Știu. Este probabil cea mai superfluă postare pe care am scris-o vreodată pe blogul ăsta. E o postare lungă și degeaba. De ce să scriu despre E-uri când oricum TOATĂ lumea știe ce sunt alea? Întreabă orice om pe stradă și o să-ți spună fără să stea pe gânduri: “sunt substanțe chimice care se pun în alimente și ne fac rău, pentru că nu sunt naturale”. Deja știi ce-s alea E-uri, ce te mai pot învăța eu?

Da’ na, tot mă încăpățânez și o să scriu despre E-uri, pentru că (oricât de nebunească pare ideea) suspectez că o bună parte din oamenii care au păreri puternice despre E-uri habar n-au despre ce vorbesc. Știu, știu, e o idee total absurdă! Da’ cine știe? Ascultă-mă.

Standarde ridicate

Ne aflăm în Europa secolului al XIX-lea, în timpul Revoluției Industriale. Din ce în ce mai mulți oameni se mutau de la sate la orașe și, având în vedere că nu își mai creșteau și făceau singuri mâncarea cea de toate zilele, deveneau din ce în ce mai dependenți de vânzătorii de alimente. Problema e că aceștia nu erau tot timpul cinstiți, iar mâncarea produsă și vândută de ei era alterată în tot felul de…feluri.

În 1850, chirurgul Thomas Wakley și medicul Arthur Hill Hassall au testat în detaliu diverse mostre de mâncare și de băuturi din piețe și magazine din Anglia și au observat că practica asta de alterare a mâncărurilor era mult mult muuuuuuult mai răspândită decât credeau. Din păcate.

Ei, hai, ce puteau să facă vânzătorii atât de nasol pe vremea aia? Că doar nu erau atâtea substanțe chimice. Clar nu se putea mai rău decât ce e pe piață în ziua de azi.

Ă, ba pardon. Substanțe chimice erau destule și pe vremea aia (la fel ca în oricare alt punct temporal din istoria Universului). Laptele, de exemplu, era unul din cele mai alterate alimente. Producătorii care aveau un lapte prost și foarte subțire (pe care eventual îl și diluau cu niște apă, să pară mai mult) încercau să îl facă să pară cât mai cremos și bun de băut. Soluția? Adăugau puțin cromat de plumb (PbCrO4). Când vine vorba de bomboanele pentru copii, mulți producători foloseau miniu de plumb (numit și roșu de plumb sau roșu Saturn) pentru a le colora într-un roșu foarte aprins și frumos. Problema? Aceste substanțe (cromatul de plumb și miniul de plumb) sunt toxice pentru oameni.

Problema e că oamenii știau de secole întregi că plumbul este toxic, iar producătorii ăștia știau că substanțele folosite de ei conțin plumb, deci că există posibilitatea foarte mare ca acestea să fie toxice. Știu, știu că am mai spus (în Chimie în doi pași) că un element chimic își schimbă proprietățile când se află într-un compus chimic (vezi clorul din clorura de sodiu), dar și aici plumbul și cromul s-au nimerit să fie toxice pentru noi, chiar și în compușii respectivi. Ba mai mult, într-un studiu efectuat în 1877, 10% din untul și 15% din ginul de pe piață conțineau cupru folosit drept colorant. Și mai erau atâtea și atâtea.

Practic, până în momentul ăla orice producător putea să pună ce voia el în băutură sau în mâncare pentru că oricum nu îi verifica și nu îi trăgea nimeni la răspundere. Așa că autoritățile au dat milităria jos din pod și în scurt timp au creat diverse instituții și documente care se ocupau cu reglementarea mâncărurilor și a băuturilor consumate de populație, precum The Adulteration of Food and Drugs Act 1860, The Adulteration of Food and Drugs Act 1875 sau The Milk and Dairies Act 1914, în Regatul Unit al Marii Britanii.

