Împreună pe Lună

Jocul cu SF-ul

Îmi place să joc tot felul de board games și jocuri de cărți. Și nu numai mie. Din fericire este un trend care crește și tot crește de la an la an, și zic că e foarte bine: într-o lume în care toată lumea se plânge despre cum tehnologia ne îndepărtează unul de celălalt (deși eu nu sunt neapărat de acord cu ideea asta) și viața socială fizică tinde să devină inexistentă, nimic nu poate fi mai frumos decât să te strângi la masă cu doi, trei, hai șase, prieteni cu care să joci ceva. Să râdeți împreună, să vă relaxați împreună și chiar să creați lumi noi împreună.

Recent am dat peste un nou board game care e devenit instant unul din preferatele mele. Jocul se numește Terraforming Mars (sau Terraformarea planetei Marte, cum a fost tradus și publicat de Lex Shop), creat de Jacob Fryxelius și are ca temă, ă…terraformarea planetei Marte. Dacă ai citit seria Marte a lui Kim Stanley Robinson (Marte Roșu, Marte Albastru și Marte Verde), o să te simți ca acasă jucând jocul ăsta, pentru că aceasta este sursa principală de inspirație.

Jocul în sine, deși SF, este destul de precis din punct de vedere științific. De exemplu, dacă e să crești temperatura planetei peste un anumit prag, apar oceane. Cu cât ai mai multă verdeață, cu atât crește mai mult concentrația de oxigen.

În fine, fiecare din cei 4 jucători reprezintă o corporație care încearcă să facă Planeta Roșie locuibilă prin diverse tehnologii. Cel mai interesant este că deși la sfârșit există un singur câștigător, jocul este semicooperativ pentru că, până la urmă, cu toții lucrăm la terraformarea planetei Marte. Așa că indiferent că fiecare jucător are un scop pe care încearcă să îl atingă, tot există un soi de spirit în echipă. De unul singur nu ai putea terraforma foarte mult din planetă.

Sora geamănă a lui Apollo

Ultima oară când un om a pus piciorul pe Lună a fost acum 48 de ani, în timpul misiunii Apollo 17. De atunci, din varii motive deloc conspiraționiste (motiv ce țin în principal de fonduri), nu ne-am mai întors, deși am trimis nave să o orbiteze și chiar roboți care să o străbată. Și totuși, au trecut 48 de ani de atunci, și nevoia acută de a explora nu ne dă pace. După cum spunea Herman Melville:

Sunt ahtiat după lucrurile îndepărtate, îmi place să navighez pe mări interzise şi să mă opresc în locuri sălbatice.

Oamenii de la NASA sunt o parte din cei care nu a uitat niciodată de această chemare și doresc (într-un hei-rup imens egalat doar de cel din timpul misiunilor Apollo) ca în următorii câțiva ani să pună în aplicare un plan grandios cu numele de Project Artemis.

Este un proiect de-a dreptul ambițios care se va întinde pe o perioadă de 4-5 ani (între 2020 și 2024-2025) și care urmărește să realizeze următoarele: să trimită oameni pe orbita Lunii (pentru prima oară în secolul XXI), să construiască o stație spațială numită Lunar Gateway care să orbiteze Luna, iar în cele din urmă să trimită un bărbat și o femeie pe suprafața Lunii.

Ba mai mult, proiectul Artemis nu se dorește a fi ceva efemer, cum au fost misiunile Apollo. Manifestul celor de la NASA este “mergem, iar de data asta o să rămânem”, chestie care se va realiza inițial prin intermediul stației Lunar Gateway. La fel cum avem diverși oameni care ocupă periodic Stația Spațială Internațională, așa vom avea și oameni care să rămână pe Lunar Gateway. Ba mai mult, proiectul Artemis este punctul de start al următoarelor misiuni cu echipaj uman către Marte. Este efectiv un pas ferm ce ne pregătește pentru prima vizită cu echipaj uman pe Planeta Roșie. Având în vedere acestea, e lesne de înțeles de ce e mare brânză proiectul Artemis. Nu am cuvinte ca să exprim cât de important este și cât de incitant este faptul că în curând oamenii vor reîncepe să exploreze personal alte lumi.

