Să strici zarul pe gâşte: o istorie excentrică a venerabilului joc Piticot

În postarea anterioară numită Zarurile: glasul zeilor și firea umană, am vorbit despre zaruri şi cum reflectă ele ideile omenirii în ceea ce priveşte hazardul şi diverse alte superstiţii. Şi apropo de ele, probabil nu există un joc cu zaruri mai cunoscut decât Piticot, un board game de care ştie tot românul încă de la cele mai mici vârste, fiind prin excelenţă un joc de copii. Adulţii îl joacă doar când e vorba să le ţină de urât copiilor sau nepoţilor lor, dar în rest nu se atinge nici unul de asemenea board game. Gândul că un adult ar putea juca de plăcere Piticot este la fel de ilar şi nemaivăzut ca o oaie care cântă la acordeon.

Piticot este un racing game, adică un joc în care fiecare jucător îşi mişcă un pion pe un traseu compus din mai multe spaţii, cu scopul de a ajunge primul la capăt. Cine reuşeşte asta, câştigă imediat jocul. Cel mai des jucătorii îşi mişcă pionii folosind zaruri. Este unul dintre cele mai simple board games existente; atât de simplu încât dacă pui un copil de 5 ani să-ţi facă un board game, o să îl facă fix pe formatul ăsta.

În ziua de azi, din cauza progreselor din domeniul board game-urilor din ultimele decenii, Piticot a devenit un joc depăşit, simplist şi învechit care pentru oricine are peste 5 ani nu mai suscită nici un fel interes. Bineînţeles, există în prezent şi astfel de board games făcute de adulţi pentru adulţi (Doamne, iartă-mă, că mulţi mai sunt!) a căror mecanică principală este cea descrisă mai sus, dar asta nu face decât să trădeze o lene cronică şi lipsă crasă de imaginaţie a designerilor (mai multe despre asta în altă postare). Par snob, ştiu, dar când te-ai jucat ultima oară Piticot de plăcere? (Şi nu din nostalgie.) Exact.

“Dar, Alex, e un joc de copii! E un joc simplu strict pentru copii. Nu înţeleg de ce tot baţi apa-n piuă cu «adulţi în sus, adulţi în jos».

Mpăi:

Gâsca de aur

“Blestemat să fie servitorul dumneavoastră Luis Dovara, care a adus acest joc drăcesc numit «Gioco dell’Oca», jucat cu două zaruri […] Este un joc jucat în Toscana și să dea Dumnezeu să ardă cel care l-a făcut, fiindcă am pierdut 40 de scuzi în fața Prințului și Infantei și a lui Luis Tristan.”

Astfel îi scria Gonzalo de Liagno (cunoscut drept Gonzalillo, măscărici al curții regale a Regelui Filip al II-lea al Spaniei) pe 24 august 1585 lui Francesco I de’ Medici, referitor la un joc care fusese făcut cadou lui Filip al II-lea de către Francesco I de’ Medici. Gonzalillo îi scrie lui Francesco în glumă, uşor exasperat pentru că de îndată ce a ajuns la curtea regală, jocul a cunoscut un succes răsunător şi toată lumea voia să îl joace!

Din spusele lui Gonzalillor aflăm că jocul cu pricina se numea Gioco dell’Oca, adică Jocul Gâştei, un racing game, adică un joc în care fiecare jucător îşi mişcă un pion pe un traseu compus din mai multe pătrăţele, cu scopul de a ajunge primul la capăt. Cine reuşeşte asta câştigă imediat jocul. Sună cunoscut? Da, am copiat paragraful de mai sus de la Piticot, motivul fiind că Jocul Gâştei este strămoşul direct al lui Piticot. De fapt Piticot este o variantă, un reskin, a acestui vechi joc care pe vremuri înnebunea întregi curţi regale. Au fix aceeaşi mecanică de joc, diferenţa fiind că la Jocul Gâştei se folosesc două zaruri.

Dar această scrisoare a lui Gonzalillo către Francesco I de’Medici nu este prima menţiune a Jocului Gâştei. Din cartea The Cultural Legacy of the Royal Game of the Goose – 400 years of Printed Board Games a lui Adrian Seville, mai aflăm că una dintre primele referiri la acest joc de care știm este din 1480, dintr-o carte de predici de-a preotului dominican Gabriele da Barletta. În ea, acesta deplânge jucatul de jocuri în timpul Crăciunului:

“Oricui vine în casa mea în timpul acestui sezon i-am pregătit câteva jocuri. Dacă dorește să joace tarot, am pregătit cărți de tarot în casă; dacă vrea table, am câteva table de joc; pentru gâscă am atât zaruri mici, cât și mari.”