Da, după ani și ani, guvernele au început să impună niște standarde și să controleze (în sensul foarte bun) ce mâncăm și ce bem. În scurt timp, alimentele au început să aibă etichete care arătau numele și adresa celui care le împacheta și producea, numele comun al mâncărurilor respective, ingredientele și multe altele. În prezent în Europa, European Food Safety Authority (EFSA) este cea care se ocupă de reglementarea mâncărurilor și băuturilor.

E-uri în jeleuri

În noiembrie 1961, Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAO – Food and Agriculture Organization of the United Nations), a creat Codex Alimentarius (lat. “codul mâncării”). Probabil ai auzit de acesta deja, dar într-un context mai puțin fericit și educativ: conspiraționiștii adoră să urască acest Codex Alimentarius, pentru că se presupune că prin intermediul lor guvernele lumii (mai exact ACEL.UNIC.ȘI.SINGUR.GUVERN.MONDIAL) încearcă să ne controleze mințile și creierii, ca să facem cum vor ei.

În realitate, însă, Codex Alimentarius este un document care contine standarde recunoscute internațional, coduri de practică, ghiduri și alte recomandări pentru mâncăruri, producerea lor și siguranța alimentară. Efectiv, toate aceste instituții enumerate până acum (EFSA, FAO) impun niște măsuri stricte tocmai pentru ca tu să nu mănânci bomboane cu glazură de plumb. (Sau măcar dacă mănânci, ăia care au produs bomboanele alea să nu scape nepedepsiți.)

În fine, în 1962 comitetul Codex Alimentarius a făcut o singură listă mare și lată de coloranți ce puteau fi folosiți în alimente. În 1964 au adăugat și conservanți, în 1970 antioxidanți, iar în 1974 emulsificatorii, stabilizatorii și restul. Substanțele chimice au primit și niște nume și numere: temutele E-uri. Șiiii de aici a început decadența alimentelor…cu toții știm că producătorii de alimente dau aceste numere ca să ascundă adevăratele ingrediente și că E-urile sunt substanțe chimice nocive, pentru că sunt substanțe chimice.

Da’ stai un pic, că nu-i așa. E-urile sunt, de fapt, niște nume standardizate date de autorități anumitor substanțe folosite la producerea sau ambalarea alimentelor. De ce? Pentru că e în general mai ușor să administrezi diverse lucruri dacă le standardizezi (cum s-a întâmplat și cu numele substanțelor chimice, după cum am vorbit în Lumina rece: fosforul, sau cu numele tuturor vietăților, după cum am vorbit în Copacul vieții și rădăcinile sale). Pentru a ușura etichetarea, pe ambalaje nu sunt trecute denumirile complete ale aditivilor, aceștia fiind scriși în forma standardizată, acceptată internațional.

E-urile sunt pur și simplu alte nume date unor compuși chimici care în general oricum se găsesc în jurul tău și pe care îi folosim de o grămadă de vreme. Că au sare de bucătărie, că au clorură de sodiu, semințele același gust are. Vorba lui William Shakespeare:

Ce este un nume? Acela pe care-l numim un trandafir
Cu oricare alt nume ar mirosi la fel de dulce.

Hai să îți dau niște exemple de E-uri care sunt folosite când este produsă și ambalată mâncarea ta: ai auzit până acum de E948 și E949? Sunt două substanțe chimice care se găsesc sub formă de gaz în diverse ambalaje, pentru a le păstra prospețimea. Sunt E-uri, deci clar sunt otrăvitoare și toxice, nu? Nu știu. Tu să-mi spui. E948 este pur și simplu un alt nume pentru oxigen (ăla de îl respiri în viața de zi cu zi și fără de care nu poți trăi), în timp ce E949 este primul și cel mai abundent element chimic din Univers: hidrogenul. Nu am inventat eu numerele astea, le găsești aici.

