“Am stat azi-noapte până târziu și am jucat Poker cu cărți de Tarot. Am avut un Full House și au murit patru oameni.”

Steven Wright

---

Cuprins

---

Joaca cu forțele oculte

Tarotul. Ce știi despre el? Probabil că este o ocupație ezoterică, învăluită în mister pe care mulți oameni, chiar și cei care nu se angrenează în astfel de lucruri, o privesc cu venerație amestecată cu un pic de teamă. Pentru că vorbim de niște forțe puternice care își au originile într-o lume ascunsă ochilor noștri de muritori; pentru că Tarotul e o interfață către o lume la care puțini visează să aibă acces și să-i afle tainele. Este, de asemenea, o șansă de analiză a propriului destin și de a ne (re)vedea trecutul, prezentul și viitorul mai mult sau mai puțin apropiate. Este o treabă serioasă.

99% din oamenii care știu de cărțile de Tarot cred că acestea au fost inventate pentru divinație. Pentru o majoritate covârșitoare din populație, scopul lor unic pe Pământ este să le ofere muritorilor o șansă de a arunca o privire fugară asupra destinului lor. Dar este o gravă greșeală. Departe de adevăr. Nu numai că se află în altă țară decât adevărul, ci se află pe un alt continent, într-o altă galaxie. În cuvintele lui Michael Dummet (profesor de filosofie și istoric în domeniul jocurilor de cărți):

“[Tarotul] este subiectul celei mai reușite campanii de propagandă lansate vreodată…o întreagă istorie falsă și interpretare falsă a pachetului de Tarot a fost născocită de ocultiști și este crezută aproape universal.”

Adevărata poveste a Tarotului este una mult mai banală. Și totuși, este în același timp o poveste extraordinar de captivantă prin însăși banalitatea sa; în principal pentru că acesta nu este o metodă de a-ți afla viitorul, cât e o familie de jocuri foarte strategice și complexe. Timp de sute de ani, Tarotul a fost o metodă de relaxare și de distracție: la fel cum oamenii se adună azi să joace Bridge, Whist, Catan sau alte board games și card games, așa se adunau odinioară la masă, ca să joace Tarot. Și încă o fac! Deși, tot în cuvintele lui Michael Dummet, acesta și-a ratat șansa de a prinde rădăcini în lumea vorbitoare de engleză și spaniolă (și de a ajunge, astfel, în toate colțurile lumii), este jucat pe aproape întreg întinsul Europei: “de pe coasta atlantică a Franței, până la fortărețele carpatice din România”. În această postare vom explora adevărata poveste a cărților de Tarot: vom trece în revistă istoria lor și vom vedea cam ce poți să joci cu acestea.

Intrarea Triumfală

În postarea Cărțile cu o mie de fețe am vorbit despre istoria cărților de joc în Europa și cum s-au diversificat pe parcursul a mai multor secole. Astfel, în jurul secolului al XIV-lea, cărțile de joc au pătruns pe bătrânul continent (fie aduse de arabi prin intermediul teritoriilor spaniole cucerite, negustori sau chiar de către cruciații întorși din Orient) prin Spania, ajungând în cele din urmă în Italia.

Prima oară când auzim de cărțile de Tarot este pe la mijlocul secolului al XV-lea, în Italia. Notarul florentin Giusto Giusti atestă în data de 16 septembrie 1440 că a transferat două pachete de cărți foarte scumpe lui Sigismondo Pandolfo Malatesta. Motivul pentru care era necesară prezența unui notar este pentru că multe pachete de cărți de joc erau adevărate opere de artă, lucru care le făcea foarte valoroase și costisitoare. De exemplu, într-o scrisoare de la 11 noiembrie 1449, Antonio Jacopo Marcello vorbește despre un pachet produs între 1418 și 1425, cu cărți de joc ilustrate de Michelino Molinari da Besozzo, un pictor foarte apreciat în acea perioadă. Interesant este că Giusto Giusti numește aceste cărți trionfi în textul său, iar Antonio Jacopo Marcello le numește triumphorum genus. De ce?

Cuvântul Tarot (câteodată tarau/taraux) este versiunea franțuzească a termenului tarocco (plural, tarocchi), iar versiunea germană a acestui termen este Tarock, însă aceste nume au început să fie folosite abia prin secolul al XVI-lea. La începutul vieții lor cărțile de tarot se numeau Trionfi, termen care se referea la un anumit tip de cărți de joc ce conțineau ilustrații alegorice cu motive care se găseau în procesiuni extravagante numite Trionfo. Acestea din urmă erau un tip de festival din timpul Renașterii, preluat de la romani, în care conducătorii diverselor orașe europene își făceau intrarea triumfală în orașe și plimbau pe străzi diverse care alegorice. Aceste care alegorice erau ocupate de oameni ce personificau zei din mitologia romană sau greacă sau diverse virtuți ale omenirii. De la trionfi s-a ajuns în ziua de azi la termenul de trumpfen în Germană, iar în engleză li se spune trumps (trump, singular). În limba română avem cuvântul tromf.

