot să zic cu încredere că sunt probabil cele mai inteligente jocuri de cărți peste care am dat. Chiar și cele mai simple precum Spades sau Hearts te lasă să îți faci o anumită strategie cu ce cărți ai în mână.

Ce să mai zicem de Bridge? Cunoscut și ca Contract Bridge, acesta este pentru jocurile de cărți echivalentul Șahului pentru board games: un joc ce a fost studiat și răstudiat și s-a dovedit a fi unul extrem de profund, strategic și inteligent. Este Jocul de cărți al intelectualilor, bucurându-se de un statut foarte înalt și un succes enorm în ziua de azi. A fost, de asemenea, desemnat și ca fiind un sport al minții și cumva mi se pare normal că tocmai un joc din familia jocurilor de levate a fost ales. Conform lui David Parlett, în cartea A History of Card Games, acestea sunt de departe cele mai variate și răspândite jocuri de cărți în vest, pentru că sunt complexe și chiar îți pun mintea la contribuție.

La mai multe

De fapt, am avut plăcuta surpriză să aflu că o grămadă de oameni din România știau de jocurile de levate (în afară de Bridge sau Whist, toată lumea le știe pe alea). Mă rog, nu mă așteptam că inventez eu apa caldă cu postarea asta, dar când am postat o poză cu niște cărți de joc ungurești (care seamănă cu cele germane), mulți au reacționat cu câte un “ah, cu astea jucau bunicii mei 66 sau Cruce” sau “eeeh, ce jucam 66 sau Cruce cu cărți d-astea!”. Legat de asta, e de remarcat că aceste jocuri sunt jucate în general în Transilvania, Bucovina, Ardeal și în general zone din România care au aparținut Imperiului Austro-Ungar.

Dacă e prima oară când auzi de trick-taking games e posibil să nu înțelegi ce tot îndrug aici, dar, ei bine, acum e momentul! Încearcă-le, iar apoi compară cu Tabinet, Șeptică sau Macao. Mai ales că există o grămadă de variații ale acestora și o grămadă de variabile ce îți aduc anumite bonusuri, făcând aceste jocuri mult mai interesante decât orice altceva ai jucat vreodată. Astfel, dacă ar fi să-ți recomand niște jocuri de levate pe care să le joci, acestea ar fi Spades, Hearts, French Belote, dacă ești la început și French Tarot, Königrufen și Hungarian Tarokk, dacă vrei ceva mai complex și interesant. (Toate se găsesc și de jucat online.) Bineînțeles, NU sunt singurele jocuri de levate (unii ar spune că nici măcar nu sunt cele mai bune), dar eu pe astea le-am jucat și mi-au plăcut. Bridge nu am apucat să învăț să joc, văzându-l mai degrabă ca un joc de performanță (ca Șahul), și mai am pe listă Whist, Skat și Briscola.

Ți-am enumerat într-un mod foarte deșirat niște reguli ale diverselor jocuri de levate, dar scopul postării nu e să te învețe să le joci, ci să îți arate câte chestii mișto se găsesc în această familie de jocuri de cărți. Sunt strategice, îți pun mintea la contribuție, sunt distractive și se joacă cu un banal pachet de cărți franțuzesc (sau cărți de Tarot, sau cărți nemțești, sau italienești, sau spaniole, sau ungurești) și deși sunt în esență foarte simple, complexitatea lor este dată de varietatea covârșitoare de moduri prin care poți acumula puncte și primi provocări peste care primești constant imboldul să treci.

Macaua, cine? Ce-i ăla un Tabinet? Șeptică? More like Șeptican’t. Iar dacă ai impresia că exagerez, află că toate aceste idei și mecanici sunt atât de atractive încât designerii de board games moderne încearcă în mod constant să le introducă în creațiile lor (vezi The Crew sau Cat in the box, două exemple foarte recente).

Jocurile de levate (trick-taking games) sunt cele mai vechi jocuri de cărți din istorie și nu am menționat nici măcar 1% din toate care au existat vreodată. Povestea lor se întinde pe o perioadă de secole întregi, iar longevitatea lor (ca familie de jocuri) și numărul de-a dreptul covârșitor de jocuri de levate inventate de-a lungul vremii (mult prea multe ca să le enumăr aici) nu pot decât să stea ca mărturie a frumuseții acestora.

---