Ce e French Tarot?

Bineînțeles, cum nu trăim într-o lume ideală, este necesar ca înainte să intrăm în pâine să afirmăm ce ar trebui să fie evident: French Tarot este pur și simplu un joc care se joacă cu un pachet de cărți de tarot (la rândul său numit Bourgeois Tarot sauTarot Nouveau). La fel ca 100% dintre alte pachete clasice de cărți de Tarot precum Visconti-Sforza, Tarot de Marseille, Tarocco Bolognese, Tarocco Piemontese, Swiss Tarot, Minchiate, Industrie und Glück, Siciliane sau Adler Cego, și acest pachet este profund ancorat de partea ludică: adică singurul său scop este de a distra oamenii și a fi folosit pentru tot felul de jocuri. În cuvintele lui Michael Dummet (profesor de filosofie și istoric în domeniul jocurilor de cărți):

“[Tarotul] este subiectul celei mai reușite campanii de propagandă lansate vreodată…o întreagă istorie falsă și interpretare falsă a pachetului de Tarot a fost născocită de ocultiști și este crezută aproape universal.”

În fine, nu o mai lungim, am scris mai multe aici în Tarot: adevărata poveste, o istorie amplă dar non-exhaustivă a acestui pachet de cărți și de joc și a acestei familii de jocuri și de unde a pornit tâmpenia asta cu Tarotul ca instrument ocult.

După cum îi spune și numele, French Tarot face parte din familia jocurilor de Tarot, deci este automat un joc de levate (cunoscute în engleză drept trick-taking games), care este și cea mai veche categorie de jocuri de cărți din lume (vezi Ce știi despre cele mai vechi jocuri de cărți?). Cel mai probabil știi și tu niște jocuri din această familie, cum ar fi 66, Cruce sau Whist; sau dacă ești board gamer pe care îl interesează doar jocurile moderne, The Crew, Cat in a Box, Sail, The Lord of the Rings: The Fellowship of the Ring – Trick-Taking Game, Fox in The Forest etc, iar partea bună este că dacă știi să joci oricare dintre acestea, știi să joci și French Tarot (sau oricare alt joc de tarot), pentru că toate jocurile de levate împart același ADN și aceleași reguli de bază.

Un joc de levate este un joc de cărți structurat într-o serie de mini-runde succesive numite “levate”. În esență, fiecare participant joacă exact o carte din mână pe masă, iar persoana care a pus cartea cu cea mai mare valoare câștigă levata respectivă, adunând toate cărțile jucate în acea rundă. Mecanismul central se bazează aproape mereu pe obligația de a “răspunde la culoare”. Primul jucător decartează (joacă, deși o să vezi des folosit termenul “decartează”) o carte pentru a începe levata(lead the trick), iar ceilalți trebuie să joace o carte de aceeași suită (numită și culoare), dacă au. Dacă un jucător nu deține acea suită, el poate decarta o carte de altă suită (care va pierde automat) sau poate folosi un tromf (numit în general atu, dar eu prefer termenul învechit; o suită specială, prestabilită, care este mai puternică decât toate celelalte) și câștigă levata. Jucătorul care a câștigat levata curentă va avea dreptul să înceapă următoarea rundă, procesul repetându-se până când toată lumea rămâne fără cărți în mână.

Ce diferă de la un joc la altul e scopul urmărit: la Whist contează pur și simplu câte levate strângi, la Tarot (orice joc de Tarot) sau Pinochle contează ce cărți se ascund în levatele câștigate (unele valorează puncte, altele nimic), iar la Hearts scopul se inversează complet: vrei să eviți anumite levate, nu să le aduni. Tocmai această libertate în definirea scopului a produs, sub aceeași mecanică de bază, o familie întreagă de jocuri: de la Bridge și Whist, până la French Tarot.

Sunt aproape sigur că până acum nu ai auzit în viața ta de jocuri de Tarot, dar trebuie să știi că în țări precum Ungaria, Austria și Franța, acestea sunt puse la loc de cinste, fiind jucate de către milioane de oameni. Astfel, în Ungaria, oamenii sunt înnebuniți după Hungarian Tarokk (unul dintre cele mai complicate, dacă nu cel mai complicat joc de Tarot, dar și foarte strategic și interesant), în timp ce în Austria se joacă pe rupte Königrufen, iar în Franța…păi, na, French Tarot. Königrufen este descris ca fiind cel mai interesant joc de tarot pentru 4 jucători și numit Jocul Regilor deoarece este un joc inteligent și este un exercițiu foarte bun pentru minte. Din 2008 în Austria se desfășoară campionatul Österreich-Finale, în care peste 200 de jucători concurează pentru a deveni “Campion la Tarock”. Alte competiții ar fi Raiffeisen Tarock Cup (printre sponsori aflându-se chiar banca cu același nume) sau Hausruckviertel Tarock Cup. Motivul pentru care sunt atât de multe în Austria e că autoritățile văd Tarotul (Tarock, în germană) ca pe un joc de îndemânare, nu de noroc. Ceea ce și este!

