Cuvinte cheie

În ziua de azi, scrisul este omniprezent, cititul la fel. Sunt 150% sigur că până să dai cu ochii de cuvintele astea, ai mai citit ceva pe ziua de azi. Și la fel de sigur ai și scris. Jur că îmi închid blogul, dacă nu. Te-ai obișnuit atât de mult cu ideea de scris și citit încât ai uitat că ele nu-s de ici de colo, ci sunt ceva cu adevărat special. Acum mii de ani, pe măsură ce grupurile de oameni au crescut, relațiile dintre ei au devenit mai complexe. Pentru a se descurca cu această complexitate au inventat la un moment dat o unealtă atât de puternică încât a reușit să schimbe până și modul în care gândim.

 La timpul trecut

Să îți arăt o chestie ceva mai personală. Ai mai jos o poză a celui mai valoros obiect din casa mea: numărul pe ianuarie 1910 al revistei satirice Furnica.

Posibil să crezi că exagerez, e doar un ziar până la urmă. Îți zic imediat de ce îl consider așa special: obiectul ăsta a fost tipărit la începutul anului 1910, adică acum 106 de ani, la aproximativ trei ani după Marea Răscoală Țărănească din 1907 și cu vreo 4 ani înainte să înceapă Primul Război Mondial. Cu ajutorul acestei reviste, pot vedea exact ce gândeau și simțeau românii de acum 106 de ani, pot vedea chiar ce fel de umor aveau românii care au trăit între 1907 și 1914.

Pe pagina I este un editorial semnat de George Ranetti (unul din fondatorii revistei) în care se ia de Alexandru Vlahuță (de care ai învățat la școală, în gimnaziu…știi tu, ăla cu România Pitorească):

“Am admirat, firește, ideea d-lui Al. Vlahuță d’a se întemeià «Casa de editură a scriitorilor Români». Am admirat, dar nu m’am mirat. Nu m’am mirat că o asemenea generoasă inițiativă a pornit dela iubitul și marele poet. Toată românimea s’a deprins, în adevăr, să vadă în Vlahuță nu numai pe trubadurul făuritor de cântece înaripate ce tîrăsc în sborul lor spre Ideal și bietele noastre suflete pământene ; dar și pe omul Vlahuță, pe cetàțeanul, pe Românul.”

Am scris literă cu literă, punct cu punct (așa că să nu mă freci la ridiche cu “bă, Alex, nu știi că nu se pune spațiu înainte de semnele de punctuație?”) și după cum probabil intuiești, întregul editorial are tonul de “Serios?! Nu mai avem pe ce să aruncăm banii? Casă de editură a scriitorilor Români? Ce ‘reacu’?!” în care Alexandru Vlahuță e făcut cu ou și oțet.

Și nu e un caz singular, aproape toate caricaturile din revistă se preocupă cu bugetul pe anul 1910 (care abia începuse), după cum vezi și în caricatura de pe copertă. Aparent și în 1910 se fura la fel de mult din banii de la stat sau se cheltuiau pe chestii inutile. Dar nu facem politică aici, voiam doar să îți arăt câte poți afla din revista asta la o analiză mai amănunțită. Ține minte, o să fie important mai târziu. Dar mai mult ca sigur nu aș fi fost în stare să aflu și să îți spun acum toate chestiile astea dacă omenirea nu ar fi inventat chestia pe care o ai în față chiar în momentul ăsta: scrisul.

 Verba volant, scripta manent

Oamenii au făcut de la bun început un târg cu Natura: o să avem copii mai inteligenți decât copiii altor specii de animale, iar capacitatea lor extraordinară de a învăța lucruri noi va spori considerabil șansele de supraviețuire ale speciei noastre, dar o să dureze mai mult să îi creștem. Explicația este simplă.

Organismele de pe Pământ se bazează pe două tipuri de informație:

1. informația genetică din ADN, care le spune cum să se comporte în anumite situații, cât de mari să fie, ce culoare să aibă blana, etc. Practic, instinctul;
2. informația extragenetică, ce învață de la alți membri ai speciei, din mediu, etc.

În timp ce membrii altor specii de animale se bazează aproape în întregime pe informația genetică din ADN și foarte puțin pe informația extragenetică (depinde mult de specie), la oameni e viceversa: ponderea cea mai mare o are informația extragenetică. Da, firește, și animalele pot învăța de la membrii comunității în care trăiesc, dar oamenii le întrec cu mult. Da, normal, și noi ne bazăm destul de mult pe informația genetică, dar am ajuns să ne bazăm și mai mult pe informația extragenetică, care ne-a permis să ajungem pe noi culmi și să învățăm niște lucruri de neimaginat până atunci.