Ne vom concentra un pic pe aceste tromfuri, deoarece, până la urmă, ele sunt cele care fac un pachet de cărți de tarot să fie un pachet de cărți de tarot. În realitate acesta este de fapt un pachet modificat de cărți de joc italienești căruia i s-au adăugat niște cărți specifice. Dacă îți aduci aminte din postarea trecută, cărțile de joc și italienești și spaniole sunt diferite de cele cu care ne-am obișnuit noi românii: acestea au tot 4 suite, dar în loc de inimă (roșie), romb, treflă și pică sunt reprezentate prin cupe, monede, măciuci și săbii. Fiecare suită are în general numere de la 1 (As) la 10, dar și un Valet, un Cavaler și un Rege (Popă). Pentru a deveni un pachet de cărți de tarot, acestuia i s-au adăugat 4 Dame și 22 tromfuri.

Prima oară când apare conceptul de tromfuri (deși nu se numeau așa) este în timpul primului sfert al secolului al XV-lea, în contextul jocului Karnöffel. Acesta este considerat a fi cel mai vechi joc de cărți din Europa pe care îl cunoaștem, un trick-taking game (joc de levate) cu un pachet de 48 de cărți de joc. Interesant este că deși acesta se folosea de niște cărți de joc normale dintr-un pachet german, câteva dintre ele aveau o funcție și un nume special. De exemplu, se alegea o suită, iar în cadrul acesteia, următoarele cărți dobândeau niște abilități speciale (celelalte cărți din celelalte suite se comportau normal): astfel, în suita aleasă, Unter (Valetul din pachetele germane) devenea Karnöffel și era cea mai puternică și valoroasă carte, cartea de 7 devenea Teufel, Böse 7 (Diavolul, Răul 7), cartea de 6 devenea Papst (Papa), iar cartea de 2 devenea Kaiser (Împăratul). De aici de la niște cărți obișnuite care dobândeau niște puteri și valori speciale ocazional și până la niște cărți de joc inventate special pentru a îndeplini acele funcții a mai fost doar un pas.

Cea mai veche listă de tromfuri propriu-zise de care știm apare în manuscrisul Sermones de Ludo cum Aliis (scris între 1480 și 1500 de către un călugăr dominican sau franciscan anonim), care este (cum altfel??) un document de predici împotriva jocurilor de cărți și de zaruri. Pesemne că era ceva distractiv deoarece până să apară acest document, îi avem oameni ca San Bernadino din Siena care a convins în 1423 mai mulți orășeni din Bologna să facă un foc uriaș din cărți de joc, iar în 1454 Sf. Capristan a făcut aceeași manevră pe undeva prin Germania. Astfel, în Sermones avem o întreagă listă de tromfuri demonizate împreună cu celelalte cărți de tarot: bagatelle, imperatrix, imperator, papessa, papa, temperentia, amore, cazo triumphale, fortezza, rotta, gobbo, impichato, morte, diavolo, sagitta, stella, luna, sole, angelo, justicia, mondo.

“Referitor la al treilea joc de acest fel, cunoscut ca trionfi. Nu există nimic pe lumea asta care să țină de jocuri și care să fie mai odios în fața lui Dumnezeu decât acest joc de trionfi. De fapt, se pare că acesta conține toate formele de ocară la adresa credinței creștine, pe măsură ce te uiți prin ele. Se spune că numele de trionfi, după cum sunt numite, vine de la inventatorul lor, Diavolul, deoarece nici un alt joc nu iese triumfător în distrugerea sufletului în afară de acesta.”
[Sermones de Ludo cum Aliis]

Deși au variat de-a lungul istoriei, în general aceste 22 de tromfuri menționate în Sermones au rezistat până în ziua de azi sub următoarele forme și denumiri: Lumea (XXI), Judecata de Apoi (XX), Soarele (XIX), Luna (XVIII), Steaua (XVII), Casa lui Dumnezeu (Turnul) (XVI), Diavolul (XV), Cumpătarea (XIV), Moartea (XIII), Spânzuratul (XII), Dreptatea (XI), Roata Norocului (X), Eremitul (IX), Puterea (VIII), Faetonul (VII), Îndrăgostiții (VI), Papa (V), Împăratul (IV), Împărăteasa (III), Papesa (II), Magicianul (I) și Nebunul (0). Acestea au adesea numere latine scrise pe ele, deși există pachete care au numere arabe, iar ordinea lor poate să difere. De asemenea, de menționat că în limbajul modern tromful I se numește Pagat sau Spatz (Vrabie, în germană) și că nu toate pachetele de Tarot au ilustrate aceste tromfuri: de exemplu, în pachetele de Tiertarock (Animal Tarot) tromfurile au ilustrate pe ele tot felul animale reale sau fantastice.

