Uz

          Pe 11 Iulie 2013 a fost surprins pe video punctul culminant al unuia din cele mai longevive experimente din lume, la Trinity College, din Dublin. Supranumit drept “the pitch drop experiment”, acesta a început cu aproximativ 69 de ani în urmă, în Octombrie 1944, și a avut ca elemente una bucată smoală + una bucată pâlnie. Experimentul s-a finalizat în momentul în care a fost prinsă pentru prima oară pe camera video o picătură de smoală căzută prin pâlnie (aveți video în linkul de mai sus).

              Bun, și ce au demonstrat? Că smoala este un lichid, cu vâscozitatea de 2*107 Pa, adică de aproximativ două milioane de ori mai vâscoasă ca mierea.

              Firește, comment-urile s-au ridicat la înălțimea experimentului. Nope! După cum remarcă un comentator abil, numit mih:

“Nu înțeleg….. care-i scopu’ acestei actuni” [sic!]

               Un alt om, pe nume macrei, întreabă cu perspicacitate:

“*. Se dau bani pt asa ceva?”

              mih, macrei, dacă există cumva destin și din întâmplare v-a îndreptat către acest blog, vreau să știți că sunteți niște idioți.

              Cu ce să încep? Ah, da: e de preferat dacă nu înțelegi o chestie, să taci din gură. Dacă îți trece în momentul acela prin dovleac gândul de a te gândi la un lucru pe care să îl spui despre acest subiect pe care nu îl înțelegi, oprește-te. Contrar a ce te-a învățat Facebook, Twitter și Internetul în general, chiar nu ești obligat să ai o părere apropo de orice.

• Se vorbește despre imprimante 3D? Nu e obligatoriu să ai o părere.
• Se vorbește despre Codex Alimentarius? Nu e obligatoriu să ai o părere.
• Se vorbește despre clonare? Nu e obligatoriu să ai o părere.
• Se vorbește despre teoria evoluției? Nu e obligatoriu să ai o părere.
• Se vorbește despre posibilitatea vieții pe Marte? Nu e obligatoriu să ai o părere.
• etc.

            Poți, în schimb, să ai o părere dacă știi despre ce e vorba și ai informații despre acest subiect, informații care nu sunt scoase din fund.

             Probabil oamenii de genul ăsta sunt cei mai short-sighted și egoiști oameni de pe planetă. Lor nu le pasă de viitor și de viitorul altora, ci doar de aici și acum. Un soi de carpe diem distopic. Dacă vă amintiți, oamenii de genul ăsta au apărut și în momentul în care s-a descoperit bosonul Higgs. Că ce? Îi ajută pe ei cu ceva? Îi ajută să plătească întreținerea? Le dă de mâncare?

                    Vin cu două exemple tare mișto, despre lucruri mici care au dus la niște descoperiri majore, care au schimbat traseul civilizației umane:

            1) Electricitatea e foarte mișto, și mai ales utilă. Majoritatea lucrurilor create de om în prezent și care ne ajută în viața cea de toate zilele funcționează pe bază de electricitate. Electricitatea este foarte utilă. Probabil că începuturile ei au fost la fel de nobile și utile.

            Nope! De fapt, singurul motiv pentru care ai în prezent Internet, calculator și curent electric cu care să îți exprimi nemulțumirea că se dau bani pe experimente științifice pe care tu nu le înțelegi este că mesopotamienii și apoi europenii din secolul al XVI-lea frecau baghete din sticlă sau chihlimbar și apoi (ca prin magie, dar nu era magie), cu acestea, ridicau pene în aer, fără să le atingă.

              La un moment dat, oameni precum William Gilbert au fost năpădiți de curiozitate și s-au pus să afle de ce bagheta din sticlă atrage penele, după ce ai frecat-o cu un material textil. Totul a pornit de la o chestie cu care se distrau oamenii în timpul liber, o curiozitate, și așa am ajuns la electricitatea din ziua de azi și toate lucrurile care funcționează pe baza ei.

                 2) În 1827, botanistul Robert Brown a observat că dacă punea niște polen în apă și se uita cu microscopul la el, se întâmpla ceva dubios: particulele de polen se tot zgâlțâiau. Mișcarea browniană. Cum așa? Doar polenul nu e viu. Oamenii de știință ai acelor vremuri nu erau foarte interesați de ce se întâmpla cu polenul ăla. De ce să le pese că polenul se zgâlțâie? Astfel, s-a uitat rapid de această mică descoperire.

                   Asta până în 1905, când un tânăr german a publicat un studiu (“On the Motion of Small Particles Suspended in a Stationary Liquid, as Required by the Molecular Kinetic Theory of Heat”) în care se amintea de această curiozitate a lui Robert Brown. Cel mai probabil ați auzit de acest tânăr: Albert Einstein. Într-o perioadă în care toată comunitatea științifică discuta aprins despre componența materiei, Einstein (cu acest studiu al său mult mai puțin cunoscut) a demonstrat odată pentru totdeauna existența atomului. Ideea este că până atunci atomul era privit doar ca o comoditate matematică și nu era nici o dovadă palpabilă că ar fi existat. Pe scurt, ideea lui Einstein a fost că particulele de polen ar fi trebuit să plutească în apă imobile, nu să se zgâlțâie. Înseamnă că ceva le mișca. Pentru ca această mișcare să fie posibilă, atomii trebuiau să existe. Această descoperire a provocat o veritabilă revoluție în știință.

             Aici intră iar experimentul cu smoala. Da, poate că nu înseamnă mare lucru (mai ales pentru tine), dar acum știm că smoala (pe care o poți sparge, dacă dai cu ciocanul în ea) este de fapt un lichid. Iar chestia asta are potențialul de a schimba lumea, la fel cum o întrebare de acum aproximativ 400 de ani ți-a schimbat ție viața. Și de ce trebuie neapărat să afle ei dacă smoala e substanță lichidă sau nu? Pentru că trebuie să știm. Trebuie în mod constant să știm chestii, să învățăm lucruri noi. Mai mult ca orice altceva, asta-i cea mai importantă caracteristică a speciei umane.

                În concluzie: dacă dai de vreun subiect pe care nu îl înțelegi, care nu ți se pare mare lucru, care nu crezi că îți folosește, dar la care vrei neapărat să îți dai cu părerea, abține-te. Toate marile descoperiri care au schimbat lumea au pornit de la niște nimicuri.

Leisure and curiosity might soon make great advances in useful knowledge, were they not diverted by minute emulation and laborious trifles.

– Samuel Johnson