French Tarot, și el, este un joc cu tradiție în Franța (cunoscut pur și simplu sub numele jeu de Tarot): în 1973 a avut joc o revitalizare a acestuia odată cu formarea Federației Franceze de Tarot (Fédération Française de Tarot), iar până la sfârșitul secolului XX a devenit al doilea cel mai jucat joc de cărți din Franța, după Belote (un alt joc de levate, bineînțeles). În prezent poți participa la o grămadă de campionate sau sa te uiți la sute de ore de analize a diverse jocuri de French Tarot (bineînțeles, în franceză). Ce vreau să spun este că deși cel mai probabil nu ai auzit în viața ta de nici un joc de Tarot, acestea nu numai că există, dar sunt jucate constant de milioane de oameni, sunt studiate și răstudiate, premiate și tratate cu respect.

Componentele

Dacă postarea asta ar fi fost recenzia unui board game modern, tiparul ar fi fost să încep cu prezentarea componentelor. Și cum altfel? Un board game modern te lasă gură-cască cu piese de lemn sau de plastic cu tot felul de forme, care reprezintă mai mult sau mai puțin ce se întâmplă în joc, table de joc modulare și bogat ilustrate. Designerii moderni au înțeles cât se poate de corect că felul în care arată un joc este unul dintre elementele principale care influențează atitudinea jucătorilor față de el. Pe de altă parte…ce putem spune despre un joc de cărți de 300 de ani?

Ei, bine, French Tarot se joacă cu un pachet de cărți de joc numit Bourgeois Tarot sau Tarot Nouveau, care deși pare a fi ca oricare alt pachet de cărți de joc, “banal” este probabil cel mai nepotrivit cuvânt pentru a-l descrie. În primul rând acesta are nu 54 de cărți de joc ca un pachet standard, ci 78(!) E adevărat, în esență acesta este împărțit în cele 4 suite binecunoscute (inimă roșie/cupă, treflă, romb/caro, inimă neagră/pică), dar deja vedem niște diferențe notabile: pentru fiecare suită avem între Valet și Damă un Cavaler. După cum probabil intuiești, Cavalerul este ceva mai puternic decât prima carte menționată, dar mai slab decât a doua. Dar adevărata schimbare de paradigmă vine odată cu cele 21 de tromfuri (atuuri) și Nebunul (L’Excuse), despre a căror funcție vom vorbi un pic mai încolo.

În ceea ce privește grafica, aceste 21 de tromfuri sunt de o frumusețe rară. În primul rând ele resping vehement orice fel de iconografie mistică și ocultă: nu vei găsi pe aici nici un Spânzurat, nici un Diavol, nici un Papă, nici un Magician, nici o Lună etc, în schimb vei găsi o ilustrare meticuloasă, aproape sociologică, a vieții din acea epocă.

[Aici trebuie să facem o paranteză scurtă. După cum am povestit și în Tarot: adevărata poveste, chiar și când vorbim de acele tromfuri binecunoscute din Tarotul ocult, pe care ăștia le numesc Arcana Majoră (Nebunul, Magicianul, Marea Preoteasă, Împărăteasa, Împăratul, Hierofantul, Iubiții, Căruța, Puterea, Pustnicul, Roata Norocului, Justiția, Spânzuratul, Moartea, Cumpătarea, Diavolul, Turnul, Steaua, Luna, Soarele, Judecata și Lumea) funcția lor a fost în mod indiscutabil încă de la bun început una funcțională, dar și de înfrumusețare a pachetului de cărți de joc, de clătire a ochiului, și ocazional una tematică…lucru care se vede nu doar la pachetul de Tarot de Marseille care a fost folosit secole întregi pentru joc, dar și în Tarocco Bolognese sau Tarocco Piemontese care au fix aceleași tromfuri și care sunt folosite în prezent de cel puțin zeci de mii de jucători din Italia.]

Mai mult decât atât, fiecare tromf este ilustrat cu două capete distincte (numite și double-ended), care nu sunt simple oglindiri ale aceleiași imagini, ci contraste tematice fascinante. Pe o jumătate a cărții poți vedea o scenă de prosperitate urbană, burgheză (o doamnă la cumpărături sau domni discutând afaceri), în timp ce pe cealaltă jumătate a aceleiași cărți este ilustrată o scenă rurală, de muncă grea, agricultură sau păstorit. Alte cărți contrastează copilăria cu bătrânețea, pacea cu războiul, sau diurnul cu nocturnul. Este un dualism vizual care îți oferă un crâmpei dintr-un univers viu, perfect comparabil cu ilustrațiile care dau viață facțiunilor dintr-un board game modern. Ai burghezi sorbindu-și cafeaua la o terasă, țărani muncind la recoltă, baluri elegante și partide de vânătoare. Sunt ilustrații detaliate, clasice, superb colorate, care pur și simplu îți încântă privirea în timp ce îți plănuiești în liniște cum să-ți distrugi adversarii.

Astfel, imaginile de pe tromfurile din pachetul Bourgeois Tarot au următoarele teme:

• Tromfurile 2-5 reprezintă cele patru vârste ale omului (copilăria, tinerețea, maturitatea, senectutea);
• Tromfurile 6-9 reprezintă cele patru momente ale zilei (dimineața, dup-amiaza, seara, noaptea);
• Tromfurile 10-11 reprezintă cele patru elemente (pământul și aerul pe unul, apa și focul pe al doilea);
• Tromfurile 12-15 reprezintă cele patru activități recreative (dansul, shopping-ul, aerul curat, artele vizuale);
• Tromfurile 16-19 reprezintă cele patru anotimpuri (primăvara, vara, toamna și iarna);
• Tromful 20 reprezintă Jocul (jocuri de cărți și bowling);
• Tromful 21 reprezintă prostia, sminteala, țicneala colectivă (carnavalul și o paradă militară);
• Tromful 1 reprezintă prostia, sminteala, țicneala individuală (clovnul trist și nebunul și balerina).