Acuma, realist vorbind, dacă totul merge bine, probabil aselenizarea o să aibă loc în 2024-2027, în funcție de fonduri, dar știu un singur lucru: în ziua aselenizării o să-mi iau liber și o să stau cu ochii cât cepele în monitor. În orice caz, cei de la NASA sunt hotărâți, declarând ferm: Mergem.

Nu sună cam SF, totuși? În doar 4-5 ani să ajungem pe Lună? Deși video-ul de mai sus este destul de “americentric” (e de înțeles, NASA e agenție spațială nord-americană ce se adresează în special publicului nord-american) și NASA este șefă peste proiect, trebuie să reținem că munca depusă în cercetarea și construirea diverselor rachete, module și alte părți ale proiectului nu a început de azi, de ieri, ci de ani buni (de exemplu, capsula Orion, în care se va afla echipajul, a avut zborul inaugural în 2014 și a fost testată, îmbunătățită și răstestată) și nu e singura care lucrează la acest proiect.

Da, alături de NASA lucrează cot la cot și ESA (Agenția Spațială Europeană), JAXA (Agenția Spațială Japoneză), CSA (Agenția Spațială Canadiană) și mai ales diverse alte companii private precum SpaceX, Blue Origin, Lockheed Martin Space, Astrobotic Technologies, Orbit Beyond și mulți alții. Sectorul privat își face în sfârșit simțită prezența în sectorul explorării spațiale, iar asta va aduce numeroase beneficii. Deja a început să accelereze cu mult procesul, mai ales că o grămadă din părțile componente ale proiectului Artemis au fost construite și testate de corporațiile enumerate mai sus.

Indiferent că vorbim de motive ce țin de explorare, știință, supraviețuire sau economie, spațiul are de toate pentru toată lumea. Este extraordinar că în toți anii ăștia nu am uitat de această chemare și ușor-ușor, cu pași mici și timizi ne vom atinge destinul de specie interplanetară.

Împreună

Chiar și așa, sunt “ecologiști de weekend” care se uită la toată această muncă depusă pentru a ajunge în spațiu și spun “dar nu mai bine ne punem să cooperăm și rezolvăm probleme pe Pământ, în loc să visăm să mergem pe alte planete?”. Parțial au dreptate, în sensul că sunt într-adevăr, diverse probleme cu clima și biosfera Pământului care ar fi bine să fie remediate cât mai curând posibil. Total de acord cu asta.

Dar n-am înțeles niciodată de ce e nevoie de atitudinea asta de alb-negru, “ori facem asta, ori facem ailaltă”. De trebuie să se excludă reciproc explorarea spațiului cu rezolvarea problemelor de pe Pământ? Ca să rezolvăm probleme precum foametea mondială, nu e nevoie ca toți cei 7 miliarde și ceva de oameni de pe planetă să se ocupe de problemă și nici nu e nevoie să aruncăm toți banii de pe Pământ în direcția aia. E de ajuns să fie câțiva oameni care să se ocupe de problema respectivă, să aibă fonduri suficiente (care să fie administrate corect, aici e cheia) și eventual să nu le fie puse bețe în roate. Așa putem lejer unii să mergem în spațiu și să explorăm, iar alții să rezolvăm problemele de pe Pământ.

