Sifilisul: pedeapsă divină și microbi

“O noapte petrecută în brațele lui Venus,

o viață întreagă petrecută cu Mercur.”

 Pedeapsă divină

La un moment dat (moment ce se pierde în negura vremurilor) omul și-a dat seama că poate face sex nu doar ca să se reproducă. Adică a stat el, a văzut că îi place și a decis să o facă oricând i se năzare, fie că era rost de urmași sau nu. În timp ce oamenii se bucurau de această nouă idee, felicitându-se pentru ea, în umbre deja începuse să se dezvolte o amenințare care a continuat să ne marcheze societatea și istoria până în ziua de azi: bolile cu transmitere sexuală.

“Atât de crudă, atât de dureroasă, atât de îngrozitoare încât nimic mai teribil și dezgustător nu a fost cunosut vreodată pe acest pământ. ” 

(Josepf Grünpeck)

Ultima decadă secolului al XV-lea (anii 1490-1499) a găsit bătrânul continent Europa răvășit de o nouă boală oribilă și necruțătoare (după ce abia scăpase de Moartea Neagră): numită boala franțuzească, boala napolitană, boala italiană, boala spaniolă sau boala polonezilor (în funcție de ce popor nu suportai), sifilisul își făcea de cap printre oameni, desfigurându-i fără milă.

Deși avea toate denumirile astea, cert este că nimeni nu știa de unde a venit. În prezent există două ipoteze: una ar fi că ea a fost adusă de marinari și soldați de la popoarele din Lumea Nouă (să nu uităm că în 1492 Cristofor Columb ajunge pe continentul american în numele Spaniei – crezând că a ajuns în sud-estul Asiei – numind bucata aia de pământ San Salvador), alta ar fi că boala exista deja în Europa, cu ceva timp înainte de anii 1490 e.n.

Pe vremea aceea, însă, explicațiile acestei boli erau la fel de dramatice ca simptomele ei: o conjuncție astrologică nefastă a planetelor, bubele lui Iov, pedeapsa unui Dumnezeu dezgustat de sexul dintre doi oameni necăsătoriți unul cu celălalt. Teribilă boală, în orice caz. Faimosul Albrech Dürer scria la un moment dat:

Doamne, cruță-mă de la boala franțuzească. Nu cunosc nici un alt lucru de care să îmi fie mai frică.

Cei ce i-au dat nume

Numele de sifilis vine din poemul Syphilus sive morbus gallicus (Syphilus sau Boala Franțuzească) compus de Girolamo Fracastoro pe la mijlocul secolului al XVI-lea, în care un cioban pe nume Syphilus (probabil o altă pronunție a numelui Sipylus, un personaj din Metamorfozele lui Ovidiu) îl sfidează pe zeul Apollo. Capricios fiind (la fel ca întregul panteon grecesc și roman), acesta îl pedepsește pe bietul Syphilus, dându-i cadou această groaznică boală.

Dar cum arată acest ucigaș tăcut care făcea oameni în firea lor (ca Albrecht Dürer, mai sus) să facă pe ei de frică numai cu gândul la boala cauzată de el?

 Marele imitator

Sifilisul este o boală cu transmitere sexuală și este cauzat de bacteria Treponema pallidum (descoperită în 1905 de către Fritz Schaudinn și Erich Hoffmann). Deși arată ca o macaroană inofensivă, această mică bacterie a cauzat de-a lungul vremurilor mai multe morți decât orice război dintre oameni. Fără orice fel de exagerare, bacteriile și virusurile sunt printre principalii influenceri ai istoriei omenirii.

Fiind o boală transmisă sexual, este firesc că cel mai comun mod prin care o poți lua este prin sexul vaginal, anal, oral (nu mai roși, că doar ești adult) cu o persoană care este deja infectată cu bacteria Treponema pallidum. Cu toate acestea, sifilisul poate apărea și în timpul sarcinii sau al nașterii (de la mamă infectată la făt), moment în care este numit sifilis de tip congenital.

Un nume foarte fancy sub care mai este cunoscută această boală este cel de Marele imitator, asta pentru că sifilisul prezintă simptome similare cu ale altor boli.

Boala are niște faze distincte:

• În stadiul primar, sifilisul se prezintă ca o singură ulcerație (adică o zonă a pielii fermă, nedureroasă, fără mâncărimi);
• În stadiul secundar apare o erupție difuză, de obicei pe palmele mâinilor și tălpile picioarelor. Pot apărea erupții și în gură sau în vagin;
• Sifilisul latent, care poate ține ani întregi, prezintă foarte puține simptome sau nici unul;
• Sifilisul terțiar prezintă gome și simptome neurologice (cum ar fi demență, după ce bacteria infectează sistemul nervos, se numește neurosifilis) și cardiace.