De asemenea, când un compus chimic este introdus într-un aliment, el este mai întâi testat de autorități (la fel ca medicamentele). Dacă este ok, atunci primește aprobarea și împreună cu această un număr E. Astfel, un E este în general tocmai o asigurare din partea autorităților că poți mânca sau bea acest aliment care conține această substanță.

Pe căprării

Acuma E-urile sunt de mai multe feluri (coloranți alimentari, conservanți, antioxidanți, emulsificatori, agenți de gelificare, substanțe de îngroșare, etc.), dar de ce punem astfel de substanțe în mâncăruri? Sunt în total 1599 de E-uri folosite în alimente, iar fiecare are rolul lui. Nu sunt folosite doar de dragul de a fi folosite.

De ce ai nevoie de coloranți, conservanți sau antioxidanți și toate celelalte categorii? Având în vedere că nu sunt expert în domeniu (și că ai la dispoziție întreg site-ul EFSA sau Food Standards Agency și eventual medici și chimiști, pentru că surse oficiale), o să îți expun sumar de ce folosim coloranți, conservanți și antioxidanți în mâncăruri și băuturi.

Coloranții

Ai mânca un măr de culoare căcănie, chiar dacă îți spun că e perfect în regulă și diferă doar culoarea față de un măr obișnuit? Ai mânca mazăre dacă nu ar avea obișnuita culoare verde, ci un verde-vomă sau un verde-gălbui? Probabil ai mânca, dar nu cu foarte multă tragere de inimă. Problema cu alimentele în general este că după ce acestea sunt procesate (uh, alt cuvânt înfricoșător: procesate!!!) și conservate, își cam pierd din culoare.

De exemplu mazărea din conserve: când e pregătită și conservată, căldura folosită pentru a distruge bacteriile și enzimele care ar putea strica mâncarea modifică și culoarea mazărei, făcând-o un soi de verde-gălbui. Deși mazărea este perfect ok de mâncat, nu arată foarte apetisant, pentru că și-a pierdut culoarea datorită faptului că a fost procesată (folosind căldură, în cazul ăsta). Astfel, producătorii adaugă coloranți, ca să le mănânci cu ceva mai multă tragere de inimă. Iarăși, ele sunt perfect bune de mâncat, dar subconștientul și instinctul tău nu te vor lăsa să mănânci mazărea dacă nu arată verde fresh.

Știu, o să zici că “mofturi! ce treabă are culoarea cu mirosul?”. Adevărul este că știm de ceva vreme (vezi de exemplu aici și aici) că atunci când mănânci, te ghidezi și după felul în care arată mâncarea. Dacă nu arată cum te aștepți, fie nu o să o mănânci, fie o să-i atribui un alt gust!

De ce? Pentru că așa te-a învățat evoluția. Timp de milioane de ani, de exemplu, creierul tău a învățat că dacă fructul ăla din tufiș are culoarea roșie, atunci e bun de mâncat. Dacă nu are culoarea roșie, nu e (încă) bun de mâncat. De fiecare dată când te uiți la o portocală (dacă ai mai văzut o portocală la viața ta), te gândești că arată a portocală, deci are gust de portocală. Aproape că îi simți gustul. Dar dacă ai vedea o portocală galbenă (ca o lămâie, dar doar la culoare), chit că ți-aș spune că e portocală când ai gusta din ea, ai simți-o mult mai acră.

În fine, coloranții sunt folosiți în principiu pentru:

• a compensa pierderile de culoare datorate expunerii la lumină, aer, temperaturi extreme sau umezeală;
• a corecta variații de culoare ce se produc în mod natural;
• a îmbunătăți culorile produse în mod natural;
• a oferi culoare alimentelor “distractive” sau incolore (jeleuri, de exemplu);
• a face alimentele mai atrăcătoare, apetisante și informative;
• a le oferi consumatorilor posibilitatea de a identifica vizual produsele în doi timpi și trei mișcări (cum ar fi pastilele).