Copiii care au dobândit informație extragenetică (ideile sunt o informație extragenetică, de exemplu) pot face schimb de informații cu alți copii și chiar să schimbe mentalitățile părinților, bunicilor sau învățătorilor. Așa am ajuns să inventăm nu doar informația extragenetică (cultura e un alt exemplu), ci și informația extrasomatică (informația care nu face parte din corpul nostru), scrisul fiind cel mai notabil exemplu. El ne-a ajutat să luăm ce am învățat și să punem la păstrare, pentru noi și urmașii noștri, permițându-ne să răspândim cunoașterea și să avem mai multe șanse de supraviețuire ca specie.

La fel cum te-am obișnuit când vine vorba de astfel de invenții monumentale care stau la baza civilizației umane, scrisul nu a fost inventat de o singură persoană și nici nu putem spune exact când. Știm, însă, că a apărut cu mult după apariția numerelor și că a fost inventat independent în două locuri: în Mesopotamia (prin 3200 î.e.n) și în Mesoamerica (prin 600 î.e.n).

Deși mai târziu a ajuns să fie folosit pentru a descrie frumusețea și tragedia iubirii, cum funcționează Universul sau cum să faci rață pechineză la cuptor, scrisul a apărut dintr-un motiv destul de banal: nevoia de a ține socoteala diverselor schimburi din comerț.

Pe măsură ce relațiile dintre oameni au devenit mai complexe și a apărut comerțul, nu mai mergea pur și simplu să ții minte chestii, trebuia să ți le și notezi, în special dacă erai cel care strângea taxele (da, taxele și funcția de colector de taxe au apărut efectiv înaintea scrisului). Asta pentru că volumul de informații era din ce în ce mai mare.

Inițial erau folosite niște jetoane din lut care reprezentau tot felul de bunuri și care erau puse într-un fel de pușculițe din lut. De exemplu trei jetoane de lut puse într-o pușculiță reprezentau fie trei borcane de ulei primite, fie plătite.

Mai târziu au scăpat de pușculițe, iar până în 3300 î.e.n, sumerienii apăsau trei jetoane pe o tăbliță de lut, lăsând pe ea trei adâncituri: fraza “trei borcane de ulei” tocmai fusese scrisă. Ulterior, imaginile au fost simplificate din motive tehnice (era greu să desenezi cu un băț o barză, un borcan de ulei, etc.) și așa a apărut scrierea cuneiformă.

Doar că la un moment dat apăruse o problemă destul de gravă: limba sumeriană era foarte bogată în omofone. De exemplu, cuvântul vorbit (adică sunetul, silaba) ti însemna și “săgeată” și “viață”, fix cum în română cuvântul “broască” are mai mult decât un înțeles.

Sumerienilor le era foarte ușor să deseneze o săgeată, dar viața?! Cum să reprezinte viața în scris? La un moment dat le-a picat fisa: “Da! Uite cum facem: putem să folosim imaginea asta a lui «ti» ca să reprezentăm ideea de «săgeată», DAR o folosim și ca să reprezentăm sunetul pentru «viață»”. 

Probabil nu ți se pare mare brânză (pentru că citești și scrii folosind alfabetul latin, care în sinea lui e un set de simboluri ce reprezintă sunete, nu idei), dar în momentul respectiv această revelație a fost o inovație fără seamăn. Acum imaginile folosite reprezentau și sunete, lăsând reprezentarea ideilor în seama sunetelor.

Dar dacă desenezi de exemplu o focă (seal, în engleză), de unde știi că reprezintă un animal și nu un sunet din alt cuvânt, precum sealant (agent de etanșare) sau ceiling (tavan)? Prin 1763 î.e.n, egiptenii au revoluționat scrisul, folosindu-se de o chestie șmecheră.

La fel ca amicii lor sumerieni, limba lor scrisă suferea de aceleași neajunsuri așa că au decis să folosească pe lângă hieroglife și niște semne abstracte care arătau când hieroglifa de lângă ele trebuie citită ca sunet în loc de idee. Ba chiar când aveau de-a face cu niște cuvinte străine pentru care nu aveau hieroglife, foloseau direct aceste semne abstracte, ca un alfabet.

Ilustrația de deasupra cu “Bucharest” poate fi folosită ca exemplu și în cazul ăsta: imaginea mașinii care se pronunță “car” e o astfel de hieroglifă, iar semnele “B”, “U”, “E”, “S” și “T” ne arată că imaginea mașinii trebuie citită și înțeleasă doar ca sunet, nu și ca idee. Din păcate, ei n-au reușit să meargă prea departe cu această inovație, pentru că deja se obișnuiseră cu hieroglifele și le-a fost mult prea greu ca să folosească o nouă metodă de scriere.

