George Gershwin – Rhapsody in Blue

Surprize de proporții

3 ianuarie 1924. Era o noapte friguroasă de iarnă, iar compozitorul George Gershwin, fratele său, Ira Gershwin, și Buddy De Sylva jucau o bilă cu un prieten în Salonul de Biliard Ambassador de pe Broadway. În timp ce dădeau cu tacul și vorbeau despre vrute și nevrute, lui Ira i-au căzut ochii pe un scurt articol din ziarul New York Tribune care se afla prin zonă. Se vorbea despre un concert despre noua muzică americană ce urma să fie organizat de Paul Whiteman (unul din cei mai mari dirijori de orchestră de jazz ai vremii) pe 12 februarie la Aeolian Hall din New York și scria negru pe alb:

George Gershwin lucrează în prezent la un concert de jazz.

“Ce ciudat”, probabil se gândea George. Era destul de surprins de această veste. Habar n-avea că urma să facă așa ceva. După ce că în doar trei săptămâni avea să lanseze comedia sa muzicală Sweet Little Devil, acum mai trebuia să scrie și un concert până pe 12 februarie?! A doua zi l-a sunat pe Whiteman să îl întrebe care-i faza și i s-a spus la telefon că rivalul lui Whiteman, Vincent Lopez, avea de gând să-i fure ideea de concert experimental (vorbim mai încolo de asta) și că nu era timp de pierdut! Ulterior Paul Whiteman l-a convins că are nevoie doar de o partitură de pian de la Gershwin, iar după aia Ferde Grofé, aranjorul lui Whiteman, avea să se ocupe de totul.

Și iată-l pe George Gershwin într-una din zile pe trenul către Boston (în drum spre repetițiile la Sweet Little Devil) schițând această nouă simfonie a sa. Cum să îți explic? Să scrii o simfonie, un musical, un concert, durează. Este un proces lung, anevoios și complex care durează luni bune sau chiar ani. Și totuși, Gershwin a reușit în următoarele zile să termine partitura pentru două piane a noii sale simfonii în timp ce făcea și ultimele retușuri la Sweet Little Devil, care a avut premiera pe 24 ianuarie.

Chit că Whiteman a numit-o inițial “concert de jazz”, compoziția lui Gershwin era de fapt o lucrare rapsodică pentru “pian și orchestră de jazz” și incorpora elemente din muzica simfonică europeană și jazz american. Această nouă lucrare avea să se numească inițial American Rhapsody, dar titlul a fost schimbat la sugestia lui Ira în Rhapsody in Blue, pentru a oglindi influențele americane dar și pe cele europene.

Pe 12 februarie 1924, Rhapsody in Blue a avut premiera în Aeolian Hall. În public se aflau nume de vază ale muzicii clasice precum compozitorii Sergei Rachmaninoff, Igor Stravinsky, John Philip Sousa, violonistul Fritz Kreisler, dar și oameni de jazz precum Willie “The Lion” Smith (unul din cei mai mari pianiști de jazz din 1920-1943). A doua zi după eveniment, criticul Olin Downes care lucra la New York Times scria:

“Sala a fost atât de plină încât concertul ar fi putut fi sold out într-un spațiu de două ori mai mare. [Rhapsody in Blue] Începe cu o cadență scandaloasă la clarinet. Are fraze secundare ce se formează logic din aceasta…adesea metamorfozate prin intermediul ritmului și instrumentației. […] Aceasta nu este o simplă melodie de dans pentru pian și alte instrumente. Această compoziție ne dezvăluie un talent extraordinar fix cum ne dezvăluie și un tânăr compozitor al cărui țel este să îi depășească pe cei din breasla lui.”

Dar nu toate recenziile erau chiar atât de roz. Lawrence Gilman, specialist pe muzica lui Richard Wagner, scria despre rapsodia lui Gershwin:

“Cât de banale, anemice și convenționale sunt armoniile; cât de jalnic și fad este tratamentul armonic sub masca sa de contrapunct nervos și steril! Tânguiți-vă asupra melodiei și armoniei fără pic de viață, atât de răsuflate și inexpresive!”

După cum vezi, recenziile erau ba bune, ba rele (atât de dramatice!), dar în ziua de azi talentul lui Gershwin nu poate fi negat. După cum afirma criticul Downes: “Compoziția lui Gershwin a aut parte de aplauze tumultoase”, asta imediat după reprezentație. Rhapsody in Blue, una din cele mai cunoscute piese de muzică clasică, această simfonie compusă pe brânci avusese parte totuși de o premieră de zile mari.