Conservanții

După cum am mai discutat și în postarea Descompunerea dătătoare de viață, omenirea a luptat dintotdeauna să stopeze descompunerea alimentelor și apariția pe acestea a agenților de descompunere (bacterii, fungi, insecte). Acuma, nu știu dacă îți dai seama, da’ mâncarea nu durează o veșnicie și în general trebuie să o mănânci imediat ce ai făcut rost de ea. “Nici o problemă!”, îți spui, “o s-o mănânc rapid.” 

Ok, să zicem că e un argument bun (nu e, nici dacă stai la țară și îți crești propria mâncare: dacă o familie taie un porc întreg, fie trebuie să îl mănânce rapid pe tot, fie trebuie să îl conserve cumva, ca să nu se strice carnea). Dar când îți produce altcineva mâncarea, cum procedăm? Ea e produsă într-un loc, împachetată în alt loc, se tot plimbă de colo-colo, e pusă pe rafturi în alt loc și așteaptă să fie vândută. Alimentele acelea trebuie să stea proaspete cât mai mult timp posibil, adică să fie conservate cât mai mult.

Conservanții sunt folosiți în alimente cu scopul de a le păstra prospețimea, dar și pentru a ucide diverșii agenți ai descompunerii care pot apărea pe/în ele și care ne pot îmbolnăvi. În unele cazuri poți folosi liniștit metodele clasice precum: fierberea, congelarea, sărarea, uscarea și oțetul, dar nu sunt mereu de ajuns și în funcție de alimente (și bacteriile sau fungii ce pot apărea pe ele), sunt folosiți diverși conservanți pentru a le spori prospețimea și a le feri de descompunere.

Astfel, E252 (azotatul de potasiu) este unul din cei mai întâlniți conservanți pe care îi găsești într-o grămadă din produsele alimentare pe care le cumperi zi de zi, mai ales în cele care conțin carne. Arată ca sarea de bucătărie, dar nu e sare de bucătărie. E o sare, dar nu e sare de bucătărie. De ce nu folosim, totuși sare de bucătărie, ca să conservăm aceste alimente? Că doar sărarea se face de secole întregi ca să fie conservată carnea. În primul rând, sarea pur și simplu poate distruge gustul alimentelor, făcându-le prea sărate (chit că le protejează de bacterii, prin osmoză), azotatul de potasiu, însă, nu modifică gustul.

Dar cea mai importantă calitate a lui E252 este că poate distruge bacteria numită Clostridium botulinum. Și foarte bine face! Vezi tu, Clostridium botulinum secretă cea mai letală substanță cunoscută (sau printre cele mai letale) numită toxina botulinică (sau Botox), o neurotoxină care dacă e administrată într-o cantitate infimă (30 picograme/kg de greutate corporală sau ca injecție subcutanată 3 nanograme/kg de greutate corporală), te poate omorî în maximum 24 de ore. E de ajuns să se așeze câțiva spori pe mâncare, care să devină bacterii care să producă toxina respectivă.

Dar de ce este permisă producerea de alimente în preajma acestei bacterii? Cine le contaminează cu ea și de ce? SCANDALOS! Uite, vezi, problema e că bacteria Clostridium botulinum se găsește peste tot în jurul tău (mai ales în sol). Și nu numai bacteria asta, chiar în momentul ăsta, în jurul tău sunt mii și mii de spori de fungi care plutesc și dacă se pun pe alimente, produc mucegai. Sunt peste tot.

Antioxidanții

E bine să ai oxigen destul în jurul tău. Pentru că îl respiri. Și te ține în viață. Dar oxigenul este fix și unul din cei mai mari dușmani ai mâncării noastre. De exemplu, în momentul în care tai un fruct, oxigenul din jur începe imediat să reacționeze cu compușii chimici din fructul respectiv, îl oxidează și începe procesul de descompunere. De aceea este foarte important să băgăm și antioxidanți în alimente sau în ambalajele lor. De exemplu, dacă iei o salată de la supermarket, iar salata aia este sigilată într-o pungă, este foarte posibil să aibă E941 în ambalaj, adică azot. Rolul său este practic să mențină salata proaspătă, ținând oxigenul la distanță.

