Ce lași în urmă?

[“Star of the Hero” de Nicholas Roerich (1932)]

Fiecare stea a cerut un efort în plus. Pentru fiecare dintre ele am plănuit, am privit, am anticipat. Fiecare mi-a adus aminte de un loc, o perioadă de timp, un anotimp. Fiecare avea acum o personalitate. Stelele, pe scurt, deveniseră stelele mele.

Leslie C. Peltier, Starlight Nights: The Adventures of a Star-Gazer

Ziua Aniversării

Astăzi, 19 octombrie (dacă am reușit să scriu postarea asta în timp util), este o sărbătoare despre care foarte puțini oameni au auzit. Și pe bună dreptate. Nu e nimic internațional sau public, este sărbătoarea unui om, o ocazie pe care persoana respectivă o aniversa în fiecare an (cât trăia). “Este vorba de o zi de naștere, nu?” zici. Cumva. Ceva de genul.

În seara lui 19 octombrie 1899, un tânăr de 17 ani din Worcester, Massachusetts, SUA (care devenise interesat de spațiu după ce citise cu un an în urmă “Războiul Lumilor” de H.G.Wells) s-a urcat într-un cireș ca să-i mai taie din crengile moarte. Dar s-a întâmplat ceva: acesta a rămas hipnotizat de cerul nopții și imaginația a început să-i zburde. Peste mai mulți ani avea să relateze întâmplarea:

“În această zi m-am cățărat într-un cireș înalt din spatele hamabarului…și cum mă uitam către câmpurile din est, mi-am imaginat cât de minunat ar fi să fac un soi de dispozitiv care să fi avut măcar posibilitatea de a se înălța spre Marte și cum ar arăta la o scară mai mică, dacă ar fi fost lansat din livada de la picioarele mele. Am câteva fotografii ale copacului, făcute cândva după, cu scara pe care am făcut-o ca să mă cațăr în el rezemată de acesta. […] Când am coborât din copac eram un cu totul alt băiat față de cel care eram când am urcat. Viața părea în sfârșit că are un sens.”

Băiatul ăsta de 17 ani se numea Robert H. Goddard și nu s-a rezumat doar la a rămâne gură-cască în fața măreției cerului nopții, ci a devenit unul din cei mai importanți oameni din istoria speciei noastre: inginer, profesor și fizician, el a creat și construit prima rachetă cu combustibil lichid din lume. Aceasta reprezintă piatra de temelie a tuturor zborurilor spațiale pe care omenirea le-a întreprins până în prezent și cel mai probabil și atunci când vom îndeplini visul lui Goddard și vom ajunge pe Marte.

Robert H. Goddard știa că cel mai probabil omenirea nu va ajunge pe Marte în timpul vieții sale, dar a muncit și a studiat ca să ne aducă pe toți mai aproape de visul lui (și al omenirii în general). Nu numai că a schimbat felul în care vedem Universul și a contribuit la cunoașterea acestuia, ba chiar a schimbat în mod fundamental cursul speciei umane. De aceea îl ținem minte.

E dificil să spui ce e imposibil, pentru că visul de ieri este speranța de astăzi și realitatea de mâine.

Robert H. Goddard

Schimbăm lumea cu o lunetă

Parcă te gâdilă și pe tine, acolo, o senzație, nu? Un sentiment de “aș vrea să schimb și eu ceva în lumea asta, să aduc o contribuție, să fiu ținut minte”. E normal, cu toții dorim să lăsăm ceva în urmă. Unii lasă copii, alții scriu cărți. Dar există și alte metode. Iar asta mă duce cu gândul la povestea altui puști de acum un secol și un pic.

Era anul 1915, într-o seară senină de mai. Tânărul Leslie Peltier care trăia la o fermă din statul Ohio, SUA, se plimba pe afară. “Ceva” a scris el mai târziu, “probabil un meteor, m-a făcut să mă uit în sus pentru un moment. Apoi, așa, din senin, mi-am pus întrebarea «De ce nu cunosc nici măcar una dintre acele stele?»”.

Hotărât să își achiziționeze un telescop, acesta s-a apucat să vândă căpșunile de pe fermă, ca să strângă cei 18$ necesari. Trei ani mai târziu, intrigat de giumbușlucurile acestora, Peltier a început să observe stelele variabile (lucru care l-a făcut pentru tot restul vieții).

Ulterior, reputația sa a crescut și i s-a oferit ocazia să folosească un telescop refractor (de tip lunetă) cu apertura de 150 mm (6 inch), la Observatorul Princeton. Trei ani mai târziu, pe 13 noiembrie 1925, Peltier a descoperit prima sa cometă; una dintre cele 10 care îi poartă numele.

Nu vrei să te apuci de astronomie?