Deși în ziua de azi acestora li s-au atribuit diverse însușiri oculte și paranormale (în cartomanție purtând numele de Arcana Majoră), tromfurile nu sunt și nici nu au fost vreodată altceva decât niște cărți care îndeplinesc niște funcții speciale într-un joc. Acestea au fost incluse pentru că la un moment dat jucătorii au simțit nevoia să creeze niște jocuri mai interesante și aveau nevoie de niște cărți speciale care să desemneze acele noi acțiuni/funcții. La fel cum s-a întâmplat și cu Jokerul: acesta a fost inventat deoarece a fost nevoie de o carte specială care să îndeplinească o anumită funcție în jocul numit Euchre. De exemplu, în ziua de azi, Uno este, practic, o Macaua modernizată și îmbunătățită: practic, e un pachet de cărți de joc normale plus încă niște cărți speciale. The Crew, Tichu sau Spicy sunt alte exemple de jocuri moderne ce includ niște cărți deosebite.

Și dacă tot au fost incluse niște cărți noi, avea sens să fie decorate, să li se dea un sens, o temă. La fel ca și în jocurile moderne, prezența unei teme și a unor ilustrații suscită mult mai eficient interesul decât lipsa lor. Șahul reprezintă o luptă imaginară între două armate, în timp ce Backgammon poate fi imaginat ca o cursă. În jocurile moderne tema este la fel de pronunțată: cu altă plăcere joc Tigris & Euphrates, știind că are ca temă și setting Mesopotamia de acum câteva milenii, iar eu reprezint o dinastie care încearcă să își răspândească influența prin regatele antice din acea zonă.

După cum am discutat mai pe larg apropo de board games în postările Să strici zarul pe gâşte: o istorie excentrică a venerabilului joc Piticot și Board games și Mântuire, jocurile de tot felul au fost dintotdeauna niște vehicule pentru diverse metafore sau povești, iar cele 22 de tromfuri din Tarot nu fac excepție de la regulă. Dacă îți aduci aminte, când a apărut Jocul Gâștei (strămoșul lui Piticot) tot prin aceeași perioadă cu Tarotul, și acesta avea pe tabla de joc imagini ce țineau de diverse concepte mitologice sau filozofice. Adică Moartea și teme precum călătoria sufletului uman apar și în Jocul Gâștei, dar suntem mulțumiți cu gândul că sunt doar niște metafore. Astfel, la fel ca alte jocuri de-a lungul istoriei, tromfurile aveau și niște funcții secundare: una artistică (acționând ca o canava), și una educativă (ilustrând diverse virtuți și parabole).

Este clar că cele 22 de tromfuri din Tarot reprezintă condiția umană. Cele 21 de tromfuri (de la Magician până la Lumea) reprezintă călătoria Nebunului prin viață și lucrurile pe care le învață. Magicianul, care este un iluzionist de pe stradă, reprezintă activitățile triviale împreună cu Împăratul și Împărăteasa (ce reprezintă autoritatea pământească). Papa și Papesa reprezintă autoritatea spirituală. Îndrăgostiții, Eremitul, Spânzuratul, Moartea reprezintă diverse etape ale vieții omenești, în timp ce Dreptatea și Cumpătarea reprezintă virtuțile. Diavolul reprezintă fricile ancestrale, Soarele, Luna și Stelele reprezintă cerescul, iar Judecata de Apoi reprezintă fix evenimentul biblic cu același nume. Lumea se referă mai exact la întreg Universul. Iar crearea lor nu este deloc întâmplătoare: ea coincide cu mișcarea umanistă din secolul al XIV-lea, adică Renașterea.

Primele pachete

Cele mai vechi pachete de cărți de Tarot care au supraviețuit până în zilele noastre sunt cele 15 pachete (incomplete) Visconti-Sforza, numite astfel deoarece au fost comandate de către Filippo Maria Visconti, Duce de Milano, iar apoi de către ginerele său Francesco Sforza pe la mijlocul secolului al XV-lea. Aceste cărți de joc scumpe sunt fără îndoială adevărate opere de artă: bogat decorate, sunt caracterizate prin ilustrații detaliate și au fost oferite cadou unor persoane importante ale acelor vremuri. În cazul ăsta, o parte din tromfuri ilustrau și un pic de vanitate: acestea ilustrau, adesea, și membrii familiilor Visconti și Sforza.

Prin 1499, francezii au cucerit orașul Milano, care a rămas sub ocupație până în 1522. Astfel, la scurt timp după această problemă socio-politică, Tarotul a ajuns să se răspândească și în sudul Franței. Știm asta, de exemplu, dintr-un document din 1505 în care se vorbește despre un anumit Jean Fort din Avignon, care făcea pachete de cărți de Tarot. Începând cu Rabelais în 1534, jocul de Tarot apare și în literatura franceză a secolului al XVI-lea. Bineînțeles, după cum am văzut în de atâtea ori, un joc sau instrument de joc are obiceiul nu doar de a schimba cultura care îl adoptă, ci și să fie el însuși schimbat de aceasta. Astfel, la un moment dat în acea perioadă a apărut Tarot de Marseille, unul dintre cele mai cunoscute pachete de cărți de Tarot. Ba chiar a fost primul pachet folosit pentru cartomanție, până să apară cele dedicate.

