De la Pământ la Lună

That’s one small step for man; one giant leap for mankind.

– Neil A. Armstrong,  20 July 1969

Aceste cuvinte au fost auzite live de aproximativ 450 de milioane de oameni aflați în fața televizoarelor, într-o seară de vară, pe 20 iulie 1969. 450 de milioane de oameni care au privit cu sufletul la gură un eveniment care până atunci părea imposibil. Pe deasupra capetelor tuturor acestor oameni și multor altora plana amenințarea perpetuă a unui viitor război mai groaznic decât toate care au fost până atunci, un război nuclear. Cele mai mari două țări (ca putere) din acea perioadă stăteau încordate, amenințând liniștea întreg mapamondului cu gâlceava dintre ele. Cu toate acestea, timp de câteva ore, toți acești oameni, indiferent de țara de proveniență, a putut să se minuneze împreună de îndeplinirea unui vis al omenirii ce a dăinuit de când prima hominidă a ridicat privirea către cer și s-a uitat la cel mai apropiat corp ceresc de noi: Luna.

Aselenizarea echipajului Apollo 11 (Neil A. Armstrong, Michael Collins și Edwin E. “Buzz” Aldrin Jr.) este fără discuție una din cele mai mari realizări ale speciei umane. Din păcate nu prea mulți oameni își dau seama de asta și o iau de bună, de parcă s-ar fi întâmplat dintotdeauna, dacă nu cumva chiar o neagă. Postarea asta e scrisă pentru a sărbători această realizare monumentală. Așa că dacă ți-e foame, ia un sandwich într-o mână și cu mâna cealaltă stai pe mouse, cu un deget pe rotița de scroll.

“Explorarea este în natura noastră. Am început ca şi călători, şi încă suntem călători. Am zăbovit suficient de mult pe malul oceanului cosmic. Noi suntem gata în sfârşit să navigăm către stele.”

– Carl Sagan, Cosmos

Specia umană a fost dintotdeauna curioasă din cale afară; am explorat tot ce am putut, până în pânzele albe, pentru că asta ne face să ne simțim împliniți. Cu Luna avem o relație la fel de strânsă, intimă și veche ca și cu celelalte corpuri cerești. Ba poate chiar mai mult. Este corpul ceresc cel mai apropiat nouă și stârnește mai multe sentimente și emoții decât toate celelalte corpuri celeste: nostalgie, dragoste, pasiune, nebunie. Luna se credea că este responsabilă pentru ciclul femeilor, și aceeași Lună formează fluxuri și refluxuri pe Terra. Ulterior, oamenii au început să vadă diverse fețe sau iepuri pe suprafața ei și au ajuns să se întrebe dacă nu cumva are și ea locuitori, ca propria noastră planetă. Apoi a fost inventat telescopul, și au început să vadă mai multe lucruri și să își pună și mai multe întrebări.

“N-ar fi grozav dacă cineva ar fi ajuns pe Lună, să vadă ce și cum?”  întrebarea asta începuse să încolțească în gândurile tuturor celor care se uitau la ea. Aceeași întrebare și-a pus-o și Jules Verne sau Robert H. Goddard. În momentul în care Jules Verne se apucase să scrie “De la Pământ la Lună”, omenirea deja se maturizase în ceea ce privește explorarea Terrei. Călătorisem peste mări și țări. Dar Luna e cu totul altă poveste:

Pe lângă distanță, trebuie să ținem cont și de atracția gravitațională a Pământului, care nu lasă nimic să îi scape. La vremea aceea, părea a fi imposibilă o asemenea călătorie. Jules Verne avea o scuză, el a scris SF, dar de Goddard au râs multe publicații și mulți oameni de știință ai vremii. Cei de la New York Times în special au avut un editorial destul de acid în care au pus serios la îndoială această idee nebunească de-a lui. Ca o scurtă explicație, Robert H. Goddard a fost tăticul rachetelor care au combustibil lichid (prima astfel de rachetă a lansat-o cu succes pe 16 Martie 1926). La scurt timp după publicarea acestei critici acide, un reporter l-a întrebat pe Goddard ce părere are despre ea. El a răspuns:

“Fiecare vis este o glumă până în momentul în care primul om îl îndeplinește; odată realizat, devine obișnuit.”

La 49 de ani după acest răspuns, trei indivizi ai unei specii tinere de pe Pământ, specie care abia descoperise cu 500 de ani în urmă metoda științifică, decolaseră pe 16 iulie 1969 cu racheta Saturn V (una din cele mai puternice rachete folosite vreodată) cu destinația Luna. Peste 4 zile, pe 20 iulie 1969, doi dintre acești indivizi au pus piciorul pe Lună, îndeplinind visurile a miliarde de oameni. Iată aici un video cu decolarea rachetei Saturn V și un video cu aselenizarea echipajului Apollo 11.

Oare cum s-ar fi simțit Goddard, văzându-și visul îndeplinit? Oare ce or fi simțit oamenii care au privit live acest eveniment? Oare ce or fi simțit oamenii care au lucrat la realizarea acestei misiuni? Oare ce or fi simțit cei din centrul ce control? Dar cei care au realizat costumele de cosmonaut? A fost o misiune incredibil de grea, complexă și complicată, care a depins de munca a sute de mii de oameni: de la cei care au realizat calculele pentru traiectorie, până la cei care au construit racheta, modulul și costumele astronauților. Oamenii ăștia și-au adus aportul unui eveniment istoric. Probabil un citat și mai reușit al lui Armstrong când a pus piciorul pe Lună ar fi fost:

 “Dacă am văzut mai departe, a fost pentru că stăteam pe umerii giganților.”