Din nou, dacă am vorbit de un board game modern precum Race for The Galaxy sau Istanbul sau Yokohama, cu siguranță am lăuda, de exemplu, iconografia excelentă de pe cărțile de joc și tabla de joc, care le fac să fie citite foarte ușor de către jucători sau mai știu eu ce. Este important, astfel, să nu trecem cu vederea că și aici, în pachetul de Bourgeois Tarot, avem un element extraordinar de UX/UI design(User Interface/User Experience) prin faptul că pe lângă toate celelalte cărți, atât tromfurile, cât și cărțile de curte (Valeții, Cavalerii, Damele și Regii) sunt ilustrate în oglindă. Acest detaliu aparent insignifiant pe care l-ai mai văzut de mii de ori și într-un pachet standard de cărți de joc franțuzești rezolvă o problemă mecanică uriașă și trădează de fapt accentul deosebit pus de-a lungul secolelor pe funcționalitatea cărților și jocului de Tarot.

În pachetele vechi precum Tarot de Marseille tromfurile și cărțile de curte aveau o singură orientare, iar în momentul în care le primeau în mână la începutul jocului, mulți jucători trebuiau să le întoarcă pentru a le vedea cum trebuie. Această simplă mișcare de a întoarce 180° o carte din mână le comunica instant adversarilor că ai un anumit număr de tromfuri sau cărți valoroase (cu multe puncte) în mână. O greșeală absolut fatală pentru un joc în care (bineînțeles) se pariau importante sume de bani! Astfel, apariția tromfurilor și a cărților de curte cu acest design “în oglindă” i-a ajutat de atunci și până în prezent pe jucatori să vadă dintr-o privire ce au în mână, fără a telegrafia asta adversarilor. Un lucru extrem de binevenit, mai ales într-un joc precum French Tarot în care acestea sunt foarte importante.

Norocul ți-l faci cu mâna ta

Pentru un joc care are 300 de ani French Tarot cuprinde niște mecanisme de joc surprinzător de moderne, fiind la fel de fresh ca oricare altă apariție din ultimii 5 ani. Primul astfel de mecanism apare chiar înainte de a juca prima carte din mână și este cel de licitație (auction, bidding), atât de îndrăgit și întâlnit în jocuri moderne precum Ra, High Society, Nidavellir, Art Society, Q.E, Zoo Vadis etc. Astfel, după ce fiecare jucător și-a primit cărțile, se uită la ele și începe să liciteze pentru dreptul de a deveni Preneur.

În French Tarot există două roluri în care jucătorii pot intra: Preneur (numit și Taker în engleză) sau Defender (Apărător). Rolul unui Preneur în joc este să stabilească condițiile în care se realizează punctajul în acea rundă (acel hand): în funcție de alegerile pe care le face în faza de licitație scorul final al rundei se va face cu multiplicatori și, mai important, în funcție de cum și-a evaluat cărțile din mână și le-a jucat pe parcurs, va stabili pe parcurs care este pragul punctajului pentru acea rundă. Dacă nu reușește să strângă destule puncte, ceilalți jucători (Defenders) primesc punctele pe care ar fi trebuit să le câștige el. În timpul unei runde de joc poate exista un singur Preneur.

Există patru trepte posibile de licitație (sau contracte), în ordine crescătoare:

• Petite (sau Prise);
• Garde;
• Garde Sans le Chien;
• Garde Contre le Chien.

Fiecare jucător are dreptul la o singură intervenție, pe rând, în jurul mesei. Ori anunți o miză mai mare decât tot ce s-a spus până atunci, ori zici Pas și odată ce ai trecut devii Defender/Apărător. Nu există runde succesive de renegociere, ci mai degrabă o singură suflare colectivă, în care fiecare jucător evaluează instant ce cărți are în mână și decide cât de tare crede în ele. Fiecare treaptă superioară nu înseamnă doar “sunt și mai încrezător în cărțile din mâna mea”, ci are un efect direct asupra jocului, multiplicând direct miza finală: de 1, 2, 4, respectiv 6 ori scorul de bază obținut la finalul rundei. Cine anunță Garde Contre le Chien mizează, practic, de șase ori mai mult decât cineva mulțumit cu o Petite, un pariu spectaculos de riscant, dar și spectaculos de generos dacă iese bine.

Diferența reală dintre aceste patru trepte, însă, nu stă doar în multiplicator, ci în felul în care fiecare tratează un element esențial al jocului pe care nu l-am menționat încă: Le Chien (Câinele, tradus din franceză sau Kitty cum e numit în engleză). La împărțirea cărților, fiecare dintre cei 4 jucători primește 18 cărți (4×18=72), iar cele 6 rămase din cele 78 ale pachetului nu ajung la nimeni, ci sunt puse deoparte, cu fața în jos, chiar în mijlocul mesei. Ăsta e Le Chien: un mic bonus necunoscut, ascuns tuturor jucătorilor în momentul licitației, care poate schimba complet soarta Preneur-ului pentru acea rundă.