De remarcat că deși Tarotul a sărit în grădina francezilor prin secolul al XVI-lea, pachetul de Marseille a continuat să aibă cele 4 suite specifice pachetelor italienești (cupe, monede, măciuci și săbii) și nu cele franțuzești (inimă roșie, romb, treflă și pică).

Deși au suferit variații, pachetele de tarot nu au avut parte de foarte multe schimbări timp de secole întregi. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, însă, a apărut un pachet modernizat de cărți numit Bourgeois Tarot sau Tarot Nouveau, fiind creat în 1865 de către C.L.Würst. La fel ca toate celelalte pachete menționate până acum, acesta a fost creat în mod expres pentru jucat, fiind în ziua de azi cel mai întâlnit pachet în acest scop.

Ce putem remarca la el e că cele 4 suite sunt franțuzești, iar cele 21 de tromfuri au alte imagini și alte teme decât cele cu care am fost obișnuiți până acum. Astfel tromfurile 2-5 reprezintă cele patru vârste ale omului (copilăria, tinerețea, maturitatea, senectutea), 6-9 reprezintă cele patru momente ale zilei (dimineața, după-amiaza, seara, noaptea), 10-11 reprezintă cele patru elemente (10 – pământul și aerul, 11 – apa și focul), 12-15 reprezintă cele patru activități de agrement (dansul, cumpărăturile, ieșitul la aer curat, artele vizuale), 16-19 reprezintă cele patru anotimpuri, 20 reprezintă jocul, iar 21 și 1 reprezintă “nebunia, prostia”. Fiecare tromf este bogat ilustrat cu două scene care reprezintă tema: o scenă urbană și una rurală.

Alte pachete demne de menționat (dar despre care nu am mai scris aici, din rațiuni de spațiu) ar mai fi: pachetul german Industrie und Glück și pachetul Tarocco Bolognese.

Variații

După cum am văzut în postarea anterioară Cărțile cu o mie de fețe și după cum am discutat și mai sus, pachetele de cărți de joc nu rămas la fel de-a lungul istoriei, acestea fiind modificate în funcție de cerințele jocurilor. În ziua de azi majoritatea jocurilor de Tarot (imediat vorbim și de ele) se joacă cu un pachet de 78 de cărți, și totuși multe alte jocuri cer pachete “micșorate” sau “scurtate”, numite în engleză “shortened packs”. Cea mai întâlnită variație e pachetul de Tarot cu 54 de cărți obținut prin eliminarea dintr-un pachet de 78 de cărți a următoarelor: din suitele Săbii/Pică și Măciuci/Treflă toate cărțile de la As la 6, iar din suitele Cupe/Inimă Roșie și Monede/Romb toate cărțile de la 5 la 10. Rezultatul este adesea un joc mai rapid și mai palpitant.

Astfel, de exemplu, oamenii din Republica Cehă (în special în zona Moraviei) și Slovacia joacă Taroky cu un pachet de tarot de 54 de cărți: 22 de tromfuri, în timp ce suitele cu negru au Rege, Damă, Cavaler, Valet, 10, 9, 8, 7, iar suitele cu roșu au Rege, Damă, Cavaler, Valet, As, 2, 3, 4. În Italia, însă, se joacă Tarocchino, care folosește un pachet de 62 de cărți: din toate suitele sunt eliminate toate cărțile de 5, 4, 3 și 2.

Dar sunt și cazuri în care sunt adăugate și mai multe cărți într-un pachet de Tarot: Minchiate (care provine dintr-un cuvânt vechi se înseamnă ceva de genul “porcărioară”, “fleac”, “bagatelă”) este un joc de la începutul secolului al XVI-lea, jucat în Florența la care este folosit un pachet de 97 de cărți. În acest caz sunt adăugate tromfuri, al căror număr ajunge la 41. De exemplu, un pachet pentru Minchiate are adăugate tromfuri precum: XX-XXIII – cele patru elemente (Foc, Pământ, Apă, Aer), XXIIII-XXXV – cele 12 zodii, XVIII – Caritatea, XVIII – Credința, XVII – Prudența, XVI – Speranța.