Dacă ar fi să mă gândesc la un domeniu în care atât experții, cât și amatorii deopotrivă pot face descoperiri care să schimbe felul în care vedem Universul, primul care mi-ar sări în minte ar fi astronomia. Sunt cât se poate de convins că e foarte posibil să poți face asta și în alte domenii științifice, dar astronomia este prima care îmi vine în minte. Și pe bună dreptate: aceasta are o lungă tradiție a descoperirilor făcute de astronomi amatori.

William Herschel (1738-1822), de exemplu, a descoperit planeta Uranus în 1781 din fundul curții. El era director muzical, de fapt, iar astronomia era pur și simplu un hobby (care a devenit ulterior profesia principală). Cometa Hale-Bopp a fost descoperită de doi astronomi amatori: Alan Hale și Thomas Bopp. Bopp a văzut cometa printr-un telescop făcut de la zero pe care l-a împrumutat de la altcineva. Pe vremea aia el lucra într-o fabrică de materiale de construcții, astronomia îi era hobby. Și, bineînțeles, am mai vorbit de Carolyn Shoemaker, cu altă ocazie.

Cerul era plin de stele pe care eu să le învăț.

Leslie Peltier

Ce îi leagă pe toți acești oameni? Curiozitatea fără margini și setea de a înțelege mai bine lucrurile pe care le văd pe cerul nopții. În momentul descoperirilor, aceștia nu aveau educație formală în ceea ce privește astronomia, dar erau curioși. De asemenea, un alt lucru foarte important care îi leagă ar fi atenția la detalii: cerul nopții este imens și sunt mii și mii de luminițe și forme, și pot suferi niște schimbări (de luminozitate, de exemplu) ce pot fi trecute foarte ușor cu vederea, în general.

Acuma, să nu fiu înțeles greșit: toți astronomii amatori de care am vorbit mai sus nu au făcut descoperirea și au decretat pur și simplu “am descoperit o nouă planetă/cometă!”, iar restul au luat-o de bună. Exact cum se face în știință, a fost vorba și de peer review: după descoperirea ciudatului obiect de pe cer, astronomul amator transmite coordonatele descoperirii către alți astronomi profesioniști, care o verifică și încep să o studieze în amănunțime, făcând apel la educația lor formală din acest domeniu. Ba mai mult, să nu crezi că Herschel, Peltier, Hale sau Bopp au rămas la același nivel de cunoștințe de la care au început: needless to say, te apuci astronomie ca să înveți despre Univers, deci odată cu trecerea timpului, aceștia au căutat răspunsuri la propriile întrebări și au învățat constant despre cerul nopții.

Astronomia este grozavă pentru că poți să descoperi doar cu ajutorul unui binoclu o nouă galaxie, o nouă stea, o supernovă, doar prin pură observație. Dacă ești curios și atent la detalii, nu e musai să fii expert în astronomie și astrofizică și să știi să calculezi traiectoria unei comete. Contrar credinței populare, ca să te poți bucura de măreția cerului, nu ai nevoie de echipamente care să coste zeci de mii de lei (deși bineînțeles că ajută), ci e de ajuns un telescop de amatori, un binoclu sau chiar proprii ochi.

Unde-s mulți puterea crește

Dar poate nu te interesează atât de mult să te țină minte lumea, ci vrei să simți și tu că ai pus umărul și că ai ajutat la descoperirea unei noi galaxii. Și probabil nu ai nici telescop sau binoclu sau pur și simplu nu vrei să stai noaptea pe afară în frig sau să te mănânce țânțarii. Sau ți-a cam trecut vremea să ajungi om de știință, ai deja 30-50 de ani. Dar vrei să ajuți cumva. Chiar vrei.

Ce baftă pe tine! Într-o epocă în care internetul creează conexiuni de pe un continent pe altul, ascensiunea a ceea ce numim citizen science pare a fi cea mai bună chestie care se putea întâmpla. Ideea este că știința a ajuns să fie foarte complexă și complicată. În astronomie, de exemplu, avem o droaie de telescoape optice, radio, cu infraroșu etc, care ne transmit un număr imens de date neprelucrate. Oamenii de știință, din păcate, nu au timp să treacă prin toate aceste date neprelucrate și să le clasifice. Cum interpretezi și clasifici sumedenia asta de informații?

Răspunsul firesc ar fi “dă-l unui computer”, dar în 2007 acestea nu erau atât de bune și le era greu să decidă, de exemplu, dacă o galaxie este eliptică, în formă de spirală, sau undeva între. Așa că a apărut Galaxy Zoo (care acum face parte din portalul Zooniverse), un website unde oricine poate veni să își încerce mâna în clasificarea galaxiilor. Din nou, aici este vorba de observație și de atenție la detalii, așa că nu contează că ești expert sau amator (având în vedere că oricum la început treci printr-un mic tutorial, bineînțeles). De exemplu, Galaxy Zoo îți poate da niște fotografii cu galaxii și să te pună să numeri brațele acestora sau să măsori centrul acesteia.

