Zarurile: glasul zeilor și firea umană

[Featured image: Simó Gómez – The Dice Players]

Pe 10 ianuarie 49 î.e.n, când a luat hotărârea de a traversa Rubiconul, Iulius Cezar a rostit (conform lui Suetonius) “zarurile au fost aruncate”, dând startul unui lung război civil în lumea romană. În prezent, în limba engleză, avem expresia de “things get dicey”, când avem de-a face cu o situație tensionată al cărui deznodământ nu îl putem prezice cu ușurință. Au avut timp să prindă rădăcini în culturile de pe întregul mapamond și se folosesc deja de peste 5.000 de ani. Chiar și în ziua de azi sunt atotprezente, le găsești rostogolindu-se de la masa ta din bucătărie pe care se află Coloniștii din Catan, până la masa vreunui mare cazino din Monte Carlo unde se pariază mii de euro. Și deși sunt niște obiecte simple după vorbă, după port, ele au în spate o poveste mult mai profundă: povestea noastră față-n față cu Universul, povestea firii umane.

Sfaturi divine

Sofocle ne spune că zarurile au fost inventate de eroul legendar Palamedes, în timpul Războiului Troian, în timp ce Herodot susține că au fost inventate de lidieni, pe vremea regelui Atys (personaj de legendă, ce se presupune că a trăit cândva în mileniul al doilea î.e.n), dar astăzi știm în urma descoperirilor arheologice, că e foarte puțin probabil ca aceste relatări să fie corecte.

Adevărul adevărat e că originea zarurilor se pierde în negura vremii și habar n-avem cine le-a inventat. Dar știm că încă din zorii istoriei, oamenii le foloseau: în cimitire din Mohenjo-daro am descoperit zaruri din 2500-1900 î.e.n, din teracotă, oamenii din Skara Brae foloseau zaruri din os în 3100-2400 î.e.n, iar în Rigveda, Atharvaveda și Mahabharata sunt menționate zaruri și jocuri cu zaruri. Într-adevăr se pare că acestea au fost inventate independent pe întreg mapamondul.

Dar înainte de asta, cu mult înainte, oamenii din preistorie foloseau pur și simplu osul numit talus sau astragal de la oi sau alte animale, pe care însemnau diverse lucruri.

Și deși nu știm cine a făcut Primul Zar, cunoaștem motivele pentru care acestea au fost create inițial. Vezi tu, deși în ziua de azi zarurile sunt un agent al hazardului, în mod ironic precursorii acestora au fost folosiți inițial tocmai pentru a ne ajuta să facem ordine în Univers și în gândurile noastre.

Mai exact, aceste oase de astragal erau folosite pentru divinație: preoții acelor vremuri puneau o întrebare divinității și aruncau cu ele. În funcție de rezultat, răspunsul era unul favorabil sau nefavorabil. Specia umană are tendința naturală de a face ordine în univers, pentru a-l înțelege: nu ne place hazardul, nu ne place schimbarea, vrem ca totul să fie frumos aranjat și ușor de prevăzut. De la astrologie și alte pseudoștiințe, până la astronomie și alte științe, trebuie să organizăm. Iar aruncatul oaselor de astragal fix cu asta ne ajuta: atunci când nu înțelegeam sau nu știam ce se întâmplă, ceream ajutor zeilor, iar aceștia ne spuneau prin intermediul lor ce hotărâseră. Că era un eveniment fast, că era nefast, nu mai eram surprinși.

Zeii şi barbutul

La un moment dat, însă, s-a făcut trecerea către ceva mai distractiv, mai lejer, iar oamenii au început să azvârle cu acele oase și din alte considerente. Cel mai probabil pe principiul de “hai să punem un pariu, dăm cu zarurile și vedem ce-o decide divinitatea”. Încă exista ideea de destin și de zei care controlează și decid pentru muritorii care aruncau cu ele, dar acum puteai să și faci niște bani dacă tot…