Un alt antioxidant extraordinar de puternic care pare foarte periculos, dacă ești panicat și te sperie ideea de E-uri, este E300. Offff, dacă ai ști! E300 nu e altceva decât acidul ascorbic (adică vitamina C) și se găsește într-o grămadă de alimente. E300 se găsește, de asemenea, în mod natural în toate citricele. La farmacie, când cumperi Vitamina C, cumperi pastile cu E300. Acuma, în caz că te întrebi: nu, nu este ABSOLUT nici o diferență dintre acidul ascorbic din alimente și acidul ascorbic “natural” din lămâi și portocale.

Încă niște chestii

Dar ai vorbit numai de substanțele naturale, nu și de alea artificiale. Am citit un articol care spunea că Eblablabla e cancerigen. Am citit că Eblablabla este produs din gândaci!

Hai să le luăm pe rând. De la sfârșit la început:

“Am citit că Eblablabla este produs din gândaci!”

Da, colorantul natural E120 (carminul) este făcut din insecta Coșenila (Dactylopius coccus). Mai exact insecta este luată, uscată, și apoi făcută praf din care iese carminul folosit în alimentele noastre. Dar contează de unde vine? Unora o să le repugne ideea respectivă, dar faptul că un aliment sau o substanță provine dintr-un loc mai puțin agreat de noi nu o face automat nocivă pentru sănătatea noastră.

Practic, e vorba de apel la dezgust (argumentum ad fastidium):

• X este dezgustător (pentru mine);
• Lucrurile dezgustătoare nu sunt bune;
• X nu e bun.

Dar nu e așa. Unele E-uri sunt făcute artificial în laborator, altele provin din vulcani (E220, dioxid de sulf, folosit ca antioxidant în vinuri), altele provin din cărbune (diverși coloranți artificiali), dar asta nu spune nimic despre cât de nocive sau sănătoase sunt.

“Am citit un articol care spunea că Eblablabla e cancerigen.”

Întrebarea este: unde ai citit acel articol? Care e sursa? Este un studiu științific sau o postare de pe un blog anonim sau site care vinde chestii naturale? Sursa contează foarte mult și e bine să fie oficială. Și mai mult de atât, contează foarte mult și formularea studiului științific care afirmă ce afirmă: în general o să citești chestii precum “studiul sugerează că ar fi o legătură între X și cancer” și trebuie să fii foarte atent la formulare. Studiile științifice sunt formulate astfel încât să nu lase loc interpretării (mă rog, pentru cei care știu să le citească, cel puțin): dacă în studiu spune că se sugerează, păi atunci sugerează că ar fi o legătură, nu că SIGUR X cauzează cancer. E o mare diferență între ce spun studiile științifice și ce înțeleg oamenii în general.

De asemenea, după cum am vorbit și cu Antonia, în video-ul ăsta, aflăm zilnic chestii noi studiind chestii vechi. La un moment dat ouăle sunt sănătoase, apoi afli că nu mai sunt sănătoase. Așa o fi, substanța X o cauza cancerul, dar ce știu eu? Știi cine știe cel mai bine? Un medic (eventual nutriționist), care a studiat ani de zile și chiar știe cum funcționează corpul tău și care e la curent cu literatura de specialitate. Nu te mai luat după site-uri de pe net, întreabă un medic sau un chimist.

Uite, ai auzit de E621 (MSG – monosodium glutamate, un potențiator de aromă)? Toată lumea se teme de el, mai exact de glutamatul din acest compus. Zic asta pentru că imediat ce pui glutamatul de monosodiu pe limbă, sodiul se dizolvă aproape imediat (fix ca atunci când mănânci sare de bucătărie) și rămâne doar glutamatul. Ei bine, glutamatul ăsta de care se teme toată lumea se găsește în mod natural și în parmezan, broccoli, cartofi, ouă, roșii etc. Mai multe, aici.