De ce oameni și nu calculatoare, totuși? Numai în primul an fost făcute aproximativ 50 milioane de clasificări, iar acuratețea este mai mare decât ar fi putut realizată de un algoritm, deoarece mai multe galaxii au fost clasificate de mai mulți oameni, sporind exactitatea informațiilor. Deoarece zeci de mii de oameni care caută galaxii sunt o resursă neprețuită care poate duce la noi descoperiri fascinante. Faptul că sunt zeci de mii de oameni care iau la puricat milioane de fotografii cu galaxii, reprezintă un avantaj enorm pe care oamenii de știință îl au (și, în cele din urmă, omenirea).

Iar treaba asta este cât se poate de serioasă! Pare a fi un joc, dar oamenii de știință implicați în proiectul Galaxy Zoo și în alte proiecte din cadrul Zooniverse strâng cu toată seriozitatea clasificările și informațiile strânse de oamenii ca mine și ca tine. În August 2007, de exemplu, în cadrul constelației Leo Minor a fost descoperit un nou tip de obiect, iar oamenii de știință cred că acesta este “ecoul” unui cuasar. Cel mai remarcabil este că acest obiect cu totul necunoscut oamenilor de știință până atunci (numit acum Hanny’s Voorwerp) a fost descoperit de Hanny van Arkel, o profesoară de gimnaziu din Olanda, fără telescop, în fața calculatorului.

Foldit este un alt exemplu celebru: un puzzle online care se preocupă cu plierea proteinelor. Conform Wikipedia, prezicerea structurii proteinelor este importantă pentru mai multe domenii științifice: bioinformatică, biologie moleculară și medicină. Dacă oamenii de știință reușesc să înțeleagă mai bine configurația naturală a structurii proteinelor, pot crea proteine noi care să ajute în tratarea bolilor și găsirea de soluții precum specii invazive, deșeuri și poluare. Foldit este un joc care face parte dintr-un proiect dezvoltat de Universitatea din Washington și Departamentul de Biochimie al Universității din Washington, dar un joc ai căror participanți au dus la niște descoperiri cel puțin foarte importante din domeniul biochimiei. În 2011, jucătorii Foldit au ajutat la descifrarea structurii cristaline a proteazei retrovirale a virusului Mason–Pfizer la maimuțe (un virus la maimuțe care le cauzează simptome similare HIV/SIDA), o problemă care a rămas nedescifrată timp de 15 ani până atunci.

Iar oamenii care se joacă Foldit nu sunt experți în biochimie, biologie sau chimie; iar dacă sunt, nu reprezintă majoritatea celor care joacă Foldit. Nu. Majoritatea participanților la acest proiect sunt oameni ca mine și ca tine, oameni cărora le plac puzzle-urile. Habar n-au ei de proteine, de plierea lor, și probabil au cunoștințe de bază pe care le avem (sau ar trebui să le avem cu toții). Succesul constă în faptul că sunt oameni și sunt mulți; conform unui studiu științific din jurnalul Nature, apărut în August 2010: “jucătorii care lucrează și colaborează unul cu celălalt își dezvoltă o varietate bogată de noi strategii și algoritmi; spre deosebire de abordările computaționale, aceștia explorează nu doar spațiul conformațional, ci și spațiul diverselor posibile strategii de căutare”.

Bineînțeles, la fel ca la Galaxy Zoo, și aici rezultatele puzzle-urilor sunt preluate de experții din domeniul biochimiei și alte domenii relevante și analizate. Există peer-review.

E rândul tău

Galaxy Zoo, Zooniverse și Foldit nu sunt singurele proiecte de citizen science care există. Mai sunt o grămadă (al căror nume l-am uitat). Ba chiar sunt site-uri care pur și simplu împrumută puterea de calcul al propriului tău calculator pentru a ajuta la cercetări științifice.

Din punctul meu de vedere citizen science este tot ce poate să ne aducă internetul mai bun: zeci sau sute de mii de oameni care se strâng din diferite colțuri ale lumii nu ca să se înjure, nu ca să se războiască, ci ca să ducă mai departe cunoașterea speciei umane, în încercarea de a-i schimba cursul către ceva mai bun. Și funcționează.

Acum, indiferent că ieși cu binoclul în fundul curții într-o seară răcoroasă de octombrie sau că stai în fața monitorului cu o cană de ceai lângă tine și “pliezi proteine”, indiferent că știi ce e aia o proteină sau nu, chiar ai puterea de a schimba ceva în lumea asta și de a ajuta omenirea să meargă mai departe, să învețe mai multe despre Univers. Da (cu niște îndrumare din partea unora mai pricepuți), tu, cu creierul tău, cu mânuța ta, poți face toate astea.

Hai, curaj. O să-ți placă.