Între timp au apărut zaruri similare cu cele pe care le știm în ziua de azi, cubice cu 6 fețe, făcute din os, fildeș, bronz, agată, onix, marmură, chihlimbar, porțelan, lemn etc. Concomitent cu acestea au apărut și zarurile cu 4 fețe (folosite, de exemplu, la Jocul Regal din Ur), dar şi alte poliedre, cum ar fi zaruri cu 2 feţe, cu 8 feţe, cu 10 feţe, cu 12 feţe sau cu 20 feţe (care sunt folosite şi azi, în special la RPG-uri precum Dungeons & Dragons). Însă zarurile cu 6 fețe au devenit mai răspândite, motivele fiind două mari și late: este mai ușor să confecționezi un cub și un cub se rostogolește fix cât trebuie, ca să zic aşa (în comparație cu o piramidă care nu se rostogolește destul sau cu un octaedru care se rostogolește prea mult).

Astfel, au apărut jocurile de noroc, iar de atunci până în prezent zarurile au fost reprezentative pentru acest tip de jocuri. În ziua de azi noi dăm cu ele în timp ce jucăm Coloniştii din Catan, Corinth, Elder Sign sau Dungeons & Dragons şi e greu de crezut că pur şi simplu până mai în secolul al XIX-lea nu exista joc cu zaruri care să nu implice pariuri. Orice joc cu zaruri implica automat şi câştigul sau pierderea unei sume de bani. De fapt, era greu să dai de orice fel de board game sau joc de cărţi care să nu implice nici un fel de pariu. De exemplu, din cartea Daily Life in Renaissance Italy a lui Elizabeth S. Cohen şi Thomas V. Cohen aflăm că cetăţenii de pe actualul teritoriu al Italiei nu se puteau abţine să nu parieze, în special cu zaruri şi cărţi de joc: pariau pe cine va fi ales Papă, pe ce sex va avea următorul copil născut etc. Mulţi alţii, profitând de această nebunie, chiar închiriau zaruri şi mese de joc.

Văzând asta, mulţi moralişti (în special din rândul clerului, dar şi al populaţiei laice) s-au crucit, pentru că pariurile nu puteau să ducă decât la pierzania sufletului. De aceea zarurile au fost demonizate de-a lungul istoriei: în a doua jumătate a secolului al XV-lea, politicianul dominican Girolamo Savonarola a trimis mai multe cete de tineri în Florenţa, ca să observe lipsurile morale ale populaţiei şi să strângă zaruri, cărţi de joc, table de joc, picturi păgâne şi cărţi interzise şi să facă un mare foc purificator cu ele în piaţa principală. Scopul acestuia era de a demonstra virtutea tinereţii pentru a-i îndepărta pe bătrâni de apucăturile lor lumeşti. Mai târziu, când în secolul al XIX-lea aveau să apară board games mai “pioase”, precum The Mansion of Happiness, acestea nu foloseau zaruri ca să mute pionii jucătorilor, ci foloseau un titirez pentru mutarea pionilor. Pentru că zarurile aparţineau Diavolului.

Dar nebunia asta cu pariurile nu este exclusivă italienilor din timpul Renaşterii, ci a început mult mai devreme. Hai să ne întoarcem în Antichitate. Deşi nu sunt singurii din istorie care erau înnebuniţi după ele, romanii erau şi ei mari amatori de jocuri şi pariuri. Aceştia aveau împânzite pe toate drumurile (la propriu), prin oraşe, la bazele diverselor statui table de joc, unde cetăţenii de rând se puteau opri ca să se relaxeze. Pe o tablă de joc din forumul din Timgad (din actuala Algerie) stătea scris: “venari lavari ludere ridere hoc est vivere”, adică:

“Să vânezi, să te îmbăiezi, să te joci, să râzi — asta înseamnă să trăieşti!”

Jocurile de pariuri cu zaruri erau ilegale în lumea romană, mai puțin în timpul festivalului Saturnalia. Erau privite ca fiind o activitate imorală, asociată cu băutul (de alcool) și cu certurile violente. După numărul de zaruri găsite în Pompeii și alte orașe romane, însă, este clar că legile și atitudinile moralizatoare de genul ăsta erau în mare parte ignorate de locuitori.

Ce jucau romanii cu zaruri? Ştim, de exemplu, de precursoare ale jocului de Table (Backgammon, în engleză), numit Alea (sauTabulae) sau Ludus duodecim scriptorum (numit şi XII Scripta). Toată lumea le juca şi nici împărații nu se abțineau: conform istoricului Suetonius, împăratul Claudius chiar a scris în anul 50 e.n. o carte despre Alea (carte care nu a supraviețuit).