Poate că ce ți-am povestit până acum nu-ți pare cine-știe-ce, mai ales că în secțiunea asta am folosit termeni mai tehnici, dar îți poți schimba foarte ușor părerea căutând imagini cu oameni infectați cu Treponema pallidum. Eu am zis că ar fi mai ok pentru toți dacă nu le-aș posta aici (să nu ne stricăm ziua, totuși), dar uite aici o explicație ceva mai detaliată izvorâtă chiar din penița lui Girolamo Fracastoro, în poemul Syphilus sive morbus gallicus:

Puțin câte puțin, acea primăvară strălucitoare, acea floare a tinereții lui a pierit cu totul, acea tărie a minții; apoi acea boală necruțătoare cu ale sale bube i-au acoperit nenorocitele membre și, în profunzimea lor, oasele-i au început să se umfle cu abcese hidoase. Inflamații urâte au început să îi devoreze ochii minunați și dragostea sa pentru lumina sfântă și au început să îi devoreze nasul, ros de boală, lăsând în urmă o rană pătrunzătoare.

Firește, după ce capeți o doză de nebunie și desfigurare, următorul simptom este chiar moartea. Din punctul ăla este mai greu să faci ceva pacientului, ca medic, dar asta nu înseamnă că medicii au stat de-a lungul istoriei cu mâinile în sân. Noi am aflat foarte recent că boala e cauzată de o bacterie, dar pentru o bună parte a istoriei nimeni nu a știut exact ce ne dă simptomele astea. Sifilisul era o boală incurabilă. Așa că au început să bâjbâie cu tot felul de tratamente în speranța că vor rezolva ceva.

 Argintul viu

Secolul al XVII-lea mișuna de sifilis și sifilitici, așa că au început să apară tot felul de tratamente ce se dorea (și se spera) a fi eficiente. Cel mai cunoscut tratament folosit în lupta acestei necruțătoare boli era prin administrarea de mercur, de obicei sub formă de calomel (clorură de mercur). 

Tratamentul consta în mercur administrat în mai multe feluri: fie ți-l freca cineva de piele, fie îl înghițeai ca un soi de pastilă. Dar pesemne cel mai halucinant mod prin care se făcea tratamentul cu mercur era următorul: pacientul era băgat într-o cutie în care se aflau aburi de mercur (mercurul era încălzit deasupra unui foc în prealabil). Tratamentul cu acest element chimic era folosit în speranța că pacientul o să înceapă să saliveze, pentru a se elimină boala din corp (asta se credea).

Firește, fix cum te aștepți, nu numai că până la urmă mercurul nu vindeca boala, ci făcea totul și mai rău: în cele din urmă pacienților le cădeau dinții și părul și se îmbolnăveau de demență. Deși lemnul de Guaiacum era un alt tratament popular la vremea aceea, nu părea să ajute decât pe termen scurt, de aceea era preferat tratamentul cu mercur.

Având în vedere natura bolii și a tratamentelor pentru ea, nu e de mirare că în scurt timp au apărut oameni care aveau fobie de sifilis (sifilofobi, n-am inventat eu termenul ăsta). Richard Wiseman, un chirurg din secolul al XVII-lea scria:

Acești oameni își imaginează că au toate durerile și celelalte simptome de care au citit sau de care au auzit că vorbesc alți oameni. Mulți din acești ipohondri au venit la mine și de obicei au plecat nesatisfăcuți, nici nu au reușit să își liniștească mintea până nu au găsit vreo afirmație care să le convină.

Mercurul, bată-l vina

Pentru că este inevitabil și sigur o să facă cineva o paralelă între tratamentul cu mercur pentru sifilis și mercurul din vaccinuri, deși am explicat și în postarea Chimie în doi pași, o să mai zic și aici.

Hg este simbolul elementului chimic mercur, Hg₂Cl₂ (Hg2Cl2 – dacă nu se vede ca lumea formula de dinainte) este formula chimică a clorurii de mercur (calomel), iar C₂H₅Hg⁺ (C2H5Hg+) este formula thiomersalului (compusul chimic care se găsea în vaccinuri și care conține mercur). Dacă te uiți mai atent, o să vezi că fiecare din lucrurile enumerate mai sus are o formulă chimică diferită, iar lucrul ăsta este foarte foarte important în chimie. De ce? Pentru că un element chimic își schimbă proprietățile în funcție de cum este legat de alte elemente chimice (sau chiar de același element chimic, dacă te gândești de exemplu la cărbune, grafit și diamant, toate trei fiind făcute strict din atomi de carbon, doar că așezați diferit). Hg e diferit de Hg₂Cl₂ (Hg2Cl2) și de C₂H₅Hg⁺ (C2H5Hg+).