Pe coasta Mării Mediteranene, însă, erau niște popoare care abia începuseră să scrie și nu aveau o tradiție în sensul ăsta. Erau un fel de tabula rasa în ceea ce privește scrisul. E de bine? E de foarte bine! Le-a fost mai ușor să inoveze, pentru că nu erau fixați pe un mod de scriere, cum erau egiptenii și sumerienii.

Prin 1250-1200 î.e.n, fenicienii (originari din zona actualului Liban și considerați a fi niște navigatori și comercianți foarte iscusiți) au început să folosească vreo 22 de semne ca să reprezinte în scris consoanele din limba lor. Nu se oboseau să scrie și vocalele, așa că scrierea lor arăta mai degrabă ca mesajele care și le dau între ei puberii și adolescenții: “Cmf? Cmz? Vr s mrgm l plj m ncl? Snm dk d.”

Dar să dăm Cezarului ce-i al Cezarului: acum erau doar 22 de semne de învățat, care reprezentau nu idei, ci sunete. E foarte bine, având în vedere că egiptenii și sumerienii trebuiau să învețe ani de zile sute de ideograme, ca să învețe să scrie și să citească. De aceea scribii erau o clasă foarte importantă în Antichitate. Ei bine, acum fenicienii scăpaseră de ideograme cu totul. Acesta era primul alfabet din istorie.

Prin 800 î.e.n, grecii au împrumutat de la ei aceste semne, pe care le-au modificat un pic: grecii aveau deja un alfabet cu mai puține consoane, așa că în momentul în care au împrumutat alfabetul de la fenicieni niște semne din el au rămas pe dinafară. Mișcarea de geniu a grecilor a fost să ia aceste semne din alfabetul fenician de care nu aveau nevoie pentru a reprezenta consoane și au început să le folosească pentru a reprezenta vocalele. Alfabetul grec a devenit, astfel, prima unealtă care putea înregistra în scris fiecare sunet dintr-o limbă vorbită.

Rosetta, oh, Rosetta!

Piatra Rosetta este o stelă din piatră care datează de prin 196 î.e.n, din timpul domniei regelui Ptolemeu al V-lea și are inscripționată pe ea un decret emis de acesta, la Memphis, Egipt. După ce a tot fost plimbată prin Evul Mediu și pierdută, a fost redescoperită în iulie 1799 de un soldat numit Pierre-François Bouchard, ajuns în Egipt cu ocazia unei expediții de-a lui Napoleon.

Pe vremea aia Egiptul Antic era o civilizație misterioasă, cu atât mai mult că nimeni nu reușise să descifreze, să translitereze și să traducă hieroglifele folosite de aceștia. Mulți oameni s-au chinuit, s-au întors pe toate părțile, unii probabil au și devenit alcoolici din cauza asta (presupun), dar nimeni nu venise cu o traducere satisfăcătoare.

Dar acum egiptologii (cei ocupați cu studiul acestei civilizații) aveau la dispoziție Piatra Rosetta. Este super importantă pentru eforturile de a traduce hieroglifele pentru că pe ea se găseau trei tipuri de scriere, adică decretul de pe ea era scris în hieroglife, Demotică (un alt tip de scriere egipteană) și greaca veche.

Cum oamenii educați ai acelor vremuri știau niște greacă veche pe ici pe colo, stela asta a fost un fel de mană cerească: odată ce și-au dat seama că toate cele trei scrisuri erau la fel, nu rămânea decât să traducă din greaca veche în demotică, apoi în hieroglife, să vadă dacă se pupă între ele. În 1822, la Paris, Jean-François Champollion a anunțat că a reușit să descifreze cu succes hieroglifele egiptene de pe Piatra Rosetta.

 Birocrația salvează omenirea

Să revenim la sumerienii din 1763 î.e.n. La un moment dat, regele babilonian Hammurabi a reușit să unească și să cucerească orașele din Sumer și să formeze statul babilonian. Foarte bine. Mare om, mare caracter. Merită toată lauda! Dar acum apărea o problemă: avea un spațiu de până la 320 Km de administrat. Era foarte mult pentru vremea aceea și era nevoie de o soluție cât mai eficientă.

Din fericire, problema s-a rezolvat aproape la fel de repede pe cât a apărut: chestia asta nouă (ă, mă rog, relativ nouă) numită scris era fix unealta potrivită. În perioada asta au apărut scrisorile, prima tehnologie a comunicației capabilă să transmită informații pe distanțe foarte mari, în mod precis și confidențial. Ele erau folosite pentru a menține controlul orașelor și satelor în care nu se afla regele.

O altă chestie care avea să schimbe pentru totdeauna societatea umană a fost apariția legilor. Eu știu că nu te așteptai la asta, dar adevărul ăsta e: scrisul a inventat birocrația. Anyway, la un moment dat Hammurabi a scris Codul lui Hammurabi, un set de legi care să îl ajute să administreze statul său din ce în ce mai mare.