Din lucrarea “Istoria Naturală” a lui Pliniu cel Bătrân aflăm de un alt joc: fiecare participant dădea cu 3 zaruri, care apoi aduna punctele de pe feţele cu faţa în sus ale zarurilor şi dădea pe gât atâtea pahare de vin. Iar ăsta e doar un exemplu. Astfel, aflăm din cartea Roman Artefacts and Society: Design, Behaviour and Experience a lui Ellen Swift, că existau diverse credinţe, referitor la rezultate, atunci când dădeai cu zarurile: dacă dădeai cu 3 zaruri și rezulta 6 la fiecare, se spunea că ai o “Venus” (deși sursele sunt disputate). Şi existau mai multe nume pentru rezultate la datul cu zaruri, dar încă ne este neclar ce nume corespunde cărui rezultat (de exemplu “o pereche de cai” presupunem că era atunci când îți pica la două zaruri același număr). În lumea romană numerele mici la zar erau asociate cu lucruri negative (oameni adulteri, pierde-vară), iar cele mari erau asociate cu lucruri pozitive (bunăstare, fericire).

Mulţi jucători se rugau la zeitatea preferată înainte să dea cu zarurile sau spuneau diverse incantaţii în speranţa că o să aibă un rezultat favorabil. Indiferent de joc, ideea predominantă era că zeii ne comunică hotărârile lor prin aceste instrumente de joc. Iar dacă într-adevăr ăsta e cazul, mai contează forma zarurilor? Se pare că nu. Astfel, din numeroasele izvoare arheologice aflăm că romanilor de rând nu prea le păsa cu ce fel de zaruri joacă, deoarece zeii se ocupau de restul: aceştia jucau în acelaşi timp cu zaruri normale, dar şi cu zaruri deteriorate sau sparte cărora le-au fost reaplicate numerele.

Trişorii

Pentru mulţi jucători forma zarurilor nu era importantă, deoarece alţi factori controlau deznodământul unui joc. Dar existau unii romani care preferau să nu aştepte după zei ca să câştige sau să piardă, mai ales dacă premiul era pe măsură. Aşa au apărut trişorii, iar metodele prin care aceştia influenţau rezultatul la zar erau numeroase.

O metodă foarte folosită era măsluirea zarurilor, folosind aşa-numitele “zaruri plate” care nu erau cuburi perfecte, ci erau mai plate într-o parte: două feţe erau mai mari decât celelalte. Ele sunt diferite de zarurile sparte menţionate mai sus, pentru că astea au fost făcute aşa intenţionat. Cineva şi-a dat seama la un moment dat că dacă un zar era mai plat, era mult mai probabil să pice un anumit rezultat. Erau folosite, de asemenea, zaruri cu numerele schimbate, cum ar fi zaruri care aveau doar 4, 5, 6 pe ele. Zaruri măsluite au fost găsite şi în morminte din Egipt, America de Nord, America de Sud şi ale vikingilor.

O altă metodă foarte întâlnită era pur şi simplu ca trişorii să arunce cu zarurile într-un anumit fel, pentru a obţine rezultatul dorit. Pentru a contracara acest lucru, adesea se folosea ceea ce noi numim în ziua de azi un “dice tower”. Practic, este un turnuleţ în care arunci cu zarurile, în loc să le arunci tu. Acesta are diverse platforme înclinate în interiorul său, care asigură faptul că zarurile sunt într-adevăr aruncate aleatoriu. Chiar şi în ziua de azi, dice towers se găsesc în orice magazin de board games, în tot felul de forme. De fapt, eu am fost şocat când am aflat că, din contră, această invenţie aparent modernă era folosită deja de romani cu sute de ani în urmă.

Lumina raţiunii

În secolul al XVII-lea, Galileo Galilei scria în lucrarea sa Sopra le Scoperte dei Dadi (Referitor la o investigaţie asupra zarurilor) că la un joc cu 3 zaruri, ar trebui ca rezultatul total al acestora să fie mai des 10 decât 9. Este o afirmaţie care în general nu prezintă mare interes pentru noi, dar ne relevă un aspect în gândirea oamenilor referitor la zaruri: aceştia încep să fie atenţi la zaruri, la numerele de pe ele şi la probabilitatea acestora.