Proprietatea asta a elementelor chimice este cea care îți permite să mănânci liniștit clorura de sodiu, fără să îți faci griji că o să mori din cauza clorului din ea. Ce e clorura de sodiu? Sarea de bucătărie.

Vopseaua care a salvat omenirea

Firește, în ziua de azi sifilisul este o boală tratabilă și rar se mai moare din cauza ei (sau în orice caz nu la fel de mult ca în secolele XV-XVII), așa că pesemne s-a întâmplat ceva important în tot timpul ăla dintre 1490 și anul de grație 2017, nu?

La sfârșitul secolului al XIX-lea, în anul 1876, Heinrich Caro a preparat și descoperit una din cele mai minunate chestii pe vremea aia: prima vopsea sintetică, numită albastru de metilen (a nu se confunda cu albastrul de metil), care în ziua de azi este folosit și ca medicament. În scurt timp au apărut mai multe vopsele sintetice, iar oamenii erau înnebuniți după ele, mai ales pentru că fiind sintetice erau mult mai ușor de obținut.

Pe la începutul secolului XX, nebunia asta cu vopselele a continuat, descoperindu-se din ce în ce mai multe. Paul Ehrlich, medic, era și el foarte ocupat în laboratorul său, jucându-se cu aceste vopsele. La un moment dat a luat o bucată de țesut cu bacterii pe el, l-a pus la microscop și a picurat niște albastru de metilen pe el. Ce crezi că s-a întâmplat mai încolo? Firește, vopseaua a vopsit ceva, dar nu ce și cum te-ai fi așteptat tu sau oricine la momentul respectiv.

Ce a urmat l-a surprins foarte mult pe băiatul nostru: după ce picurase vopseaua pe țesut, numai bacteriile se coloraseră în albastru, dar nu și țesutul din jur. În scurt timp și ceilalți oameni de știință au început să se folosească de această descoperire, pentru că astfel bacteriile săreau în ochi și puteau fi studiate mai bine (era o grămadă de studiat la ele, mai ales că abia fuseseră descoperite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de către Louis Pasteur și Robert Koch).

Între timp, Ehrlich a început să gândească out of the box: dacă există vopsele ce pot colora doar anumite bacterii dintr-un țesut, oare nu este posibil să existe substanțe care să omoare doar anumite bacterii dintr-un țesut, fără să distrugă țesutul din jur? El a numit aceste medicamente ipotetice magic bullet (gloanțe magice). 

Așa că s-a pus pe cercetat. La începutul secolului XX, după cum te aștepți, sifilisul făcea ravagii la fel de mult ca în oricare alt secol de până atunci: era încă o boală crudă, care desfigura și mai ales era incurabilă. Paul Ehrlich l-a cooptat pe bacteriologul Sahachiro Hata în echipă și au început să caute în mod sistematic o substanță care poate distruge bacteria Treponema pallidum. Au luat niște iepuri, i-au infectat cu această bacterie și au început să le administreze diferiți compuși chimici.

Unii compuși omorau doar iepurele, alții omorau și iepurele și bacteria, unii compuși nu omorau nici iepurele, nici bacteria. Abia când au ajuns la compusul cu numărul 606 au avut parte de momentul la care tot sperau: compusul #606 (numit arsfenamină) omora doar bacteria, nu și iepurele.

În scurt timp, în 1910, arsfenamina a început să fie comercializată de Hoechst AG sub numele de Salvarsan (salvation through arsenic – salvare prin arsenic, deoarece una din componentele principale ale medicamentului era elementul chimic arsenic) și poate fi considerat primul antibiotic creat de omenire. Firește, nu era perfect și avea și el unele efecte destul de neplăcute (greață, vomă), dar în comparație cu tratamentul cu mercur de până atunci, era mană cerească.

Ulterior oamenii au început să creeze antibiotice mai bune și mai sigure (culminând cu descoperirea penicilinei, de care am vorbit în Medicamentele: avem nevoie de ele?), dar munca lui Ehrlich și Hata reprezintă o piatră de hotar în istoria medicinei. Omul le venise în sfârșit de hac lui Apollo, lui Dumnezeu și planetelor nefaste, le dăduse peste nas, reușind în sfârșit să cucerească acea boală îngrozitoare, desfigurantă și incurabilă: sifilisul.