Când vine vorba de Petite și Garde, Le Chien nu rămâne un mister prea mult timp: Preneur-ul îl întoarce cu fața în sus, chiar acolo, în văzul tuturor, apoi îl adaugă în propria mână, care ajunge temporar la 24 de cărți. Din aceste 24, trebuie să pună deoparte, cu fața în jos de data asta, exact 6. Această grămadă aruncată (numită l’écart) ajunge, la finalul jocului, direct în punctajul Preneur-ului, exact ca și cum ar fi câștigat-o într-o levată. Deci practic alegi cu bună știință 6 cărți din 24 pe care le „bifezi” ca fiind deja punctate, fără să le mai joci deloc. Există o singură restricție serioasă: în écart nu poți pune Regi, tromfuri sau Nebunul, decât dacă, în cazul foarte rar în care mâna ta e formată aproape în totalitate din tromfuri și cărți de curte (numite și honors) și chiar nu ai de ales; atunci poți renunța și la tromfuri mici, dar ești obligat să le arăți pe față celorlalți înainte să le pui deoparte.

Și aici intervine și mecanismul de push your luck, dar și deck-building, atât de des întâlnite și în board game-urile moderne. Dacă ai o mână de cărți nu foarte grozavă, poți alege un Petite, în speranța că vei găsi în Le Chien ceva care să te ajute. Poate (Doamne ajută!) chiar găsești acolo tromful 21 sau Nebunul, dacă nu le ai deja. Dar nu știi! Habar n-ai până nu ai licitat și nu ai ales licitația. Riști enorm (chiar și alegând cel mai mic contract) pentru că habar n-ai dacă găsești ceva util în Le Chien și în plus, asta te face automat și Preneur, deci runda asta o să joci tu singur împotriva tuturor celorlalți. Da, da! Iată unde e schepsisul și de ce Preneur este lăsat să riște atâta și să primească ipotetic atâtea puncte de victorie: în acea rundă toți ceilalți jucători vor juca levatele astfel încât să îl împiedice să le câștige și să depășească pragul necesar de puncte.

În plus, iată de ce reveal-ul cărților din Le Chien contează enorm din punct de vedere strategic, și de ce nu e deloc un detaliu de regulament, ci chiar inima licitației: absolut toată lumea de la masă vede exact aceleași 6 cărți din acesta, în același moment.

La Garde Sans le Chien și la Garde Contre le Chien, în schimb, tot acest teatru dispare complet: nimeni, nici măcar Preneur-ul, nu se uită vreodată la cele 6 cărți din Le Chien. Ele rămân ascunse până la finalul mâinii, când sunt pur și simplu adăugate (nedeschise, neștiute) la punctajul unei singure tabere: al Preneur-ului, la Garde Sans (un cadou-surpriză, oricare ar fi conținutul lui), sau, cel mai îndrăzneț dintre toate anunțurile, al apărării, la Garde Contre, unde Preneur-ul renunță de bunăvoie la acele puncte necunoscute doar ca să demonstreze că cele 18 cărți din mâna lui originală, nemodificate de nimic, sunt suficiente și-așa. E un pariu orb, dus la extrem: cu cât știi mai puțin despre ce urmează, cu atât miza (și multiplicatorul) crește.

Și aici licitația se leagă direct de tot ce am discutat în capitolul trecut despre pragurile de punctaj: un jucător care are deja, în cele 18 cărți originale, două sau trei oudlere (deci un prag scăzut, de 41 sau 36 de puncte) are un motiv mult mai solid să riște o Garde Sans sau chiar o Garde Contre decât cineva care pornește fără niciun oudler și se uită la un munte de 56 de puncte. Licitația nu e, așadar, doar un pariu abstract pe “cât de bună e mâna mea în general”. E, mai concret, un calcul rapid și instinctiv despre unde te afli deja față de pragul flexibil pe care ni l-am prezentat mai devreme.

Pentru oricine adoră jocurile economice dinamice, cu manipulare de contracte sau licitații tăioase, faza de licitație din French Tarot va oferi un rush instantaneu de adrenalină. Ești forțat să faci o analiză cost-beneficiu având la dispoziție doar informații incomplete. Analizezi mâna: ai multe tromfuri, dar îți lipsesc Cărțile de Curte (Regi, Dame). Merită să forțezi un Garde Sans pentru a-ți distruge adversarii la scor, sperând că printre cele 6 cărți din Le Chien se află punctele de care ai nevoie, sau e o sinucidere curată? Sistemul de contracte funcționează ca un levier al mizei care pedepsește necruțător aroganța și răsplătește calculul probabilistic rece, transformând fiecare decizie de început într-un punct de pivotare a întregii partide.

Un ultim detaliu, mai degrabă administrativ: dacă absolut toți cei patru jucători zic Pas fără să anunțe nimic (se întâmplă des, mai ales când mâinile distribuite sunt mediocre pentru toată lumea deopotrivă), mâna nu se joacă deloc: cărțile se strâng și se împart din nou, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu contează, la urma urmei, cât de elegant e sistemul de punctaj dacă nimeni nu are curajul să intre în joc.