Dacă în vremea Romei antice forma zarurilor şi numerele de pe acestea se schimbau după cum bătea vântul, în secolul al XIII-lea în unele părţi ale europei au început să apară scrieri şi tratate despre aceste instrumente de joc, cum funcţionează şi de ce funcţionează aşa. Numerele de pe zaruri nu mai erau puse alandala, ci începuseră să fie ordonate cumva: în secolul al XII-lea, în Europa, zarurile aveau o notaţie numită “primes”, pentru că numerele de pe feţele opuse ale zarului adunate dădeau un număr prim (1 era opus lui 2, 3 era opus lui 4, iar 5 era opus lui 6). Abia în secolul al XV-lea (conform lui Ian Stewart, în cartea Do Dice Play God: The Mathematics of Uncertainty) a devenit standard ca toate zarurile să fie cuburi simetrice. Până în secolul al XVII-lea acestea au început să fie echilibrate atât ca formă, cât şi ca notaţie: numerele de pe zaruri au fost schimbate în ceea ce se numeşte “sevens”. Adică dacă aduni feţele opuse ale unui zar, trebuie să-ţi dea mereu 7: faţa cu 1 e opusă celei cu 6, faţa cu 3 este opusă celei cu 4, faţa cu 2 este opusă celei cu 5. Erau încă demonizate de mulţi, ca fiind o unealtă a diavolului care îndeamnă la pariuri, dar unii începuseră să le studieze mai serios. Zarurile trebuiau să fie echilibrate atât ca formă, cât şi conceptual.

Aceste schimbări sunt foarte importante deoarece reflectă un punct de cotitură în relaţia omului cu Universul, nişte idei care începuseră să prindă tracţiune: îndepărtarea de superstiţii şi zeităţi, debarasarea de ideea că avem un destin care este stabilit şi dirijat de entităţi supranaturale (sau, mă rog, de toate în afară de una). Pe măsură ce ştiinţa a avansat, iar omul a înţeles locul său în Univers, zarurile au devenit dintr-un mesager al zeilor şi al voinţei lor, într-un agent al hazardului, un instrument care să insufle acel randomness în diverse jocuri. Chiar şi în ziua de azi oamenii caută ca acestea să fie cu adevărat aleatorii, un exemplu fiind zarurile din cazinouri.

Ca în viaţă

Atunci când joc board games, am destui prieteni care strâmbă din nas la jocuri cu zaruri. Nu le place ideea că o bună parte din succesul sau eşecul lor din cadrul jocului se bazează pe aruncatul cu zaruri, pe noroc sau ghinion, pe hazard. Ajungi să nu câştigi jocul în baza abilităţilor tale şi creieraşului tău, ci fiind ajutat de soartă. Dacă pierzi, e tot din cauza sorţii, nepotrivnice de data aceasta.

Oare chiar aşa să fie? Eu cred că jocurile cu zaruri sunt respinse pe nedrept. Da, este cât se poate de enervant să joci un joc cu zaruri, iar acestea să pară că sunt total împotriva ta; momente care atârnă de un fir de aţă, un fir subţire care este retezat instant de un rezultat greşit la zaruri. Joci Coloniştii din Catan şi de 3 ture nu pică nici un zar din care să iei şi tu resursele de care ai nevoie. E clar: soarta crudă clar îşi bagă coada. Păi şi ce-i de făcut atunci? Te întorci pe o parte şi aştepţi să pierzi? Ieşi din joc fix acum, la jumătate? Sau te adaptezi şi începi să faci negoţ cu ceilalţi jucători? Dacă în jocul de şah un jucător bun este acela care reuşeşte să se pună în papucii oponentului şi să gândească cu x-şpe mutări înainte, în jocurile cu zaruri un jucător bun este (am putea spune) acela care se adaptează cel mai repede şi care pică mereu în picioare, redresându-se, oricâte nasoale i-ar arunca soarta în faţă.