Dacă un E este încă acceptat de instituțiile care se ocupă de siguranța alimentelor (și care sunt mult mai la curent cu literatura de specialitate decât mine sau tine), înseamnă că este ok și îl poți mânca liniștit. Unele E-uri sunt permise să fie aplicate doar în anumite condiții: E121 (Citrus Red) are voie să fie utilizat doar ca să coloreze coaja portocalelor, iar asta doar în SUA.

După cum am vorbit în Medicamentele: avem nevoie de ele?, se întâmplă ca unele substanțe să fie testate la sânge și să ne dea rezultate bune, pentru ca apoi, odată cu trecerea timpului și din cauza unor factori neprevăzuți să ducă la niște complicații. Aflăm și rezolvăm situația. Nu ai cum să știi din prima toate felurile în care o să reacționeze o substanță, e imposibil. Scz, perfecțiunea există doar în cărțile de căpătâi ale diverselor religii. În lumea reală se află chestii pe baza a trial and error. Astfel, pe măsură ce apar cazuri care implică acele substanțe și sunt studiate, sunt adăugate sau scoase E-uri de pe listă (E152, E161c, E216 și multe altele nu mai sunt folosite în alimente). Unele țări încă acceptă diverse E-uri, în timp ce altele nu, în funcție de cum le evaluează fiecare (E161g este aprobat în UE, dar nu și în SUA, de exemplu), după cum poți citi în articolul ăsta.

Așa funcționează știința: învățăm chestii din mers. Și nu știu de tine, dar totuși parcă prefer să am încredere în oamenii care se ocupă de studiul acestora ani la rând (chit că la un moment dat pot greși), decât să citesc un articol din vreun tabloid care îmi spune cu litere de șchioapă că ACEASTĂ SUBSTANȚĂ TE OMOARĂ. Dacă vrei să schimbi instalația electrică din întreaga casă, cine e mai puțin probabil să greșească? Electricianul sau vânzătorul de la supermarket? Uite, de exemplu, articolul ăsta din Libertatea care îți spune că șunca de Praga are până la 10 E-uri. 10 E-uri? Și ce? Ar trebui să mă îngrijoreze numărul de E-uri doar pentru că sunt E-uri? Și o lămâie d-aia crescută natural conține cel puțin 4 E-uri (E620, E640, E330 și E300) și orice aliment din jurul tău, oricât de natural ar fi, conține E-uri. Pentru că E-urile sunt pur și simplu niște nume date unor substanțe.

Sunt foarte multe de spus aici, dar baza e: ai aflat că Eblablabla cauzează cancer? De unde? În ce condiții? Medicii și chimiștii ce spun? De ce ai avea încredere în sursa asta? Alte surse oficiale ce spun? Nu te lua după orice articol de pe net. Nici măcar p-ăsta de-l citești acum. Serios, nu mă crede, du-te și întreabă un specialist.

Dar cum aflăm că un E provoacă o anumită boală/afecțiune? Păi depinde din ce lume vii: în lumea științifică, dacă apare cineva care spune că a dezvoltat acea boală/afecțiune, comunitatea științifică o să ia un eșantion de sute sau mii de oameni și o să cerceteze îndeaproape dacă într-adevăr acea afecțiune apare în urma ingerării acelui E sau ce legătură este între E și acea boală/afecțiune (dacă e vreuna), lucru care o să dureze ani întregi. Asta spre deosebire de lumea părerismelor în care “X a mâncat ceva care are Ebalblabla în el, X se simte rău acum, deci clar X se simte rău că a mâncat alimentul care conține Eblablabla” este o dovadă suficientă.

“Dar ai vorbit numai de substanțele naturale, nu și de alea artificiale.”