Odată ce licitația se încheie și Preneur-ul își are Le Chien (sau nu îl are deloc) rezolvat, runda chiar începe și abia atunci intră în scenă adevărata luptă tactică pentru les bouts. Despre cum arată, concret, o rundă jucată de la prima până la ultima levată, vorbim în capitolul următor.

Jocul propriu-zis și alianțele oportuniste

Licitația s-a încheiat, Preneur-ul și-a rezolvat Le Chien într-un fel sau altul, iar acum urmează partea pentru care, de fapt, ne-am adunat cu toții la masă: cele 18 levate ale rundei. Prima carte e jucată de jucătorul din dreapta celui care a dat cărțile, iar de acolo încolo regula e simplă și deja cunoscută: un jucător conduce levata cu o carte, tu răspunzi cu o carte din aceeași suită dacă poți, tai cu (adică joci o carte de) tromf dacă nu poți, iar dacă tai peste un alt tromf, trebuie să dai un tromf de valoare mai mare. Câștigătorul fiecărei levate conduce următoarea. Simplu de explicat în două fraze. Și totuși, în aceste 18 runde succesive se ascunde, cred eu, tot ce ar trebui să-i convingă pe cei mai sceptici board gameri moderni că merită să dea o șansă acestui joc “prăfuit”.

Unul dintre mecanismele care face din start o rundă de French Tarot să fie de-a dreptul palpitantă este cel de 1-vs-All, pentru că Preneur-ul joacă absolut singur, împotriva unei echipei formate (ad-hoc) din ceilalți trei jucători. După cum am spus deja, Preneur-ul a trebuit să câștige acest rol printr-o licitație care îi oferă recompense mari, dar și riscuri mari, fiind singur împotriva tuturor. Echipa celor care apără, însă, nu are voie să discute strategie, să-și arate cărțile sau să-și semnaleze deschis intențiile. Deci avem parte de un mecanism de joc limited communication. Cei trei apărători trebuie să coopereze fără să vorbească, ghicind intențiile celorlalți doar din felul în care joacă. Dacă ai jucat vreodată The Crew (pe care l-am menționat mai devreme, printre jocurile moderne de levate), gândește-te la French Tarot ca la o versiune și mai radicală a aceleiași idei: aici nu ai voie la niciun semnal explicit, doar la cărțile puse pe masă, în ordinea în care le pui. Toată cooperarea trebuie dedusă, nu comunicată.

Din perspectiva Preneur-ului, prima decizie mare e cât de agresiv să “tragă” tromfurile din mâinile adversarilor (adică să îi oblige să le joace). Dacă ai multe tromfuri consecutive de valoare mare ceea ce jucătorii de tarot numesc maîtres (cărți automat câștigătoare pentru că nu mai există niciun tromf mai mare rămas în joc), merită să le joci din timp, forțând apărarea să-și consume rezervele de tromfuri înainte să poți dezvolta în siguranță culorile normale, unde ai Regi sau Dame de valorificat. E o decizie familiară oricui a jucat Bridge, dar la French Tarot miza e cu atât mai mare cu cât joci singur, fără niciun partener care să te acopere dacă socoteala e greșită. Poate această strategie sau următoarele nu îți spun nimic (cu siguranță nu încă), dar le prezint ca să îți ilustrez câtă bogăție strategică se găsește în acest joc.

A doua decizie majoră, chiar de la începutul rundei, ține de Le Petit: îl protejezi, sperând să-l aduci nevătămat până la ultima levată pentru bonusul de Petit au bout, sau, dacă simți că nu ai suficiente tromfuri mari ca să-l ții în siguranță tot drumul, e mai înțelept să-l scapi din mână cât mai devreme, într-o levată în care riscul e minim? Nu există un răspuns universal; depinde strict de câte tromfuri mari ai deja și de cât de repede simți că apărarea îl vânează.

Vorbind despre vânătoare: la chasse au petit e, probabil, cea mai celebrată tactică defensivă din tot jocul, și una dintre cele mai frumos calibrate mecanisme pe care le-am întâlnit într-un joc de cărți. Apărătorii pot decide, chiar de la prima levată câștigată, să conducă tromfuri mici în mod repetat, obligând pe toată lumea (inclusiv pe Preneur, dacă nu are altă suită de jucat) să taie cu tromf cu speranța că, la un moment dat, Preneur-ul rămâne fără altă variantă decât să joace chiar pe Le Petit, înainte de ultima levată, pierzându-l definitiv. Dar, iar aici jocul își arată adevărata profunzime, vânătoarea nu e mereu o idee bună. Fiecare tromf mic folosit la vânătoare e un tromf mic pe care nu-l mai ai la dispoziție mai târziu, ca să blochezi o suită lungă (adică unde are mai multe cărți dintr-o suită) pe care Preneur-ul o dezvoltă calm în a doua parte a rundei. Recompensa, dacă vânătoarea are succes, nu e doar cele 4,5 puncte ale Le Petit: ține minte din capitolul despre punctaj, obligi Preneur-ul să lupte pentru un prag mai mare, cu un oudler mai puțin în cont. Decizia corectă, așadar, nu e niciodată automată, ci un calcul constant între cât de urgent pare pericolul și cât te costă, ca apărător, să renunți la propriile tromfuri pentru asta.