Să nu uităm, totuși, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului: o bună parte din succesul acestei piese s-a datorat lui Ferde Grofé (pe care l-am menționat mai devreme), deoarece acesta a făcut orchestrația. Gershwin a confirmat acest fapt, iar Grofé a confirmat că în 1924 Gershwin nu avea destule cunoștințe de orchestrație. După premieră Grofé a luat partitura și a făcut orchestrații noi în 1926 și 1942, de fiecare dată pentru orchestre mai mari. Versiunea din 1942 este cea care este interpretată și înregistrată în general.

Influențe

Ce este Rhapsody in Blue? Este muzică clasică sau jazz? Intenția lui Paul Whiteman când a conceput acest eveniment de pe 12 februarie a fost să organizeze un eveniment educațional în care să combine jazzul cu muzica simfonică și să demonstreze că acest nou gen de muzică numit jazz merita să fie tratat ca o formă de artă serioasă și sofisticată. Acuma, ce trebuie să înțelegem este că jazzul era o chestie foarte nouă și să îl combini cu muzica clasică (foarte ascultată pe vremea aceea) era un sacrilegiu. Jazzul nu era privit cu ochi buni de mulți oameni. Este ca și cum ai combina în ziua de azi muzica clasică și trap, sau în anii ’80 muzica clasică și hip-hop.

Este cunoscută prea bine influența muzicii clasice asupra muzicii populare din ziua de azi (și aici mă refer la toate genurile de muzică populară: folk, pop, rock, jazz), dar de-a lungul istoriei chiar și muzica clasică a fost influențată de muzica populară: Johannes Brahms include în compoziția sa Op. 80, Academic Festival Ouverture cântece de băută ale studenților din vremea sa, Maurice Ravel și el a inclus elemente de jazz în muzica sa (partea intitulată Blues din sonata pentru vioară și pian), iar compozitori precum Steve Reich se scaldă în minimalism, George Gershwin include elemente de muzică cubaneză în Cuban Ouverture etc. Compozitorii de muzică clasică au inclus dintotdeauna elemente ale genurilor de muzică populară ale vremii lor.

Asta ne învață un lucru foarte important: nici un gen de muzică nu este prea sus și prea sacru încât să nu poată fi combinat cu altele. Muzica nu cunoaște granițe de genul ăsta.

În lumina reflectoarelor: clarinetul

Glissando-ul clarinetului de la începutul acestei rapsodii este probabil unul din sunetele cele mai recunoscute din întreaga muzică clasică, la fel ca pianul de început al Simfoniei a V-a a lui Ludwig van Beethoven. Acesta este un instrument de suflat din lemn și a fost inventat în jurul anului 1690 în Germania. După cum e de așteptat, primele astfel de instrumente aveau un sunet de slabă calitate, dar în urma unor îmbunătățiri aduse tehnologiei respective a ajuns în forma în care este azi.

Vrei să te apuci de clarinet? Ai de ales între: clarinet piccolo, clarinet sopran, corn de baset, clarinet alto, clarinet bas, clarinet contraalto, clarinet contrabas. Fiecare dintre acestea are un sunet mai jos (ca înălțime) decât precedentul.

Unde poți auzi clarinetul în afară de muzica clasică? În jazz, firește, poate puțin și în rock și pop, dar și în klezmer, o tradiție muzicală a evreilor Ashkenazi din estul Europei. Inițial acest gen muzical conținea melodii pentru nunți și alte sărbători. Let’s be happy a lui Giora Feidman este un astfel de exemplu de melodie klezmer. Gershwin era familiarizat cu muzica klezmer și tocmai glissando-ul de început al clarinetului din Rhapsody in Blue sugerează această influență, chit că acesta nu a compus niciodată direct klezmer.

Manifest

Această postare se vrea a fi începutul unui fel de serii în care iau diferite melodii jazz sau din muzica clasică și îți spun povestea din spatele lor. Mă gândesc să continui, mai ales că avem o grămadă de material, de la cântecele gregoriene până la muzica clasică și jazz-ul din ziua de azi. Sper să-ți placă să citești postările de genul ăsta, mie clar îmi place să le scriu. În altă ordine de idei, dacă ți-a plăcut Rhapsody in Blue, ai putea asculta în continuare:

• Piano Concerto în Fa (Allegro) de George Gershwin
• Cuban Ouverture de George Gershwin
• An American in Paris de George Gershwin
• Jazz Suite No.1 de Dmitri Shostakovich
• Piano Concerto în Sol Major de Maurice Ravel