Inițial Minchiate era cunoscut sub numele de Germini, în Sicilia Gallerini, iar în Liguria Ganellini. Cert e că până în secolul al XVIII-lea a devenit cel mai popular joc de Tarot din Italia. Acesta era încă jucat în Genova în anii 1930, dar popularitatea sa a decăzut drastic la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

The Trick

Din cartea A history of Games Played With the Tarot Pack: The Game of Triumphs, Vol. 1 scrisă de Michael Dummet și John McLeod aflăm că suta de ani cuprinsă între 1730 și 1830 a fost perioada de glorie a Tarotului, fiind jucat nu numai în nordul Italiei, estul Franței, în Elveția, Germania și Austro-Ungaria, dar și în Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia și Rusia. Dar Tarotul nu a fost niciodată un joc care să fie jucat în competiții internaționale, ci unul de care oamenii se bucurau în intimitatea casei lor, în bodegi, în baruri, în taverne, în hanuri, iar asta a dus în mod natural la tot felul de variații în ceea ce privește regulile acestui joc.

Este important de înțeles că atunci când vorbim de Tarot, nu ne referim la un singur joc, ci la o familie întreagă de jocuri (la fel cum tablele nu sunt un singur joc). Aceste jocuri fac toate parte din familia mai mare a jocurilor de levate (trick-taking games), aceeași familie din care fac parte Skat, Hearts, Whist sau Bridge. Aceste jocuri se joacă în general între 2, 3 sau 4 jucători.

În esență, într-un joc de Tarot fiecare jucător trebuie să joace o carte din mână. Cine a jucat cea mai mare carte, câștigă acel joc, acel trick. În unele jocuri de levate contează câte tricks câștigi, în altele contează câte puncte ai în toate tricks câștigate, deoarece fiecare carte are un anumit număr de puncte. Există, astfel, o ierarhie a cărților de joc (de la cele mai puternice la cele mai slabe):

În general primul jucător joacă orice carte de suită, iar dacă nu poate, trebuie să joace un tromf. Toți ceilalți jucători trebuie să joace o carte din aceeași suită, iar dacă unul dintre ei nu poate, trebuie să joace un tromf. Cine are cea mai puternică carte (în ordinea de mai sus), câștigă trickul.

În mai toate jocurile de Tarot Nebunul se comportă deosebit față de celelalte cărți. Deși eu l-am inclus în această postare printre celelalte tromfuri și am zis că sunt 22, în multe alte locuri îl vei găsi numit separat de celelalte 21 de tromfuri (fiind notat cu numărul 0). În funcție de jocul pe care îl joci, acesta are două funcții:

• Prima este de Scuză (L’Excuse, The Excuse). Inițial, în jocurile mai vechi, rolul Nebunului era de a te feri o singură dată de un eveniment nefericit. Dacă se joacă un trick, iar tu nu ai o carte din suita cerută și nici nu vrei să joci vreun tromf valoros (pentru că ai câștiga prea puține puncte de pe urma trickului), poți juca Nebunul care în cazul de față acționează ca o scuză și te scapă.
• A doua funcție este de tromf, la fel ca toate celelalte, cu mențiunea că este cel mai puternic tromf, întrecându-le pe toate celelalte. Astfel, deși e notat cu 0, Nebunul devine în esență tromful XXII. Această funcție a Nebunului este relativ recentă și este numită Sküs. Da, Sküs vine de la Scuză, dar nu e același lucru cu ce am discutat la punctul anterior.

Ce ți-am spus mai sus este esența esențelor tuturor jocurilor de Tarot, dar în realitate, fiecare joc vine cu niște reguli particulare care îl fac să fie interesant și palpitant, aducând cu sine noi provocări. Astfel, în French Tarot ai Le chien (The kitty, în engleză), un mic teanc de cărți puse pe masă cu fața în jos pentru care jucătorii pot licita astfel încât să le ia și să le înlocuiască cu alte cărți din mână. În Hungarian Tarokk, dacă trickurile câștigate conțin Pagat (tromful cu I), Lumea (tromful cu XXI) și Nebunul, acest set de trei cărți se numește Trull (termen german, care provine din franțuzescul “tous les trois”) și este foarte valoros ca număr de puncte. Tot în Hungarian Tarokk, dacă anunți dinainte că vei câștiga un trick cu Pagat (cel mai mic tromf) și câștigi, primești 10 puncte, iar dacă nu anunți dinainte și tot câștigi, primești 5 puncte. Și nici n-am zis nimic de faptul că în general ai un partener și vă ajutați reciproc să câștigați tricks, astfel fiecare trebuie să joace cărți care să îl avantajeze pe celălalt.

Königrufen este un alt joc de Tarot foarte întâlnit (jucat mai ales în Austria, dar îl întâlnim și în România, în zona Bucovinei), iar aici poți primi puncte bonus pentru “die Vögel” (“Păsările”): dacă câștigi ultimul trick cu Pagat, penultimul trick cu tromful II sau antepenultimul trick cu tromful III, primești puncte bonus. Numele de Königrufen se traduce, în esență, prin “cheamă regele” sau “strigă după rege”, deoarece la începutul unui joc poți striga numele unui rege (“regele de treflă”), iar cine are acea carte în mână devine partenerul tău pentru acel joc.