Dincolo beneficiile ce țin de economie, știință și explorare, explorarea spațiului mai are un beneficiu pe care nu prea îl bagă nimeni în seamă, dar care se va dovedi indispensabil pentru supraviețuirea speciei umane atât printre stele, cât și pe Pământ. În momentul de față pe Stația Spațială Internațională avem următorul echipaj (expediția 61): Andrew Morgan, Jessica Meir, Christina Koch (NASA, SUA), Alexander Skvortsov, Oleg Skripochka (ROSCOSMOS, Rusia) și Luca Parmitano (ESA, Italia). Șase persoane de diferite naționalități care lucrează împreună pentru progresul omenirii. Cooperarea aia umană după care tânjim atâta, cea care ar putea accelera rezolvarea tuturor problemelor noastre, începe chiar de aici, din spațiu. Acolo sus, la 408 km deasupra capetelor noastre, unde oameni de diverse naționalități lucrează împreună pentru a duce mai departe cunoașterea umană, se găsește în momentul de față probabil cel mai pronunțat și pur sentiment de cooperare și înțelegere între niște oameni străini. Aici sunt sădite semințele acelui lucru la care visăm de atâta amar de vreme.

Explorarea spațială este nu doar răspunsul la o chemare intrinsecă omenirii, ci și cheia supraviețuirii Pământului. Da, va dura ceva până să ajungem să ne înțelegem și să cooperăm cu toții și cred că vom atinge acel punct abia în momentul în care fiecare om va ajunge în spațiu și va vedea Pământul de acolo. Da, mai întâi oamenii de știință, apoi bogații, dar odată cu trecerea timpului și ieftinirea zborurilor spațiale, cu toții vom avea ocazia de a avea revelația pe care au avut-o atâția astronauți în trecut. James B. Irwin (astronaut în timpul misiunii Apollo 15) spunea:

Pe măsură ce ne-am îndepărtat de el, Pământul s-a redus ca mărime. În cele din urmă s-a micșorat și a ajuns de mărimea unei mărgele, cea mai frumoasă pe care ți-ai imaginat-o vreodată. Acel obiect frumos, cald și viu părea atât de fragil și delicat, încât dacă l-ai fi atins cu un deget, s-ar fi fărâmițat și descompus. Să vezi asta te schimbă ca om.

Cred că ecologiștii de pe Pământ ar trebui să își schimbe atitudinea și să înceapă să privească explorarea spațială nu ca pe un “dușman” care îi fură toate resursele, ci ca pe un aliat important: o veritabilă forță care are puterea de a schimba nu doar felul în care vedem propria planetă, ci și cum ne vedem pe noi înșine. Până la urmă tot Carl Sagan a zis-o cel mai bine, în cartea sa, Un palid punct albastru:

Un fir de iarbă este ceva obișnuit pe Pământ; pe Marte va fi un miracol. Descendenții noștri de pe Marte vor cunoaște valoarea unui petec de verdeață. Iar dacă un fir de iarbă este neprețuit, care este valoarea unei ființe omenești?

 

O să ajungem să ne înțelegem. Și o să mergem în spațiu, împreună. Mai întâi pe Lună. Apoi pe Marte, iar mai încolo o s-o pornim către Titan și Alpha Centauri. Cu toții. Iar acea cooperare aproape perfectă după care tânjim atât de mult, începe tot în spațiu: cu noi, omenirea, uitându-ne către Pământ, văzând totul mai clar ca niciodată. Împreună.

When I take you to the Valley, you’ll see the blue hills on the left and the blue hills on the right, the rainbow and the vineyards under the rainbow late in the rainy season, and maybe you’ll say, “There it is, that’s it!” But I’ll say. “A little farther.” We’ll go on, I hope, and you’ll see the roofs of the little towns and the hillsides yellow with wild oats, a buzzard soaring and a woman singing by the shadows of a creek in the dry season, and maybe you’ll say, “Let’s stop here, this is it!” But I’ll say, “A little farther yet.” We’ll go on, and you’ll hear the quail calling on the mountain by the springs of the river, and looking back you’ll see the river running downward through the wild hills behind, below, and you’ll say, “Isn’t that the Valley?” And all I will be able to say is “Drink this water of the spring, rest here awhile, we have a long way yet to go and I can’t go without you.“

[Ursula K. Le Guin, Always Coming Home]