– Isaac Newton

Ca fapt divers

Și totuși, sunt alți oameni care consideră că aselenizarea Apollo 11 nu a avut loc niciodată și că de fapt totul a fost filmat într-un studio (cu ajutorul lui Stanley Kubrick). Oamenii ăștia profanează toată munca oamenilor din paragraful anterior și nu numai. Probabil crezi că dramatizez prea mult, dar iarăși, vorbim de unul din cele mai importante evenimente din istoria speciei ăsteia și de munca a mii de oameni care au adus omenirea în punctul ăsta. Este, dacă îmi permiți, strigător la cer. Pentru a vedea despre ce fel de oameni vorbim (aici mă refer la conspiraționiști), o să redau trei dintre cele mai întâlnite argumente contra aselenizării Apollo 11:

• De nu se văd stelele în nici una din fotografii? (Întrebare pusă de oamenii care cel mai probabil nu au făcut poze în viața lor);
• De ce se flutură steagul, dacă nu e vânt pe Lună? (Întrebare pusă de oamenii care cel mai probabil habar n-au de fizică, fricțiunea cu aerul și lipsa ei în lipsa aerului și care nu au o vedere prea bună);
• De ce nu a mai mers nimeni pe Lună de atunci? (Întrebare pusă de oamenii care n-au auzit de Wikipedia sau Google. De fapt, după Apollo 11, au mai fost misiunile Apollo 12, Apollo 14, Apollo 15, Apollo 16 și Apollo 17, toate ducând oameni pe Lună);
• O listă cu mai multe pseudoargumente și combaterea lor găsiți aici.

A, și încă ceva

Referitor la penultimul punct, motivul pentru care oamenii nu au mai ajuns pe Lună de atunci este simplu. După cum am menționat mai sus, mersul până la și pe Lună nu este o promenadă. E nevoie de multă muncă și mulți bani, iar NASA (oricât de atotputernică ar părea NASA în mintea conspiraționiștilor) este doar o instituție a statului care nu mai are destul buget pentru așa ceva. În 1969 situația era alta. Era vorba de Cursa Spațială: URSS și SUA încercau fiecare să-i arate celeilalte superputeri cine este mai avansat tehnologic. Astfel, NASA avea parte de un buget considerabil.

Din păcate, în ziua de azi situația nu mai este la fel de roză, iar fără bani alocați explorării spațiale nu pot să facă extraordinar de multe lucruri. În 1966 bugetul alocat NASA era de 4,41% din Bugetul Federal, în timp ce în 2012 era de 0,48%. E o diferență enormă. Și noi știm prea bine cum e fără bani alocați astronomiei. De câți astronauți români ați auzit în afară de Dumitru Prunariu? De câte proiecte spațiale ale statului român ați auzit? Problema este explicată și în acest articol de pe Historia.

E vorba de CONTEXT. CONTEXT CONTEXT CONTEXT. Să pui o întrebare naivă de genul “da’ de ce nu au mai fost pe Lună de atunci?” arată cât puțin înțelegi din ce înseamnă un program spațial. Ai impresia că pocnești din degete și gata! Oameni pe Lună! E ca și cum aș avea un copil și ți-aș spune “din păcate nu mai pot avea alți copii în viitorul apropiat”, iar tu să spui “hai, nu mai minți atâta! Deja ai un copil, cum adică nu mai poți avea? De ce n-ai mai avea unul în viitorul apropiat, dacă ai făcut unul deja?” Păi pentru că poate am o problemă medicală, poate că e o problemă financiară, poate nu am o parteneră stabilă, motivele sunt fără număr! Dar nu, moonhoaxxerii ignoră cu maiestuozitate contextul și îmi urlă “mai fă, mă, un copil!”, deși la 1 metru de ei e o listă scrisă de mine cu motivele pentru care nu pot face asta. (E o comparație metaforică, asta, țin să menționez).

Sunt mulți oameni care nu cred, din diverse motive, că aselenizarea echipajului Apollo 11 a avut loc. Ba nu-știu-cum, ba nu-știu-ce, ba pentru că sunt americani, iar americanii ne mint. Dar fiți atenți și lăsați paranoia deoparte; realizarea asta nu e numai a oamenilor care au lucrat la această misiune, realizarea asta nu este doar a americanilor. Realizarea asta este a întregii specii umane: a primilor Homo Sapiens care au ridicat ochii către cer, a oamenilor care vedeau fețe de oameni pe suprafața Lunii, a lui Jules Verne, a lui Robert H. Goddard, a tuturor oamenilor care au fost, care sunt și în mod special a tuturor oamenilor care vor fi, pentru că acesta a fost primul pas către următoarea treaptă a explorării umane: către planetele Sistemului Solar, iar apoi către stele.

N-a trecut nici măcar o jumătate de secol, iar noi deja ne purtăm de parcă am vorbi despre cum să întinzi margarina pe pâine. Nu poți subestima momentul, ziua în care omul a devenit prima ființă de pe Pământ care s-a desprins din leagănul său și care a ajuns efectiv pe altă lume. Iar chestia asta merită să rămână în amintirea noastră pentru totdeauna.

“Houston, Tranquility Base here, the Eagle has landed.”

— Neil Armstrong, 20 July 1969.

“Rog, Tranquility. Be advised there are lots of smiling faces in this room and all over the world. Over.”

— Charlie Duke, CapCom