În 1463, Borso d’Este (ducele din Ferrara) interzicea în Argenta desfăşurarea în public sau în privat aa oricărui joc cu zaruri, printre care și cel al gâștei. Ba mai mult, în iulie 1465, acesta îi dă măscăriciului său Giovan Battista Soccola 2 ducaţi “per zugare a l’ocha”, adică pentru a juca Jocul Gâştei.

Observi ceva deosebit? Mai sus Gonzalillo se plânge că a pierdut 40 de scuzi (pluralul de la scud, scudo – un tip de monedă) la joc, Borso d’Este îi dă lui Soccola 2 ducaţi ca să joace. Şi de ce îl mai interzice cu 2 ani înainte? Mpăi, după cum ştim, Jocul Gâştei se juca cu două zaruri şi pentru o bună perioadă de timp din istorie, orice joc cu zaruri era automat şi un joc de pariuri. Astfel, strămoşul lui Piticot era un joc de pariuri, unde se câştigau sau se pierdeau importante sume de bani.

Imaginează-ţi vreo 4 jucători, iar în jurul lor vreo 10 oameni în costume, toţi în jurul unei mese dintr-un cazinou din Monte Carlo, jucând Piticot. Înjurând la fiecare căsuţă pe care scrie “stai o tură”, bucurându-se la fiecare “mergi în faţă până la 26”. Sună de-a dreptul ilar, nu? Film de comedie. Şi totuşi, asta era realitatea acum vreo 500 şi ceva de ani. La fel ca desenele animate de sute de ani mai târziu, Jocul Gâştei (iar aici ne referim la toate board game-urile cu această mecanică de joc) era la origini un produs destinat exclusiv adulţilor. Abia mult mai târziu s-a făcut trecerea la publicul mai tânăr, uşor-uşor fiind uitată menirea sa iniţială: de a distra adulţii şi a face banii să circule de la unul la altul, fiind un joc de pariuri.

Filozofii de viaţă

Probabil nu știi, dar Filip al II-lea era o persoană serioasă, neinteresată de jocuri. N-avea timp de aşa ceva în general, fiind ocupat de treburi mai pragmatice. Atunci de ce acest cadou de la Francesco I de’Medici? Răspunsul e că amândoi erau interesați de simbolism și numerologie, iar curtea familiei Medici era un loc în care discuțiile pe teme filozofice erau numeroase. Jocul Gâștei, deşi nu pare, era un joc cu numeroase teme filozofice și elemente simbolice.

În primul rând, gâsca era un simbol al norocului şi al progresului spiritual. Rădăcinile acestei superstiţii se găsesc într-o legendă în care se spune că gâştele sacre ale zeiţei Iunona au salvat Roma, alertând cetăţenii de o iminentă invazie a galilor.

În al doilea rând, tabla de joc avea 63 de spaţii. Ulterior numărul spaţiilor a început să varieze (de exemplu, în Piticot ai adesea 65 de spaţii), dar numărul 63 avea un sens. Pe vremea filozilor greci din antichitate, numărul 63 avea o semnificaţie specială: în viaţa unui om, vârsta de 7 şi de 9 ani reprezentau puncte climacterice, nişte pietre de hotar. Dacă înmulţeai aceste două numere, îţi dădea 63, numit şi Marele Climacteric, iar această vârstă reprezenta un moment critic din viaţa unui om. Jocul Gâştei devine, astfel, o călătorie spirituală a sufletului uman. Adrian Seville sugerează că odată ce un jucător a ajuns pe ultima căsuţă la 63, atingând acest sfârşit al evoluţiei umane şi spirituale, avea să se bucure de înţelepciune şi pace. Astfel, lungimea traseului din Jocul Gâştei este de o mare importanţă filozofică şi numerologică.

Pe primul spaţiu al tablei de joc, în general, apărea Nebunul/Măscăriciul, care se regăseşte şi în Tarot (cartea 0), reprezentând o persoană tabula rasa, fără experienţă de viaţă. Acesta este începutul călătoriei spirituale a jucătorului. Bineînţeles, călătoria nu va fi lipsită de primejdii: avem, astfel, spaţii cu obstacole precum închisoarea (spaţiul 19) sau hanul (spaţiul 52), care încetinesc progresul spiritual al jucătorului. Ai picat pe spaţiul cu Moartea (spaţiul 58)? Baftă, trebuie să iei jocul de la capăt; dar, atenţie, nu reprezintă o moarte fizică, ci una spirituală. Podul (spaţiul 6) reprezenta probabil un rit de trecere, de la copilărie la maturitate.