În acest context, jocurile cu zaruri sunt mai degrabă o metaforă pentru viață şi a imprevizibilului care o învăluie. Dacă e să luăm ca exemplu jocul de Table (cel mai cunoscut joc cu zaruri), jucătorii încep cu șanse egale, dar fiecare trebuie să se descurce cu ce îi dă ulterior soarta. Poți să ai un plan, dar trebuie să fii pregătit să îl reevaluezi și modifici într-o secundă, în funcție de ce îți pică la zar. În unele wargames zarurile sunt folosite pentru a afla deznodământul luptei dintre două armate, reprezintând imprevizibilul de pe câmpul de luptă.

De fapt, un jucător iscusit chiar poate întoarce situaţia în favoarea sa, înţelegând probabilităţile ce le guvernează. Pentru un amator ca mine, un board game cu zaruri este într-adevăr un animal greu de controlat, dar pentru un expert care înţelege matematica din spatele acestora, norocul poate fi subjugat şi făcut să joace după cum îi cântă jucătorul. Este un motiv pentru care la Coloniştii din Catan hoţul este activat şi se mişcă dacă dai 7 la zaruri, este un motiv pentru care numerele 6 şi 8 sunt notate cu roşu şi cu un font mai mare, în timp ce numerele 2 şi 12 sunt scrise cu negru şi cu un font mic. Are legătură cu probabilităţile matematice ce guvernează datul cu zaruri.

Chiar şi aşa, revenind la ideea iniţială, să nu uităm că jocurile cu zaruri nu sunt singurele în care norocul şi incertitudinea îşi fac de cap: acelaşi lucru este valabil şi în jocurile de cărţi. Indiferent că vorbim de Poker sau Magic: The Gathering, jucătorii trag sau primesc pe nevăzute cărţi dintr-un pachet amestecat. Chiar şi aici, în funcţie de joc, există moduri de a mitiga trasul la nimereală, există moduri de a juca luând în considerare probabilităţile. În jocurile moderne, dacă sunt folosite corect (adică nu doar ca o metodă leneşă pentru a-ţi mişca diverşi pioni pe tabla de joc, vezi sutele de clone de Monopoly şi Nu Te Supăra Frate şi Piticot) zarurile sunt un agent al imprevizibilităţii şi al schimbării, aduc suspans şi pot face un joc mai interesant. Te fac să regândeşti anumite strategii din mers. Poate jocurile care includ astfel de instrumente de joc nu sunt preferatele tale, şi e ok, important e să înţelegi că şi acestea au un scop şi o complexitate aparte, nefiind mai slabe decât jocuri din alte categorii.

Şai-şase

Şi aş mai fi putut să îţi povestesc multe despre zaruri, pentru că oricât de lungă ai crede că este postarea asta, e doar o trecere în revistă a istoriei acestora. Cert este că au trecut prin mâinile tuturor: ale cerşetorilor, fermierilor, clerului, damelor din înalta societate, soldaţilor, savanţilor, ducilor şi chiar regilor; au fost aruncate pe pământ, pe mese situate la răscruce de drumuri, pe mesele dintr-o căsuţă dărăpănată, pe mesele unui bar în care se aduna toată pleava societăţii şi artişti deopotrivă sau pe mesele din saloanele bogat ornate din palatele regale.

Mai mult decât un simplu instrument de joacă, zarurile au fost folosite de întreaga omenire: la început ca simple metode de a face ordine în gândurile noastre şi în Univers, iar apoi, în mod ironic, ca instrumente care să ne îndepărteze de fixismul ăsta al speciei noastre şi de nevoia de a ţine totul sub control, de a şti dinainte ce se întâmplă, scopul lor era să insufle jocurilor respective acel imprevizibil revigorant, care ne scoate din banal. Obiecte mici, aparent simple şi lipsite de importanţă, zarurile au în spatele lor o istorie de mii de ani şi reflectă atitudinile omenirii faţă de Univers şi imprevizibilul ce îl domină.

---

“It is said that the gods play games with the lives of men. But what games, and why, and the identities of the actual pawns, and what the game is, and what the rules are – who knows? Best not to speculate.

Thunder rolled…

It rolled a six.”

― Terry Pratchett, Guards! Guards!