Da, am vorbit în principal de E-uri naturale aici, pentru că scopul principal al postării este să îți arate că există E-uri “naturale” (și sunt chiar multicele) și cu care ai contact zilnic nu doar în mâncare. Asta înseamnă că E-urile nu sunt automat dăunătoare și nici nu sunt automat “artificiale”. Am pus accent pe asta pentru că principalul lucru pe care îl știu oamenii despre ele (și pentru care nu le văd cu ochi buni) este pentru că sunt “substanțe chimic artificiale”. Iar eu vreau ca oamenii să scape de mentalitatea asta.

Da, sunt substanțe chimice făcute în laborator cu grămada pe lista aia, dar ASTA.NU.LE.FACE.AUTOMAT.NOCIVE.PENTRU.NOI. Am mai vorbit și în postarea În floare că atâta timp cât o substanța are fix aceeași structură moleculară și atomică, vorbim fix de aceeași substanță, indiferent că apare într-un trandafir sau o producem în laborator (era vorba de rose oxide, acolo).

Dacă vrei sare de bucătărie, o poți obține fie din mine de sare, fie în laborator prin una din următoarele două reacții chimice:

• Na (sodiu) + Cl (clor) -> NaCl (clorură de sodiu = sare de bucătărie)
• NaOH (hidroxid de sodiu)+HCl (acid clorhidric) -> NaCl (clorură de sodiu) + H2O (apă)

 

La final, însă, de oriunde ar proveni, poți să mănânci liniștit sarea respectivă! Dacă ce a rezultat în laborator nu are aceeași formulă chimică (NaCl) și diferă un atom, atunci pur și simplu nu mai e sare de bucătărie. E cu totul altceva.

A, că tot vorbeam mai sus de E252 (azotat de potasiu), care e folosit pentru a conserva alimentele, de el poți face rost ori din peșteri, ori în laborator, combinând elemente ceva de genul:

• NH4NO3 (azotat de amoniu) + KOH (hidroxid de potasiu) -> NH3 (amoniac) + KNO3 (azotat de potasiu) + H2O (apă)
• NH4NO3 (azotat de amoniu) + KCl (clorură de potasiu) -> NH4Cl (clorură de amoniu) + KNO3 (azotat de potasiu)
• KOH (hidroxid de potasiu) + HNO3 (acid azotic) -> KNO3 (azotat de potasiu) + H20 (apă)
• NaNO3 (azotat de sodiu) + KCl (clorură de potasiu) -> NaCl (clorură de sodiu – sare de bucătărie) + KNO3 (azotat de potasiu)

Din orice reacție chimică ai scoate E252-ul (adică azotatul de potasiu, KNO3-ul ăla), este fix același lucru cu ăla scos din peșteri!

În altă ordine de idei, dacă te temi de E-uri, eu zic că e degeaba. Dacă nu iei E300 din biscuiți, iei dintr-o lămâie, dacă scot producătorii E948 din ambalajele alimentelor, oricum dai de el în aer. E-urile în sinea lor sunt doar niște nume, iar substanțele care poartă acest nume nu sunt automat nocive și sunt testate la sânge de cercetători înainte de a primi acest nume.

Poți să te ferești de E-uri, dacă vrei. Dar nu sunt atât de periculoase pe cât crezi. Adevăratele pericole de care dai zilnic când vine vorba de alimentația ta sunt excesul de sare, zahăr și grăsimi, iar asta o să ți-o spună orice medic nutriționist. Observă faptul că am spus excesul, pentru că asta e problema: absolut orice substanță poate fi nocivă pentru tine dacă o consumi în cantități prea mari (inclusiv apa). Toxina botulinică nu este toxică pentru că are numele ăsta. Nu numele îi dă toxicitatea, ci proprietățile sale fizice și chimice și mai ales cantitatea acesteia. La fel se întâmplă cu orice element sau compus chimic din Univers, după cum îţi povestesc în continuare în postarea

Chimie în doi pași