E scris pe hârtie

Pe ce se juca Jocul Gâştei, însă? Cel mai probabil Filip al II-lea şi curtezanii săi se jucau pe o tablă de joc sculptată în lemn şi bogat decorată. Într-adevăr, cea mai veche tablă de joc pentru Jocul Gâştei de care ştim este de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi provine din nordul Indiei, cel mai probabil fiind adusă de către negustorii europeni.

Şi chiar nu e greu de crezut. Jocul Gâştei a apărut în Italia, dar până la sfârşitul secolului al XVI-lea, acesta s-a extins pe întreg continentul european: la englezi, la francezi, la nemţi etc. Şi probabil jocul nu s-ar mai fi râspândit atât de uşor şi mult, dacă nu s-ar fi produs o adevărată revoluţie în lumea board game-urilor: primele table de joc printate pe hârtie. Astfel, Jocul Gâştei a devenit primul (sau măcar printre primele) board games produse în vederea comerțului.

Acuma, da, ştiu ce vrei să zici, oamenii făceau și vindeau table de șah sau de table cu mult timp înainte, dar acestea erau mai degrabă niște opere de artă, niște lucrări artizanale făcute din lemn, marmură sau alte materiale exotice. Nu erau destinate publicului larg, nu putea să le cumpere oricine. Jocul Gâștei, însă, a devenit un succes, fiind vândut pe bandă rulantă, produs în mod expres cu scopul de a fi vândut publicului. Mai încolo aceste jocuri au început să aibă tabla de joc (care era din hârtie) în culori vii, spre deosebire de alb-negru, cum era până atunci, lucru care a dus la creșterea popularității board game-urilor ca modalitate de relaxare. Toate board game-urile pe care le avem în ziua de azi (Catan, Wingspan, Terraforming Mars, Lost Ruins of Arnak, Concordia, Carcassonne etc.) există pentru că Jocul Gâştei a făcut acest pas revoluţionar.

Schimbarea la faţă

Bineînţeles, la fel cum în ziua de azi avem 15.000 de variante de Piticot sau Monopoly, nici Jocul Gâştei nu putea să rămână aşa. Pe măsură ce s-a răspândit în diverse ţări, jocul a început să se modifice. La fel ca o specie de animal ajunsă într-o nişă ecologică nouă, jocul a început să se adapteze la climatul social şi cultural al ţărilor adoptive. În Franţa, de exemplu, începând cu jumătatea secolului al XVII-lea au început să apară o grămadă de variante educaţionale.

În 1645, Pierre Duval a publicat Jeu du Monde, o variantă educaţională geografică a Jocului Gâştei. Pe fiecare spaţiu se afla câte o ţară sau un continent, iar pe spaţiul 63 se afla Franţa, trăđând un pronunţat aspect patriotic. Mai târziu, în 1662 avea să apară Jeu des Nations principales (design de Louis Richer), bazat pe aceeaşi idee, dar de data aceasta fiecare spaţiu avea un mic text despre ţara respectivă. Unele spaţii erau de-a dreptul măgulitoare, în timp ce altele nu prea. De exemplu, în spaţiul 43 (Franţa) ni se spune că francezii sunt foarte frumoşi, “foarte catolici” şi fideli regeului lor, în timp ce în spaţiul 2 (Canada, referindu-se la nativii de acolo) aflăm că nu prea le stă mintea la viitorul lor.

În 1645 apare Jeu Chronologique, a cărui temă este istoria omenirii. Fiecare spaţiu reprezenta un secol, iar tabla de joc era împărţită în 3 secţiuni: prima începe cu crearea lui Adam şi se termină cu naşterea lui Avraam, a doua se termină cu naşterea lui Hristos, iar a treia parte se termină cu secolul al XVII-lea. Unele reguli, aflăm, erau destul de amuzante, de exemplu, textul din spaţiul următor:

“Secolul VI după Adam: nimic memorabil nu s-a întâmplat în acest secol din câte ştim. [Începe jocul din nou; la fel şi pentru secolul XIV după Adam].”

Între 1953 şi 1957, Partidul Creştin Democrat din Italia a publicat un joc numit Le Elezioni non sono un Gioco (Alegerile nu sunt un joc), cu 92 de spaţii suprapuse pe o hartă a Italiei, Siciliei şi Corsicii. Acest joc era distribuit de partid cu scopul de a-i încuraja pe cetăţeni să voteze. În spaţiul 90 (echivalentul spaţiului Moartea din Jocul Gâştei) scrie “nu ai votat şi meriţi un şut în fund – mergi înapoi la început”, în spaţiul 91 votezi, dar “votezi greşit”. La spaţiul 92, însă, votezi corect şi câştigi jocul, deci câştigă şi Italia. Jocul are un pronunţat caracter anti-comunist, având în vedere că partidul comuniştilor erau o forţă majoră în Italia de după Al Doilea Război Mondial. Astfel, avem spaţii precum:

• spaţiul 42: “când vine Baffone [Mustăţi Mari – aşa râdeau anti-comuniştii italieni de Stalin], gata cu munca şi bunăstarea pentru toată lumea: mergi la spital să te recuperezi şi stai două ture”;
• spaţiul 80: “6 milioane de turişti au venit în Italia şi niciunul nu e rus. Poate sunt prizonieri?”;
• spaţiul 84: “să ştii că comuniştii îţi promit marea cu sarea, dar după aia e numai muncă şi închisoare”;

De-a lungul istoriei, Jocul Gâştei şi variantele sale au fost folosite atât ca arme politice, metode de convertire la creştinism, cât şi pentru educaţie morală, satiră, relaxare pentru copii sau chiar reclamă la diverse produse. Şi deşi eu îi tot dau încontinuare cu “jocul gâştei“, alte variante foarte des întâlnite erau Jocul lui Cupidon (în special în Franţa), Jocul Maimuţei sau Jocul Şarpelui (în special în Anglia). Până la jumătatea secolului XX, Jocul Gâştei ar fi devenit de nerecunoscut pentru Gonzalillo şi oamenii de la curtea lui Filip al II-lea, devenind dintr-un joc de pariuri un joc pentru copii, precum Piticot.

Spaţiul 5: stai o CulTură

Gata, trebuie să mă opresc. Nu ai crede că mai am ce să-ţi spun despre Piticot şi strămoşul lui, dar însăşi cartea The Cultural Legacy of the Royal Game of the Goose – 400 years of Printed Board Games a lui Adrian Seville (din care am luat o bună parte din informaţiile pentru această postare) are 385 de pagini; 385 de pagini în care se vorbeşte despre zeci şi zeci de board games înrudite cu Jocul Gâştei şi contextul apariţiei lor. Şi chiar există un site numit Il Gioco dell’Oca unde poţi vedea cum arătau tablele de joc ale tuturor acestor variante.

Ce vreau să reţii la finalul acestei postări e că board game-urile (şi aici includ şi jocuri de cărţi, şi role playing games precum Dungeons & Dragons) sunt fără îndoială un obiect cultural, un produs care include diverse elemente estetice, idei, tehnologii şi chiar ideologii din cultura care îl produce. Unul la fel de important ca o carte, o sculptură, o melodie, o pictură. Board game-urile îmbină mai multe elemente: matematică (game theory), psihologie, dar şi artă şi elemente din societatea care le-a creat.

Mulţi oameni îşi dau ochii peste cap când aud astfel de afirmaţii şi nu văd cum un joc precum Catan sau Pandemic ar putea fi un obiect cultural demn de luat în seamă. Pentru că board game-urile sunt încă privite doar ca o modalitate de relaxare. Şi sunt! Dar în acelaşi timp sunt mult mai mult de atât. La fel cumThriller al lui Michael Jackson este o melodie pop pe care o ascultăm ca să ne relaxăm, dar în acelaşi timp este un punct de referinţă în muzica occidentală, şi board game-urile, oricât de profane ar fi, sunt un obiect cultural.

Dacă identificăm parcursul Jocului Gâştei de la popor la popor (de la italieni, la francezi, apoi la germani, la spanioli, la englezi), vom observa că unele reguli se schimbă, în timp ce altele rămân la fel. Întocmai ca niște markeri ADN când vrem să aflăm care e descendența unei specii de animal, așa și aceste reguli ne pot indica ce s-a schimbat ca urmare a diverselor particularități ale unei culturi. Nici una dintre variantele Jocului Gâştei nu au fost create de novo; din contră, cel care produce acea variantă va folosi din regulile jocului elemente care sunt familiare culturii sale, va alege imagini şi simboluri din surse familiare. (La fel precum, de exemplu, simbolurile de pe cărțile de joc ne oferă indicii despre diverse culturi și felul în care ele văd lumea.)

În acelaşi timp, acelaşi joc a rămas remarcabil de consistent de-a lungul istoriei, neschimbându-se prea multe lucruri în ceea ce priveşte forma tablei de joc şi a mecanicii de joc.Deşi board game-urile nu au ADN, putem trasa o linie de descendenţă de la primele instanţe ale unui joc, până la cele moderne, folosindu-ne, de exemplu, de variaţia regulilor acelui joc. Pentru că aceste obiecte culturale nu apar niciodată într-un vid, ci reflectă cultura şi societatea la fel de mult pe cât le influențează, indiferent că vorbim de şah, de Go, de table sau de Piticot, Magic: The Gathering sau Pandemic. Ele spun ceva despre noi.