Apărătorii mai au, în ciuda interdicției de a vorbi, un limbaj propriu, construit exclusiv din felul în care aleg să joace cărțile. A conduce un tromf impar, de pildă, e un semnal tacit: spune, fără cuvinte, “o mână de cărți foarte puternică, de 7 tromfuri, poți juca pe Le Petit, am cum să-l protejez”. Preneur-ul experimentat citește exact aceleași semnale și le poate folosi împotriva apărării, jucând, la rândul lui, tromfurile mari într-o ordine deliberat dezordonată (21, apoi 19, apoi 20) doar ca să întârzie momentul în care adversarii îi pot ghici exact câte tromfuri mai are în mână.

Și aici, cred, ajungem la răspunsul complet la întrebarea din titlul acestui articol. Din punct de vedere al complexității, French Tarot rezolvă simultan două probleme complet diferite, care se suprapun constant: câștigarea levatelor (o problemă de ordonare) și acumularea punctelor corecte (o problemă de valorizare), iar cele două nu coincid mereu. Poți câștiga o levată “greșită” (plină de cărți mici, fără valoare) și poți pierde cu bucurie o levată “bogată” dacă asta te ajută să-ți conservi resursele pentru mai târziu. Adaugă la asta faptul că joci împotriva unei coaliții de trei minți care își coordonează strategia fără niciun cuvânt, bazându-se doar pe deducție și obții un puzzle combinatoriu care rivalizează, cred sincer, cu orice euro intermediate-heavy modern în privința câtă “brain-burn” reușește să comprime în doar 18 runde de joc.

Iar din punct de vedere al capacității de a suscita interesul jucătorilor, cred că aici French Tarot chiar excelează. Fiecare rundă are o poveste completă, comprimată în câteva minute: o licitație tensionată, o dezvăluire publică a Le Chien, 18 runde în care se strânge sau se rupe tensiunea, și, foarte des, un moment final electrizant în care se decide dacă Le Petit supraviețuiește sau nu. Și pentru că rolul de Preneur trece de la un jucător la altul, la fiecare rundă nouă altcineva e în centrul atenției, luptând singur împotriva restului mesei: nu există riscul unui runaway leader care domină toată seara, pentru că fiecare rundă resetează practic scena.

Așadar, da, un joc de cărți vechi de 300 de ani poate impresiona board gamer-ul modern din 2026, exact pentru motivele pentru care apreciem și eurogame-urile de azi: complexitate reală, spațiu pentru creativitate, și un fir narativ de-a dreptul dramatic care ține toată masa cu sufletul la gură. Diferența e că French Tarot reușește toate astea cu 78 de cărți de hârtie și fără nicio piesă de plastic.

Scorul final și extraordinarul spectacol al bonusurilor

Ultima levată s-a jucat, cărțile sunt puse jos, iar acum vine momentul aritmeticii; dar, ca de obicei la French Tarot, chiar și aritmetica reușește să fie dramatică. În loc de o numărătoare banală, scorul final răsplătește curajul: cu cât depășești mai mult pragul impus de numărul tău de oudlere, cu atât câștigi mai mult, totul fiind apoi amplificat de multiplicatorul contractului anunțat la licitație.

Să luăm un exemplu concret: Preneur-ul a anunțat Garde (multiplicator ×2) și termină mâna cu două oudlere în levatele proprii, deci are nevoie de 41 de puncte. Reușește să adune 48. Diferența e de 7 puncte peste prag, iar scorul de bază devine (25+7)×2 = 64 de puncte. Fiindcă joacă singur împotriva celorlalți trei, Preneur-ul câștigă de fapt de trei ori acest scor (primește câte 64 de la fiecare adversar în parte), în timp ce fiecare apărător pierde exact 64. Suma tuturor celor patru scoruri e mereu zero. French Tarot e, în esență, un joc cu sumă nulă, exact ca pariurile de la o masă de poker.

Vezi tu, jucătorii de jocuri de levate care au trăit de-a lungul secolelor nu au fost deloc proști și nici ignoranți: au înțeles că au de lucrat doar cu un pachet de cărți de joc ale căror simboluri nu se schimbă cu una, cu două. Au înțeles că e mișto să joci cărți intr-o levată, dar au înțeles în același timp că dacă joci doar să numeri levate, jocul (oricare ar fi acela, că Karnöffel, că Belote, că Skat, că French Tarot, că Hungarian Tarokk) ar fi devenit imediat plictisitor. Așa că au implementat tot felul de bonusuri care să facă din acel joc unul mai riscant, mai palpitant, mai interesant, pentru că acum existau tot felul de moduri prin care puteai să câștigi niște puncte în plus. Astfel, multe jocuri de levate se remarcă prin numărul amețitor și de-a dreptul creativ prin care le oferă jucătorilor șansa să câștige mai multe puncte. Deși French Tarot nu are la fel de multe bonusuri ca Hungarian Tarokk (tata lor), are destule care fac acest joc să fie unul plăcut, distractiv și palpitant, dar care sunt și ușor de înțeles. Acestea sunt:

• Petit au bout
• Poignée
• Chelem

Deja știm de Petit au bout din capitolele trecute: cele 10 puncte de bonus, câștigate de tabăra care duce Le Petit până în ultima levată (adică trebuie să joci Le Petit în ultima levată și să o câștigi), se adaugă (sau se scad) chiar înainte de multiplicare, deci intră direct în formulă, ca parte din diferența calculată mai sus, și beneficiază la rândul lor de multiplicator. Un Garde Sans le Chien cu Petit au bout la activ înseamnă cei 10 puncte transformați, de fapt, în 40.