În momentul de față Königrufen este unul dintre jocurile preferate (dacă nu chiar jocul preferat) al austriecilor, fiind descris ca fiind cel mai interesant joc de tarot pentru 4 jucători și numit “Jocul Regilor” deoarece este un joc inteligent și este un exercițiu foarte bun pentru minte. Din 2008 în Austria se desfășoară campionatul Österreich-Finale, în care peste 200 de jucători concurează pentru a deveni Campion la Tarock. Alte competiții ar fi Raiffeisen Tarock Cup sau Hausruckviertel Tarock Cup. Motivul pentru care sunt atât de multe în Austria e că autoritățile văd Tarotul (Tarock, în germană) ca pe un joc de îndemânare, de skill, nu de noroc.

Indiferent de jocul de Tarot pe care îl alegi, acestea sunt în general complexe și interesante, altfel nu ar fi rezistat timp de sute de ani. Și chiar ai de ales dintr-o grămadă: French Tarot, Hungarian Tarokk, Troggu, Königrufen, Danish Tarok, Zwanzigerrufen, Cego, Grosstarock, Kosakeln etc. Personal, sunt de-a dreptul fascinat de cum aceste jocuri de Tarot, cu toate regulile și particularitățile lor sunt la fel de complexe și interesante precum jocurile moderne pe care le tot joc. Și nici măcar nu am vorbit despre licitații, contracte și tipurile de bonusuri pe care le poți câștiga.

Singura problemă e că nu prea găsești pachete de Tarot pentru jucat în România (Bourgeois Tarot sau Industrie und Glück sunt cele mai întâlnite în lumea modernă). Bine, ai putea folosi unul dintre sutele de pachete de Tarot pentru divinație pe care le găsești pe toate gardurile și în toate magazinele, dar problema e că sunt destul de greu de urmărit în timpul unei partide de joc (iconografia nu este clară). Adică, numai compară un 6 de Inimă Roșie/Cupe dintr-un pachet normal de cărți de joc cu un 6 de Cupe dintr-un pachet de divinație precum Rider-Waite.

Dacă vrei să vezi un joc de French Tarot, Grosstarock sau Hungarian Tarokk în desfășurare sau chiar să le încerci și tu, poți juca online pe Board Game Arena. Dacă vrei să joci Königrufen, poți juca pe Online Card Games sau pe Tarockapp.

Viitorul nu mai e ce-a fost

Deși în acestă postare m-am concentrat să vorbesc exclusiv despre Tarot ca joc, tot simt că trebuie să spun câteva cuvinte și despre elefantul din cameră: Tarotul ca metodă de divinație. Ce să-i faci? Defect profesional.

Deși poezia recitată de toți amatorii de Tarot ca cartomanție e că originea lor este mistică și au apărut în Egiptul Antic, istoricii (ăia care studiază și au acces la tot felul de izvoare istorice) nu au găsit absolut nici o dovadă care să indice măcar timid către acest scenariu. Și până în momentul de față chiar au o idee destul de bună despre el. Avem, în schimb, dovezi cu duiumul pentru istoria pe care ți-am povestit-o (pe scurt) mai sus. Cât despre ghicit viitorul, abia în secolul al XVIII-lea, la sute de ani după apariția pachetului și jocurilor de Tarot, a apărut ideea de a le folosi pentru cartomanție, fiind deturnate de ocultiști. Și pentru asta le “mulțumim” următorilor doi tipi:

Antoine Court de Gébelin este prima persoană care a făcut legătura dintre banalul pachet de cărți de joc de Tarot și misticism, iar povestea e chiar nostimă. Acesta a început să scrie în 1773 o carte numită Le Monde primitif, analysé et comparé avec le monde moderne (Lumea primitivă, analizată și comparată cu lumea modernă) pe care a publicat-o pe bucăți, în mai multe volume. În anul 1781 a publicat Volumul VIII al cărții în care scria despre cum a descoperit Tarotul (în linkul de mai sus, capitolul începe la pagina 365). Se face că într-o seară a fost invitat la niște prieteni, unde a dat de niște doamne care se jucau un joc cu cărți de Tarot. Uitându-se la sesiunea lor de joc, pe de Gébelin l-a izbit imediat ideea că de fapt aceste cărți de Tarot nu sunt doar niște cărți de joc, ci secrete oculte ale egiptenilor din Antichitate codificate și transmise de-a lungul istoriei.

În esență de aici a început toată mania cu cărțile de Tarot pentru divinație: un tip s-a uitat la niște doamne jucând Tarot, s-a uitat la cărțile de joc și a dedus că au treabă cu diverse aspecte ale mitologiei egiptene din Antichitate, găsind apoi legături cu aceasta și inventând o istorie care să se preteze. Este cu atât mai problematic faptul că multe dintre cărțile de Tarot au avut timp de sute de ani în mod decisiv conotații creștine (Papa, Papesa, Judecata de Apoi, Lumea etc.)

