Copacul vieții și rădăcinile sale

“Înrudirile tuturor creaturilor din aceeași clasă au fost câteodată reprezentate de un mare copac. Consider că această asemănare spune adevărul în mare parte.” (Charles Darwin, 1859)

Privind de pe umerii giganților

Isaac Newton ne-a dat la un moment dat o bucată de înțelepciune care suna cam așa:

Dacă am văzut mai departe, a fost pentru că stăteam pe umerii giganților.

Prin asta el voia să spună că toate descoperirile pe care le-a făcut (deloc puține și deloc lipsite de importanță) se datorează celor dinaintea lui, oamenii care au făcut descoperirile care aveau să ducă la descoperirile lui. Pentru că așa funcționează știința, înțelegi? Nici o descoperire sau invenție nu se face de la zero, ci se bazează pe niște concepte și idei ce se știau deja.

Teoria evoluției este o descoperire științifică ce nu face excepție de la ce am spus mai sus, de aceea e cu atât mai dubios când aud și în ziua de azi oameni care au impresia că aceasta este produsul minții unei singure persoane, adică a lui Charles Darwin. Ei îi spun “darwinism”, reducând întreaga muncă de sute și chiar mii de ani a  sute de oameni într-un “-ism”, o ideologie clocită de mintea unei singure persoane. Firește că nu e așa, d-aia am scris postarea asta.

Copacul vieții, din biologie, este una din imaginile reprezentative ale evoluției. Ideea este că toate speciile ce trăiesc în ziua de azi sunt puse pe rămurelele unui copac gigantic. Pe măsură ce te îndrepți spre ramurile principale, o să observi cum toate speciile din ziua de azi se întâlnesc până în momentul în care ajung la tulpina copacului, care reprezintă o singură specie de vietate care a trăit acum miliarde de ani și care este strămoșul tuturor formelor de viață din ziua de azi. Iată o versiune modernă a copacului vieții:

Înainte să continuăm, mă simt obligat să precizez pentru oamenii care nu prea le au cu metaforele (că sigur or să treacă și pe aici) că acest copac al vieții este unul metaforic. Este un model științific. Nu e un copac adevărat.

În fine, deși conceptul ăsta e la mintea cocoșului în ziua de azi, abia în ultimii 20 de ani oamenii de știință au reușit să stabilească ceva mai cert forma acestui copac al vieții. Până atunci nu prea se știa forma lui (abia dacă știam segmente din el), adică nu erau înțelese prea clar felurile în care unele specii de animale se înrudesc cu altele.

Copacul vieții este o diagramă ierarhică, adecă dacă rămurelele cele mai mici reprezintă speciile animale, atunci următoarele ramuri (ceva mai mari) reprezintă genul, ramurile mai mari de atât reprezintă familia, apoi ordinul, apoi clasa ș.a.md. Cu mult înainte să se nască Darwin, naturaliștii au observat că vietățile nu erau organizate aleatoriu. Era un tipar.

Primele sclipiri

Ne aflăm pe undeva prin Europa secolului al XVIII-lea. Comerțul dintre ea și Asia, Africa și Americi este în floare. Periodic erau importate specii noi de plante și animale, dar era o problemă: numele lor erau foarte dificile. Mulți biologi dădeau speciilor descoperite de ei niște nume foarte lungi, iar o specie putea avea mai multe nume (un om de știință îi dădea unei specii un nume, altul îi dădea aceleiași specii un alt nume).

Măceșul era cunoscut de botaniști fie ca rosa sylvestris inodora seu canina, fie ca rosa sylvestris alba cum rubore, folio glabro. Problema e că (după cum am vorbit și în postarea Lumina rece: fosforul apropo de Antoine Lavoisier) mai ales ca om de știință nu poți lucra cu un lucru care are n-șpe mii de nume. Mai mult te încurcă. Se cerea urgent standardizarea numelor științifice, pentru a face mai ușoară folosirea acestora.

Și uite că așa a intrat în scenă Carl Linnaeus. Acesta a propus în 1758, în lucrarea sa Systema Naturae, să fie folosit un nume doar din două părți: un nume latin care să indice genul și altul care să indice specia. Măceșul a devenit, astfel, din rosa sylvestris inodora seu canina doar Rosa canina. Din momentul acela, tipul acesta de denumire a devenit regula după care sunt numite și azi specii noi. Indiferent că vorbim de păsări, fungi, bacterii, ferigi, toate au aceeași structură a numelui științific (în general). 

Linnaeus este considerat a fi părintele taxonomiei, iar sistemul său de numire și clasificare al organismelor este folosit și în ziua de azi (cu multe schimbări, firește, pentru că am mai aflat chestii între timp). El a clasificat toate vietățile ierarhic, pe mai multe trepte, de la cea mai mică la cea mai mare: specie, gen, familie, ordin, clasă, încrengătură, regn.