Dincolo de asta, însă, jocul oferă și două bonusuri complet separate de formula principală, disponibile oricărui jucător de la masă (nu doar Preneur-ului) și tocmai aici lucrurile devin cu adevărat pitorești. Primul e Poignée: dacă te trezești cu cel puțin 10 tromfuri printre cele 18 cărți din mână, poți, chiar înainte să joci prima carte, să-ți întorci tromfurile cu fața în sus și să anunți un Poignée simplu care valorează fix 20 de puncte, adăugate direct la scorul final, fără să treacă prin multiplicator. Cu 13 tromfuri anunți un Poignée dublu (30 de puncte), iar cu 15 sau mai multe, unul triplu (40 de puncte), practic jumătate din pachetul de tromfuri, într-o singură mână.

Iată însă răsturnarea de situație care face din Poignée mai mult decât un simplu bonus static: cele 20, 30 sau 40 de puncte nu rămân automat la jucătorul care le-a arătat, ci merg la tabăra care câștigă mâna per total. Dacă tu, ca apărător, arăți un Poignée frumos, dar Preneur-ul reușește totuși să-și ducă la bun sfârșit contractul, bonusul tău de 20-40 de puncte se scurge, ironic, direct în buzunarul lui. E un pariu psihologic superb: arăți forța ta în tromfuri ca să intimidezi masa (și, ce-i drept, ca să te lauzi puțin), dar rişti să hrănești chiar tabăra pe care voiai s-o învingi. De aceea mulți jucători experimentați aleg, calculat, să nu anunțe deloc o Poignée pe care ar putea-o arăta, doar ca să nu dea informații gratis adversarilor.

Al doilea bonus special e Chelem (cuvânt aproape identic cu Slam din engleză, iar în română îi spune Șlem), termenul folosit de jucătorii de Bridge pentru exact același concept: să câștigi absolut tot. Dacă Preneur-ul crede că poate lua toate cele 18 levate ale mâinii, poate anunța intenția sa (Chelem annoncé) chiar înainte de prima carte jucată; dacă reușește, primește un monumental bonus fix de 400 de puncte, dar eșecul (chiar și pierderea unei singure levate din 18) costă 200 de puncte penalizare. Dacă faci chelem-ul fără să-l fi anunțat dinainte (Chelem non annoncé), primești totuși 200 de puncte, fără niciun risc. Până la urmă recompensa pentru curaj vine dublată, dar la fel și pedeapsa pentru eșec. (Există chiar și o regulă delicioasă pentru cazul, extrem de rar, în care chiar apărarea reușește să curețe complet masa, luând toate cele 18 levate în locul Preneur-ului: fiecare apărător primește, pe lângă câștigul normal din contractul ratat, un bonus suplimentar de 200 de puncte, un soi de chelem în oglindă, la fel de rar și de dulce pentru cine îl obține.)

Un ultim detaliu care spune multe despre grija cu care a fost construit acest joc: dacă cineva merge după Chelem, e obligat să joace Nebunul chiar în ultima levată (nu mai are voie să-l “salveze” mai devreme, cum face de obicei), iar în acest caz special Nebunul chiar câștigă acea levată, în loc să rămână doar la proprietar fără să câștige nimic, exact ca să permită finalizarea tuturor celor 18 levate la rând. Genul ăsta de excepție gândită cu grijă, care rezolvă elegant un caz-limită fără să strice restul regulilor, e exact ce apreciem la orice joc modern bine construit.

Și cred că aici ajungem la miezul lucrurilor: de ce contează toate aceste bonusuri, dincolo de simpla lor valoare aritmetică? Pentru că transformă French Tarot dintr-un exercițiu rece de optimizare a punctelor într-o scenă pentru declarații publice, riscante, cu miză reală. Un jucător modern de eurogame-uri recunoaște imediat structura: e genul de obiectiv opțional, cu recompensă mare și penalizare pe măsură pe care îl găsești în mecanicile de tip push-your-luck, doar că la French Tarot, spre deosebire de multe jocuri moderne unde bonusurile sunt pasive (le obții automat dacă îndeplinești condiția), aici fiecare bonus e o alegere activă, publică, ireversibilă, făcută înainte să știi cum iese mâna. Anunți Chelem cu aceeași emoție cu care ai lansa o rundă all-in la poker; arăți o Poignée cu aceeași ezitare cu care ai dezvălui prea devreme o carte bună într-un joc de negociere.

Mai mult, tocmai pentru că sunt rare și riscante, aceste bonusuri sunt exact genul de momente despre care o masă vorbește ani de zile(“îți amintești seara aia când i-am furat chelem-ul cu ultima levată?”), iar orice designer de jocuri moderne îți va spune că poveștile astea, nu punctajul mediu, sunt ce transformă un joc bun într-un joc iubit. French Tarot avea deja povești de genul ăsta cu mult înainte ca noi să avem nevoie de un cuvânt din engleză sau română ca să le numim.

Vechi și complicat?