În cartea A Wicked Pack of Cards Origins of the Occult Tarot scrisă de Michael Dummet, Ronald Decker și Thierry Depaulis, aflăm cam ce a înțeles de Gébelin din cărțile de Tarot. Astfel, el a asemănat-o pe Papesă (tromful II) cu zeița Isis. Pe Papa (tromful V) l-a transformat în Marele Preot, deoarece o carte inventată de egiptenii din Antichitate nu avea cum să aibă conotație creștină, dând vina pentru neînțelegere pe înșiși meșterii care au produs de-a lungul secolelor cărți de Tarot. Tromfurile VIII, XI, XII și XIV le-a numit virtuți cardinale, ceea ce e foarte ciudat, având în vedere că XII este Spânzuratul, care nu indică în mod tradițional nimic din ce ar putea fi confundat cu o virtute. Astfel, din nou, de Gébelin dă vina pe cei care au creat cărți de Tarot timp de sute de ani pentru această neînțelegere, spunând că Spânzuratul stă de fapt într-un picior.

O afirmație halucinantă de-a lui este și:

“Se pare că egiptenii începeau să numere de la numărul cel mai mare, către numărul cel mai mic.”
(Le Monde primitif, analysé et comparé avec le monde moderne, p.369)

Asta apare ca argument pentru afirmația lui de Gébelin că tromful XX (Judecata de Apoi) reprezintă, de fapt, Creația. Și, bineînțeles că Creația nu avea cum să fie fix la sfârșitul pachetului, trebuie să fie la început. De asemenea, acesta afirma că numele de Tarot provine din limba antică egipteană: conform lui, Tar însemna “cale”, iar Ro, Ros sau Rog însemna “Rege” sau “regal”, astfel Calea Regală a Vieții (p.380). Iar cireașa de pe tort este următorul citat:

“Setul de XXI sau XXII de tromfuri (Atuuri), cele XXII de litere ale alfabetului Egiptean comun evreilor și celor din Orient, care servesc și ca numerale, sunt necesare pentru a ține seama atâtor țări.”
(p.385-386)

Egiptologii (cei care mănâncă pe pâine Egipt și cultura și mitologia sa, studiindu-le din scoarță în scoarță) care au venit după el, însă, nu au găsit nimic care să sugereze că etimologiile lui de Gébelin ar fi corecte în vreun fel. De asemenea, nu, “alfabetul” Egiptean din Antichitate nu avea 22 de litere. Și totuși, răul a fost făcut, și chiar și în anul de grație 2023 povestea cum că cărțile de Tarot sunt un compendiu de cunoștințe oculte și că originile sale se găsesc în Egiptul Antic este înfricoșător de răspândită. Atât de mult încât poți găsi (în România) diverse pachete de Tarot destinate cartomanției până și în Cărturești, în timp ce pachete de Tarot pentru jucat se găsesc foarte greu.

De asemenea, extrem de important de notat e că acesta a publicat capitolul despre Tarot în 1781, iar Jean-François Champollion s-a născut abia pe 23 Decembrie 1790. Cine este Champollion și de ce îl menționez? Ei bine, este omul care în anul 1822 a reușit să descifreze Piatra din Rosetta, o stelă egipteană din 196 î.e.n. care are scris pe ea același text în trei limbi/sisteme de scriere diferite: hieroglife egiptene, greacă și greacă demotică. În urma muncii sale, Champollion a disipat în sfârșit misterul hieroglifelor, ajutând egiptologii să înțeleagă în sfârșit limba antică egipteană. La 41 ani după scrierile lui de Gébelin. De asemenea, Piatra din Rosetta a fost descoperită în 1799, la 18 ani după scrierile lui de Gébelin.

Jean-Baptiste Alliette (cunoscut sub numele de Etteilla) este o altă persoană importantă pentru povestea asta. La scurt timp după apariția volumului VIII al cărții lui de Gébelin, acesta a răspuns în 1783 cu propria lucrare: Manière de se récréer avec le jeu de cartes nommées tarots (Mod de a te recrea cu pachetul de cărți numit Tarot), aceasta fiind prima lucrare în care este descris un mod de a face divinație cu cărțile de Tarot. Astfel, Alliette a pus pe hartá Tarotul ca metodă de cartomanție, descriind în cartea sa moduri de etalare a cărților și metode de interpretare a lor. La fel ca de Gébelin, și acesta susținea că cunoștințele sale oculte provin dintr-o carte antică egipteană numită Cartea lui Thoth. Bineînțeles, tot înaintea descoperirii Pietrei din Rosetta.

Aceasta este fundația cartomanției cu cărți de Tarot.