Astfel, tu ești:

• Specia: Homo sapiens
• Genul: Homo
• Familia: Hominidae
• Infraordin: Simiiformes
• Subordinul: Haplorhini
• Ordinul: Primates
• Clasa: Mammalia
• Clada: Synapsida
• Încrengătura: Chordata
• Regnul: Animalia

Firește, nu toate enumerate mai sus au fost stabilite de Linnaeus. Dar așa sunt clasificate vietățile în ziua de azi. Frumos și simplu.

Legătura

Carl Linnaeus (sau Carolus Linnaeus sau Carl Linné) nu era evoluționist în nici un sens, pentru că nu exista conceptul de evoluție în secolul al XVIII-lea. Nici măcar nu-i trecuse prin minte faptul că ar putea avea gândul să își sugereze că ar exista vreo posibilitate cât de cât de îndepărtată să existe ceva ca evoluția.

Și totuși a observat că pisica sălbatică, leul, puma și leopardul sunt toate un soi de pisici, așa că le-a pus împreună cu pisica de casă (Felis catus) în familia Felidae. La fel, s-a uitat la lup, vulpe și șacal și a văzut că sunt cu toții un soi de câini, așa că i-a pus împreună cu câinele (Canis familiaris) în familia Canidae. Acesta i-a pus mai departe în ordinul Carnivora, un ordin total diferit de ordinul Primates (din care fac parte maimuțele, primatele mai mari și oamenii) sau de ordinul Rodentia (din care fac parte șobolanii, șoarecii și castorii).

Iarăși, asta era înainte ca Darwin să se nască. Când el s-a gândit la Copacul Vieții și la evoluție, nu a pornit de la zero. Acesta s-a bazat pe idei, cunoștințe, observații și experimente aduse de cercetătorii dinaintea lui. Astfel, Darwin s-a uitat la clasificările lui Carolus Linnaeus, acesta a văzut evoluție. La o adică de ce leii, gheparzii, leoparzii și pisicile domestice împart același design, dacă nu sunt înrudite?

A luat ideile lui Carolus Linnaeus și le-a dezvoltat. S-a gândit apoi la felul în care aceste specii s-au despărțit la un moment dat: genul Felis probabil că apăruse cu câteva milioane de ani în urmă, în timp ce familia Felidae (din care face parte genul Felis) trebuie că a apărut mai devreme, iar ordinul Carnivora (din care face parte familia Felidae) și mai devreme de atât.

Cum sunt clasificate vietățile în ziua de azi?

În fiecare an sunt descoperite (și numite) din ce în ce mai multe specii, iar complexitatea copacului vieții devine din ce în ce mai clară. Probabil din ce ți-am spus până acum te gândești că oamenii de știință le clasifică doar uitându-se la ele. Așa e și nu prea.

Ca să fie totul mai simplu, o să ne referim doar la animale. În primul rând, aceștia se uită la morfologia lor, adică la aspectul lor extern și la anatomie. Sunt studiate în detaliu oasele și mușchii acestora, care arată ce structuri împart acestea. Practic, timp de decenii întregi clasificarea speciilor s-a făcut în baza acestori observații fizice.

Revoluția s-a produs, însă, în momentul în care a apărut secvențierea moleculară. După cum am vorbit și în Coduri secrete, fiecare organism are în ADN-ul său un anumit set de instrucțiuni genetice. O parte din ele sunt la fel (astfel, împarți un pic din codul genetic cu un țânțar, o plantă de muștar, dar și cu o bacterie), dar cealaltă parte este unică fiecărei specii de vietate. Din acele diferențe oamenii de știință își pot da seama de cât de înrudite sunt anumite specii și când a trăit ultimul lor strămoș comun.

Firește, treaba este mult mult mai complexă de atât, iar cercetările durează ani sau zeci de ani, dar ideea de bază cu care trebuie să pleci din postarea asta este că nici o descoperire științifică nu aparține în întregime unui singur om, pentru că se bazează pe cercetările celor care au trăit înaintea lui. Astfel, oricât ar da-o creaționiștii (iar aici mă refer mai degrabă la Young Earth Creationists și la cei care nu acceptă teoria evoluției, pentru că sunt destui oameni religioși care chiar nu au nici o problemă să o accepte, după cum vedem și în postarea Teoria evoluției și oamenii care o contrazic), teoria evoluției nu a fost născocită de un singur om, iar apoi înghițită pe nemestecate de alți oameni de știință.

Darwin este cel care s-a uitat la ce s-a spus înaintea lui, le-a pus cap la cap, a observat, a experimentat și a ajuns la o nouă concluzie. Sute de cercetători au lucrat timp de sute de ani pentru ca el să ajungă la această concluzie, și sute de cercetători au lucrat până din ziua de azi (și încă lucrează) pentru a înțelege mai bine cum funcționează evoluția. Cinste lor.