Dacă ai citit toate capitolele de până acum, bănuiesc că ai și un gând care te ține pe loc: “Sună fascinant, dar sunt atâtea reguli de ținut minte: praguri de puncte, patru niveluri de licitație, Le Chien cu comportament diferit în funcție de contract, Poignée, Chelem, Petit au bout…” Și ai dreptate, sunt multe concepte. Dar hai să facem un exercițiu cinstit: French Tarot nu are mai multe reguli decât Twilight Imperium, Gaia Project, Arkham Horror LCG (trei jocuri notorii pentru densitatea regulamentelor lor) sau Dune: Imperium, pe care majoritatea board gamerilor serioși le-au jucat sau măcar le cunosc din reputație. Și, mai mult decât atât, French Tarot nici măcar nu are la fel de multe reguli ca Viticulture, Concordia sau (Coloniștii din) Catan, trei euro-uri considerate, în general, prietenoase cu începătorii.

Diferența reală nu stă în numărul de reguli, ci în cine le ține minte pentru tine. Într-un joc modern, regulile sunt externalizate: sunt tipărite direct pe componente. La Gaia Project, rasa ta are un player board cu ratele de conversie exacte ale resurselor tipărite pe el: nu trebuie să memorezi nimic, doar citești. La Arkham Horror LCG, fiecare carte îți amintește exact ce excepție declanșează, chiar în momentul în care contează. La Twilight Imperium, abilitățile fiecărei facțiuni stau scrise pe fișa sa, la vedere, tot jocul. Chiar și la (Coloniștii din) Catan, unde regulile sunt puține, excepțiile (portul de 2:1, cartea de dezvoltare “Monopol”) sunt tipărite direct pe piesele fizice pe care le ai în față.

La French Tarot, în schimb, nu există nicio componentă fizică pe care să fie tipărite regulile astea. Nu există un player board pentru contractul tău. Nu există un player aid care să-ți amintească exact câte puncte îți trebuie în funcție de oudlere. Totul trăiește doar în capul tău (sau, realist, pe o foaie de hârtie ținută lângă masă în primele partide), și tocmai de-asta senzația de “prea multe reguli” e, cred eu, o iluzie de UI, nu o realitate de conținut.

Gândește-te un pic la cum ar arăta o versiune modernă, “cutiată”, a acestui joc de 300 de ani. Cele patru contracte (Petite, Garde, Garde Sans le Chien, Garde Contre le Chien) n-ar mai fi doar niște cuvinte rostite cu voce tare la masă, ci patru player boards fizice, pe care Preneur-ul și le-ar alege și le-ar pune în fața lui: fiecare tipărit cu propriul multiplicator, cu un mic tabel “oudlere deținute → puncte necesare” gata calculat, și cu o căsuță pentru „Petit au bout” gata de bifat. Cărțile de tromf ar avea, poate, o iconiță mică în colț arătând valoarea lor în puncte, ca să nu mai trebuiască să ții minte că un Valet face 1,5 puncte și un Cavaler 2,5. Le Chien ar avea propria tăviță, care se deschide vizual la momentul potrivit. Poignée și Chelem ar fi cărți de bonus, așezate pe masă în văzul tuturor, în loc să fie doar niște cuvinte pe care trebuie să ți le amintești din regulament. Nimic din toate astea n-ar adăuga o singură regulă nouă jocului, doar ar muta informația din capul tău pe o bucată de carton. Exact asta fac, de fapt, majoritatea board game-urilor moderne grele: nu au neapărat mai puține reguli decât un joc tradițional de cărți, ci pur și simplu îți dau o interfață mai bună ca să nu trebuiască să le ții minte pe toate deodată.

Și-atunci, ce rămâne, de fapt, când scoatem la lumină regulile astea “ascunse”? Rămâne, cred, un joc care reușește o performanță destul de rară: mulțumește deopotrivă pofta de optimizare a unui jucător de eurogame-uri intermediate sau heavy și setea de dramă a unui pasionat de amerigame-uri. Dacă ești genul care iubește Ark Nova, Concordia sau Terraforming Mars pentru puzzle-ul de optimizare, praguri variabile de punctaj, o mână de resurse (cărțile) pe care le remodelezi prin discard-uri calculate, un scor final care iese dintr-o formulă cu mai mulți factori. French Tarot îți oferă exact acest tip de satisfacție, comprimat în 15-20 de minute în loc de 3 ore. Dacă, în schimb, ești genul care joacă Twilight Imperium sau Arkham Horror LCG pentru dramă, conflict direct și povești pe care le repovestești luni după aceea, French Tarot îți oferă și asta: un Preneur singur împotriva unei mese întregi, o dezvăluire publică a Le Chien, un Chelem anunțat cu inima cât un purice, un Le Petit vânat până în ultima secundă. Puține jocuri moderne reușesc să fie, simultan, un puzzle de optimizare ȘI o scenă de teatru.

Așa că da, mai poate impresiona un joc de cărți de 300 de ani board gamer-ul modern. Nu în ciuda, ci tocmai datorită vârstei lui, pentru că regulile lui au fost rafinate, testate și șlefuite timp de trei secole de oameni care jucau exact din același motiv pentru care jucăm și noi azi: pentru complexitatea care nu obosește, pentru creativitatea pe care o cere fiecare partidă nouă, și pentru dramul acela de teatru fără de care niciun joc, oricât de elegant, nu rămâne cu adevărat memorabil. Eu, unul, mi-am găsit deja locul la masă. Sper să ți-l găsești și tu.