Nu, nu a fost primul cod de legi, dar e unul din cele mai bine păstrate, cu 282 de legi prin care se prezentau tot felul de drepturi și responsabilități pentru cetățenii acelor vremuri: aproape jumătate din legi se ocupă cu stabilirea prețurilor pentru diverse contracte (cu un chirurg, de exemplu). Sunt tratate probleme ce țin de calomnie, negoț, sclavie, responsabilitățile muncitorilor, jaf, divorț, iar una din cele mai cunoscute este: “dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”.

Conducătorul putea să dea oricând colțul, dar legile rămâneau scrise, erau permanente. Normal că dacă venea un alt conducător, nu îl oprea nimic să scrie legi noi, dar pe măsură ce se strângeau mai multe, se crea o tradiție juridică pe care fiecare conducător nou o moștenea.

Cum să înveți să scrii și să citești era foarte greu în perioada aceea, Codul lui Hammurabi era mai degrabă simbolic, dar a reprezentat un pas important în evoluția societății umane. Acum, odată cu apariția scrisului, se puteau scrie și texte religioase și chiar să se însemnări referitoare la activitățile regilor.

 Restul e istorie

Istoria începe odată cu apariția scrisului. Tot ce e înainte de apariția scrisului este preistorie, iar tot ce are loc după apariția scrisului este istorie. Asta pentru că odată cu apariția sa, apar izvoarele istorice scrise, care ne permit să avem o imagine mult mai clară asupra trecutului: pentru că sunt scrise, sunt folosite cuvinte.

Firește, oamenii foloseau limbajul și înaintea scrisului: transmiteau povești urmașilor pe cale orală, dar problema cu abordarea asta e că o poveste transmisă astfel este ușor înflorită cu fiecare relatare, ca să se muleze pe ideile generației contemporane. Așa că existau șanse destul de mari să nu mai zugrăvească o imagine corectă a trecutului. Când o poveste este scrisă într-un document, însă, ea este fixată și se modifică mai greu. Generațiile viitoare pot compara lumea în care trăiesc ele cu lumea prezentată în documentul respectiv într-un mod imposibil de redat pe cale orală.

Nu am început postarea cu revista Furnica pentru a mă da mare, ci voiam să evidențiez cât de important este scrisul pentru cunoașterea trecutului. Una este să îți spună cineva cum era pe vremuri, alta e să ai în fața ta un document scris atunci. Revista aia este un veritabil izvor istoric.

Un alt izvor istoric de care dispunem în ziua de azi este Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, cel mai vechi document (din anul 1521) păstrat care e în limba română. Acesta se referă la mișcările militare ale Otomanilor la Dunăre și trecerea lui Mohammed-Beg prin Țara Românească. Ai mai jos o poză cu scrisoarea, iar aici ai transcrierea și traducerea:

Atunci când citești scrisoarea asta, citești fix cuvintele scrise de Neacșu acum 495 de ani. Niște rânduri scrise acum aproape jumătate de mileniu, îți vine să crezi? Mă îndoiesc că s-a gândit vreodată că peste sute de ani, niște oameni de mii de ori mai avansați ca el îi vor citi scrisoarea confidențială către jupânul Hănaș Begnăr.

Dar scrisul poate face multe: ne ajută să vedem o imagine corectă a trecutului, dar și să ne clădim viitorul. Sunt foarte multe invenții și descoperiri care efectiv nu ar fi putut fi făcute, dacă nu ar fi existat scrisul. Asta numai în virtutea faptului că îți poți nota ideile, poți să petreci mai mult timp analizând cuvintele scrise: poți sta zile sau chiar săptămâni întregi pe un text scris. Îl vezi altfel, îl poți aranja cum vrei. În asta constă puterea scrisului, după cum spunea Carl Sagan în cartea sa Cosmos (Capitolul 11: Persistența Memoriei):

Ce lucru uimitor este cartea. E un obiect plat făcut dintr-un copac, cu părți flexibile pe care sunt inscripționate o grămadă de mâzgăleli ciudate și negre. Însă e de ajuns să arunci o privire ca să te trezești în mintea unei alte persoane, probabil cineva care e mort de mii de ani. De-a lungul mileniilor, un autor vorbește clar și încet în mintea ta, îți vorbește direct. Scrisul este probabil cea mai grozavă invenţie umană, legându-i pe oameni unul de celălalt, cetăţeni din epoci îndepărtate, care nu s-au cunoscut unul pe celălalt niciodată. Cărţile rup cătuşele timpului. Cartea reprezintă dovada că oamenii sunt capabili de magie.