Acum, ai putea să spui “dar, Alex, mai avem și cartomanția cu cărți de joc normale”. Da, bineînțeles. Aceasta exista încă dinaintea nașterii celor doi. Astfel, încă din 1507, Francesco Pico della Mirandola ataca în cartea sa De rerum praenotione diverse forme de divinație precum astrologia, geomanția, cititul în palmă și cartomanția. Iar în 1770, tot Alliette publica o carte (înaintea celei cu Tarot) numită Etteilla,
on maniere de se récréer avec un jeu de cartes (Etteilla, sau o metodă de a te recrea cu un pachet de cărți de joc) în care vorbea despre cum poți folosi un pachet de cărți de joc pentru a ghici viitorul. Dar nu rămâne decât să ne întrebăm: până la urmă cu ce se deosebește cartomanția de celelalte sute de metode de divinație apărute de-a lungul istoriei? Cu ce se deosebește de dictiomanție (cititul viitorului prin deschiderea la nimereală a unui dicționar) sau de alomanție (divinația cu sare)? Și dacă acceptăm că instrumentele de joc pot fi folosite ca metode de divinație, de ce nu folosim, de exemplu, și piesele din Backgammon (tablele, ca familie de jocuri, fiind mult mai vechi decât cărțile de joc) sau Jocul Gâștei (apărut cam în aceeași perioadă cu Tarotul)? De ce nu folosim piese din Catan sau Nume de Cod pentru divinație?

Cartomanția este doar una dintr-o lungă listă de metode de divinație din istoria omenirii, metode ce foloseau sau folosesc diverse lucruri banale din viața de zi cu zi, alese parcă în mod aleatoriu: salturile si mișcările pisicilor (ailuromanție sau felidomanție), reflexia unei oglinzi (captoptromanție), felul în care cad pe pământ semințele de fasole (favomanție), forma buricului (omfalomanție), forma fundului (rumpologie) etc. Cu ce se deosebește divinația cu niște instrumente de joc de cele enumerate mai sus?

Până la urmă nu există nici o diferență între cărțile de Tarot și cărțile de joc din Arboretum, de exemplu, fiind ambele niște instrumente de joc. Ok, ba da, singura diferență este că Tarotul e mult mai vechi, iar în jurul lui Arboretum încă nu s-a format o mitologie mistică. Încă nu s-a format un sistem care să se folosească de ele. Până la urmă am putea ghici viitorul foarte bine în cărți de Magic: The Gathering sau în piese de Carcassonne, cu aceleași rezultate, dacă le-am da timp ocultiștilor să creeze niște povești mistice în jurul lor.

Cărțile de Tarot nu diferă cu nimic de măruntaiele animalelor, de zborul păsărilor, de o oglindă, de niște ace, de făină, de sunete, de placentă, de fum; sunt pur și simplu niște lucruri de care oameni dădeau (și poate încă dau) în viața de zi cu zi și în jurul cărora au decis să formeze un amplu sistem de interpretări și o mitologie profund mistică. Omenirea a căutat dintotdeauna să afle viitorul din te miri ce, lucruri prin care am încercat să ne liniștim anxietatea față de lucrurile care sunt în afara controlului nostru, crezând în mod fals că putem ajunge să le controlăm.

Scorul final

Până acum mulți mulți ani, și eu am trăit cu impresia că Tarotul e doar un instrument mistic de divinație. Dar în timpul pe care l-am petrecut citind despre istoria sa mi-am dat seama că povestea adevărată este mult mult mult mai interesantă și palpitantă: o istorie de sute de ani în care putem înțelege atâtea aspecte ale ființei umane nu doar din perspectiva recreativă (ce îi relaxează pe oameni?), ci și o perspectivă filozofică (ce credințe și idei aveau în trecut?) și culturală (cum s-au răspândit aceste cărți? de ce arată așa?). Povestea adevărată, cea banală, este mult mai interesantă decât orice mitologie mistică luată de bună. Și din păcate fix asta trec mulți oameni cu vederea. “Ce poate fi interesant la un joc?” Totul.

Studiind cărțile de Tarot, am dat de niște jocuri practic necunoscute la noi, dar care prin complexitatea lor merită să fie puse pe aceeași treaptă cu Backgammon, Bridge, Poker, Go sau Șah și să fie cunoscute de mai multă lume. Sper că această postare a ajutat să ridice vălul de superstiție și misticism ce era așternut asupra lui și a relevat, în schimb, o nouă metodă de a-ți petrece timpul și de a-ți pune mintea la contribuție, la fel cum a făcut-o pentru milioane de oameni de-a lungul istoriei. Magia cărților de Tarot nu constă în povești mistice inventate de niște indivizi mai…”întreprinzători” de acum sute de ani, ci în felul în care acestea îmbină diverse aspecte culturale și sociale într-un pachet de 78 de cărți.

“Nu este suficient să vezi că o grădină este frumoasă fără a fi nevoie să crezi că există și zâne în fundul ei?”

Douglas Adams

---